CICLUL DE VIAŢĂ FAMILIALĂ

Când ne gândim la ciclul de viaţă avem tendinţa să ne gândim la indivizi care se

deplasează în timp, stăpânind provocările unei vârste, trecând apoi la o alta. Ciclul vieţii umane
poate avea ordine, dar nu este un proces constant, continuu. Noi progresăm în etape, cu podişuri
şi obstacole de dezvoltare care cer schimbarea. Perioadele de creştere şi de schimbare sunt
urmate de perioade de stabilitate relativă pe parcursul căreia sunt consolidate schimbările
produse.
Ideea de ciclu de viaţă familială adaugă două lucruri la înţelegerea noastră privind
dezvoltarea individuală: când un fiu sau o fiică bate la porţile grădiniţei sau ajunge la pubertate,
nu numai copilul trebuie să înveţe să se descurce într-o serie întreagă de noi circumstanţe, ci
întreaga familie trebuie să se adapteze. În plus, perioadele de tranziţie în dezvoltare care îi
afectează pe copii nu sunt numai ale lor, ci şi ale părinţilor, iar în unele cazuri, chiar şi ale
bunicilor. Constrângerea resimţită de un adolescent de 14 ani în relaţia cu părinţii poate fi
justificată la fel de bine de criza prin care trece tatăl aflat la jumătatea vieţii sau de îngrijorarea
mamei faţă de ieşirea la pensie a propriului tată sau de orice experienţă a băiatului.
Schimbările unei generaţii fac ca adaptarea unei alte generaţii să fie mai complicată. Un
tată de vârsta mijlocie ar putea deveni mai puţin atras de cariera sa, hotărându-se să se implice
mai mult în viaţa de familie chiar în momentul în care copiii săi cresc şi se desprind. Dorinţa lui
de a se apropia îi poate frustra în nevoia lor de a fi pe cont propriu. Sau, pentru a cita un alt
exemplu care devine din ce în ce mai cunoscut, imediat ce un bărbat şi o femeie încep să facă
mai multe lucruri pentru ei după ce şi-au lăsat copiii pe propriile picioare, ei se pot trezi cu copiii
înapoi acasă (după ce au renunţat la şcoală, nefiind în stare să-şi plătească chiria sau încercând să
se refacă după un divorţ timpuriu), confruntându-se astfel cu o versiune hibridă, ciudată a unei
perioade în care sunt din nou părinţi.
O proprietate pe care familiile o au, alături de alte sisteme complexe, este faptul că ele nu
se schimbă într-un proces de evoluţie lin şi gradual, ci mai mult în salturi, fără continuitate.
Dragostea şi revoluţiile politice sunt două exemple de astfel de salturi. Când ai un copil este ca şi
cum te-ai îndrăgosti şi ai trece printr-o revoluţie în acelaşi timp.
Este important să recunoaştem că nu există o versiune fixă şi standard al unui ciclu de
viaţă familială. Nu numai că familiile au diferite forme – familii cu un părinte, cupluri de acelaşi
sex, familii vitrege – dar diferite grupuri religioase, culturale şi etnice pot avea norme diferite
pentru fiecare etapă.
Adevărata valoare clinică a conceptului de ciclu de viaţă nu reprezintă prea mult să
învăţăm ceea ce este normal sau aşteptat la o anumită etapă, ci să recunoaştem că deseori
familiile au probleme în perioade de tranziţie în ciclul de viaţă din cauza incapacităţii sau fricii
de a face tranziţia. Majoritatea familiilor merg la terapie nu pentru că este ceva inerent lor care
nu merge bine, dar pentru că au rămas blocaţi într-un moment de tranziţie al ciclului de viaţă.
Câteodată acest lucru este imediat observabil. De exemplu, părinţii s-ar putea plânge că nu ştiu
ce s-a întâmplat cu fiica lor, o fată bună, care de când are 14 ani a devenit certăreaţă şi îmbufnată.
Adolescenţa este perioada ciclului de viaţă în care părinţii trebuie să se maturizeze şi să relaxeze
controlul pe care-l au asupra copiilor. Câteodată nu este aşa de evident că familia are probleme
de ajustare la noua fază a ciclului de viată. Cuplurile care se căsătoresc după ce au trăit împreună
pentru mulţi ani s-ar putea să nu-şi dea seama că însăşi căsătoria a trezit un număr de aşteptări
inconştiente relaţionate cu ceea ce înseamnă să faci parte dintr-o familie.
Problemele apar atunci când familia se află în faţa unei provocări – de mediu sau de
dezvoltare – şi nu poate să îşi adapteze structura la noile circumstanţe. Astfel, se presupune a fi
considerate de obicei nu un semn al unei „familii disfuncţionale”, ci al uneia care nu a putut să se
adapteze la un punct hotărâtor în viaţă. Oricând cineva prezintă simptome psihologice, conceptul
ciclului de viaţă al familiei ne învaţă să ţinem cont de posibilitatea ca familia să fie pur şi simplu
blocată în tranziţie.

Schimbarea Ciclului Vieţii de Familie

Ciclul de viaţă al individului are loc în cadrul ciclului de viaţă al familiei, care este
contextul principal şi primar al dezvoltării umane. Această perspectivă este crucială pentru
înţelegerea problemelor emoţionale pe care oamenii le dezvoltă pe măsură ce evoluează
împreună de-a lungul vieţii.
Ceea ce atrage atenţia din ce în ce mai mult asupra acestei perspective în prezent este
schimbarea drastică a modelelor ciclurilor de viaţă din contemporaneitate. Devine din e în ce mai
greu să identificăm care modele ale ciclului de viaţă sunt „normale” şi acest fapt în sine este un
mare stres pentru membrii familiei, care au la dispoziţie puţine modele pentru schimbările şi
tranziţiile prin care trebuie să treacă.
 În cursul ultimei generaţii, schimbările în modelele ciclurilor de viaţă familială au fost
influenţate de ratele mai scăzute ale naşterilor, durata sau speranţa de viaţă mai lungă, de rolul
schimbat al femeilor şi de ratele din ce în ce mai crescute ale divorţurilor şi recăsătoriilor. De la
momentul în care creşterea copiilor ocupa adulţii pe întreaga durată de viaţă activă, s-a ajuns
acum la o situaţie în care creşterea copiilor se pare că ocupă mai puţin de jumătate din durata de
viaţă adultă dinaintea vârstei înaintate. Înţelesul şi noţiunea de familie se schimbă drastic de
asemenea, de vreme ce familia nu se mai organizează în mod primordial asupra activităţii de
creştere a copiilor.
Rolul schimbător al femeii în familii este central în determinarea acestor modificări în
modelele ciclului de viaţă familială. Identităţile lor erau determinate în mod fundamental de
funcţiile lor familiale de soţie şi de mamă. Etapele ciclului lor de viaţă erau conectate în mod
aproape exclusiv cu etapele activităţilor de creştere a copiilor. Pentru bărbaţi, pe de altă parte,
vârsta cronologică a fost interpretată ca şi variabila cheie în determinarea ciclului de viaţă. Însă
aceste imagini nu se mai potrivesc realităţii. În ziua de astăzi, femeile se mişcă prin ciclul
parental mult mai repede decât au făcut-o bunicile lor şi pun toate scopurile şi ambiţiile
personale dincolo de domeniul familiei. Poate că mişcarea feministă a fost inevitabilă, de vreme
ce femeile începuseră să aibă nevoie de o identitate personală. În ciuda faptului că au purtat
dintotdeauna responsabilitatea casei, familiei şi a creşterii copiilor, femeile au început să lupte cu
poverile lor, pe măsură ce au ajuns la momentul când ar putea să aleagă între mai multe opţiuni
pentru viaţa lor. Dat fiind rolul lor primordial în familie şi dificultatea lor în a stabili funcţii
concurente, paralele în afara familiei, nu este surprinzător faptul că femeile au fost cele mai
vulnerabile în faţa dezvoltării simptomelor în perioadele de tranziţie ale ciclului de viaţă. Pentru
bărbaţi scopurile sau planurile carierei lor şi cele ale familiei sunt paralele. Pentru femei aceste
scopuri sunt în conflict şi prezintă dileme severe. În vreme ce femeile sunt mai optimiste în
privinţa căsătoriei, ele sunt mult mai puţin mulţumite cu realitatea acesteia decât bărbaţii.
Femeile, nu bărbaţii, pot cădea în depresie în perioada naşterii unui copil. Femeile, mai mult
decât bărbaţii, caută ajutor în perioada anilor de creştere a copiilor, ca şi atunci când aceştia
ajung la vârsta adolescenţei şi părăsesc casa părintească sau când soţii lor se pensionează sau
mor. În mod sigur, faptul că femeile caută ajutor are mai mult de-a face cu felul în care au fost
obişnuite, dar ilustrează de asemenea şi stresurile speciale ale ciclului de viaţă care afectează
femeile, ce au purtat responsabilitatea emoţională pentru toate relaţiile familiale.
 Într-un ritm din ce în ce mai rapid în ultimele decenii ale acestui secol, femeile au
schimbat în mod radical şi încă mai schimbă felul în care ciclul de viaţă al familiei tradiţionale a
existat de-a lungul secolelor. De fapt, generaţia tinerelor femei din contemporaneitate este prima
din istorie care insistă asupra drepturilor lor în prima fază a ciclului vieţii familiale: faza în care
tinerii părăsesc casa părintească în căutarea îndeplinirii scopurilor vieţii personale şi începerea
unei cariere. De-a lungul istoriei, femeilor li s-a negat acest pas crucial în dezvoltarea adultă, ele
fiind încurajate de taţii lor să se căsătorească. În faza următoare, cea a cuplului proaspăt căsătorit,
femeile amână naşterea copiilor, concep mai puţin copii sau aleg dacă să aibă copii sau nu. În
faza „cuptorului cu presiune”, a familiilor cu copii mici, au loc majoritatea divorţurilor, multe
dintre ele fiind iniţiate de femei. În faza următoare, a familiilor cu adolescenţi, cuplurile
înregistrează cea mai ridicată rată a divorţurilor. În timpul acestei faze, aşa-zisa criză a vârstei
mijlocii a împins un număr fără precedent de femei înapoi pe băncile şcolii şi în forţa de muncă.
În final, atunci când copiii au plecat, un cuplu căsătorit se poate aştepta la o medie de 20 de ani
petrecuţi împreună, fără copii, aceasta fiind cea mai nouă şi mai lungă fază a ciclului de viaţă
familială. Vârsta înaintată determină ca faza finală a ciclului vieţii de familie să devină o fază
pentru femei aproape în totalitate, pentru că ele trăiesc mai mult decât soţii lor şi pentru că trăiesc
în generală mai mult decât înainte.
Schimbările recente în aceste patternuri fac sarcina de definire a ciclului vieţii de familie
„normal” şi mai dificilă. Un procent din ce în ce mai crescut al populaţiei trăieşte împreună fără
să se căsătorească şi sunt cupluri care au copii fără să se căsătorească. În prezent, un număr al
femeilor, mult mai mare decât al generaţiilor anterioare, nu se vor căsători sau nu vor avea copii,
unele vor divorţa, chiar de două ori şi în plus exisă un procent al populaţiei homosexuale. Prin
urmare, familiile nu mai parcurg fazele „normale” în momentele „normale”. Dacă ar fi să
adăugăm la aceasta şi acele familii în care apar decese timpurii, pe cele care au în cadrul lor un
bolnav cronic, o persoană cu handicap sau un alcoolic, caracteristici care alterează ciclul lor de
viaţă familială, numărul familiilor normale devine şi mai mic. Migraţia este un alt factor care
afectează familiile (Sluzky, 1979; McGoldrick, 1982; apud Carter şi McGoldrick, 1988).
Întreruperile în continuitatea culturală şi familială create de migraţie afectează patternurile
ciclurilor de viaţă.
În contextul lumii moderne, structura, vârstele, etapele şi forma familiilor s-au schimbat
în mod radical, astfel încât este momentul să se adopte un cadru conceptual pozitiv asupra a ceea
ce reprezintă: cupluri necăsătorite, cupluri recăsătorite, familii mono-parenate, adopţii de către
părinţi singuri, femeii de toate vârstele celibatare. Crizele tranziţionale nu trebuie a mai fi
considerate traume permanente şi trebuie să evităm etichetarea care ne leagă de normele şi
prejudecăţile trecutului: copii divorţaţi, copii din afara căsătoriei, casă fără tată, mamă cu slujbă
si altele asemănătoare.

Fazele ciclului vieţii de familie

În abordarea unei variante a etapelor ciclului vieţii de familie, raportarea la sociologia

tradiţională este potrivită, în sensul că ciclul de viaţă familială începe din momentul în care
partenerii îşi fac curte sau se căsătoresc şi se termină cu moartea unuia dintre soţi. În loc de a
vedea noul ciclu de viaţă familială începând de la naştere şi până la moarte, se consideră
începerea unui nou ciclu de viaţă familială cu etapa „adulţilor tineri” ale căror relaţii cu familiile
de origine vor influenţa profund cu cine, când, cum şi dacă se vor căsători sau cum vor trece în
celelalte etape ale ciclului de viaţă familială.

Lansarea adultului tânăr celibatar

Faza adultului tânăr este perioada în care fiecare îşi formulează scopurile de viaţă
personală şi devine o identitate, înainte de a se alătura altei persoane pentru a forma un nou sub-
sistem familial, o etapă în care se produce separarea de familia de origine, fără a tăia relaţiile cu
aceasta. Este perioada în care tinerii au şansa de a-şi rezolva orice problemă emoţională şi de a
decide ce vor lua cu ei din familiile de origine şi ce vor lăsa în urmă.
Etapa părăsirii casei părinteşti, asociată proceselor emoţionale de acceptare a
responsabilităţii emoţionale si financiare pentru sine/propria persoană, antrenează schimbări care
sunt necesare pentru o completare cu succes a tranziţiilor ciclului de viaţă: diferenţierea sinelui
faţă de familia de origine, dezvoltarea relaţiilor intime şi amicale, stabilirea/construirea de sine
prin muncă şi independenţă familială.
În faza adultului tânăr, problemele sunt de regulă centrare ori pe tinerii adulţi ori pe
părinţii lor, atunci când aceştia nu recunosc nevoia schimbării către anumite forme de relaţionare
mai puţin ierarhice. Problemele în schimbarea statusului se pot manifesta ori la părinţii care îi
încurajează pe tineri în a fi dependenţi, ori la tinerii adulţi care rămân dependenţi sau care se
revoltă şi se separă de aceşti părinţi sau de familie într-o formă pseudo-independentă.
În această etapă, problemele femeilor sunt generate de întreruperea definirii propriei
identităţi în favoarea căutării unui partener. Bărbaţii, care au mai multe probleme privind
angajarea în relaţii, îşi creează o identitate pseudo-independentă bazată pe slujba sau cariera lor.
Separarea nu rezolvă niciodată relaţiile emoţionale, iar tinerii adulţi care se separă de
adulţi o fac într-un mod reacţionar şi rămân totuşi legaţi din punct de vedere emoţional de aceştia
(Bowen, 1978; apud Carter şi McGoldrick, 1988). Terapia în această fază caută să arbitreze
tinerii adulţi astfel încât aceştia să se reangajeze într-o nouă manieră cu părinţii lor şi schimbarea
de status din sistem să poată avea loc. Atunci când părinţii apelează la terapie, terapeutul îi ajută
să recunoască şi să accepte noul status al copiilor lor, adulţi, şi să poată să relaţioneze cu ei ca
atare. Numai în momentul în care generaţiile reuşesc să-şi schimbe statusurile relaţiilor dintre ei
şi să relaţioneze într-o nouă manieră, familia va putea avansa pe axa dezvoltării ei.

Alăturarea familiilor prin căsătorie

Căsătoria nu poate fi înţeleasă doar ca uniunea a doi indivizi, ci ceea ce se întâmplă cu

adevărat este schimbarea a două sisteme întregi şi suprapunerea lor pentru a dezvolta un al treilea
subsistem. Căsătoria reprezintă fenomene atât de diferite pentru bărbaţi şi femei, încât am putea
într-adevăr vorbi despre „căsătoria ei” şi „căsătoria lui”(Jesie Bernard).
Alăturarea familiilor prin căsătorie antrenează ca proces emoţional angajamentul faţă de
noul sistem şi schimbări în statusul familial referitoare la formarea sistemului marital/conjugal,
realinierea relaţiilor cu familiile extinse şi cu prietenii pentru a-l include pe partener.
Femeile au tendinţa de a anticipa căsătoria cu entuziasm, bărbaţii, pe de altă parte,
abordează căsătoria cu mai multă ambivalenţă şi frica a de a fi „înlănţuit”. În final, bărbaţii de
descurcă mai bine psihologic şi fizic în situaţia căsătoriei în comparaţie cu femeile. Rolul
tradiţional de „soţie” implica un status scăzut şi o mare cantitate de muncă pentru femei, ale
căror nevoi de confort emoţional nu sunt satisfăcute în mod tipic. Acesta este motivul pentru care
se înregistrează o scădere a ratei căsătoriilor şi o vârstă mai târzie de căsătorie, amânarea naşterii
unui copil sau hotărârea de a nu avea copii deloc. Creşterea în stausul femeii este corelată pozitiv
cu instabilitatea maritală (Pearson&Hedrix, 1979; apud Carter şi McGoldrick, 1988) şi cu
insatisfacţia maritală a soţilor/bărbaţilor lor (Burke Weir, 1976; apud Carter şi McGoldrick,
1988). De fapt, se pare că este foarte dificil ca ambii soţi să aibă succese şi să se realizeze în
egală măsură. Există dovezi pentru faptul că realizările unuia dintre soţi sunt corelate negativ cu
acelaşi grad de realizări ale celuilalt soţ.
Prin urmare, realizarea unei tranziţii de succes către „a fi un cuplu” în zilele noastre, când
în acelaşi timp ne mişcăm către egalitatea sexelor, poate fi o sarcină destul de dificilă. Câteodată
incapacitatea de a formaliza o relaţie de cuplu între partenerii care trăiesc împreună indică faptul
că partenerii sunt încă prea legaţi de propriile lor familii pentru a îndrăzni să definească un nou
sistem şi să accepte implicaţiile acestei realinieri. Sistemul poate fi ajutat să se mişte către o nouă
definiţie de sine, mai degrabă decât să se piardă în detalii referitoare la schimbările majore cu
care cuplul se luptă (sex, bani, timp, etc).

Devenind părinţi: Familiile cu Copii Mici

Etapa familiilor cu copii mici necesită ca adulţii să se mişte cu o generaţie mai sus, să
devină purtători ai noii generaţii, sa accepte noi membri în familie, situaţii care antrenează ca
schimbări în statusul familial, necesare pentru o completare cu succes a tranziţiilor ciclului de
viaţă, ajustarea sistemului conjugal pentru a face loc copilului/copiilor, angajarea în sarcinile de
creştere a copiilor, în obligaţiile financiare şi menţinerea gospodăriei, precum şi realinierea
relaţiilor cu familiile extinse pentru a include noile roluri de paternitate ale părinţilor, cât şi ale
bunicilor. Problemele tipice care apar atunci când părinţii nu pot face această trecere sunt de
genul: certuri între parteneri asupra responsabilităţilor, refuzul sau incapacitatea de a se comporta
ca părinţi ai copiilor lor, dificultăţi în impunerea limitelor şi exercitarea autorităţii, lipsa răbdării
faţă de copii.
Problema centrală este distribuţia responsabilităţilor de creştere a copiilor şi a rutinei
gospodăreşti atunci când ambii părinţi muncesc cu normă întreagă. Această problemă stă la baza
majorităţii conflictelor maritale prezente în această etapă şi, de regulă, conduce la nemulţumiri şi
plângeri referitoare la disfuncţii sexuale sau depresie. Nu se poate lucra cu cuplurile în această
etapă fără a se lua în considerare problema genului şi impactul funcţionării rolurilor sexuale,
care sunt încă privite ca normă de către cei mai mulţi dintre bărbaţi şi femei. Nu este surprinzător
că în această fază se înregistrează cea mai înaltă rată a divorţurilor. De asemenea, terapeuţii se
informează şi asupra comportamentului şi dezvoltării copiilor, a dificultăţilor în învăţare, a
tulburărilor serioase ale copilăriei, etc., astfel încât aceştia să nu fie trecuţi cu vederea din cauza
focalizării doar asupra conflictului conjugal sau conflictului părinţi-copii.
Schimbarea pe care o traversează bunicii în această fază este trecerea în plan secundar,
pentru a le permite copiilor lor să devină autorităţile părinteşti centrale, dar în acelaşi timp pentru
a putea pune la dispoziţie un nou tip de relaţii de îngrijire pentru nepoţii lor. Pentru mulţi adulţi
aceasta este o tranziţie extrem de satisfăcătoare, pentru că le permite să stabilească relaţii
apropiate cu cei pe care-i iubesc, fără asumarea responsabilităţilor necesare rolului parental.

Transformarea sistemului familial în adolescenţă

În această fază se realizează o nou definire a copiilor în cadrul familiei şi a rolurilor

părinţilor în relaţie cu copiii lor, iar procesul emoţional al tranziţiei de creştere a flexibilităţii
graniţelor familiei pentru a include independenţa copiilor şi slăbiciunile bunicilor, antrenează
schimbarea relaţiilor dintre părinţi şi copii pentru a permite mişcarea adolescentului înăuntru şi
în afara sistemului, refocalizarea pe relaţia maritală de la mijlocul vieţii şi pe aspecte
profesionale, începerea schimbărilor îndreptate către îngrijirea generaţiei în vârstă.
Familiile cu adolescenţi trebuie să stabilească anumite graniţe calitativ diferite faţă de
familiile cu copii mici. În această fază graniţele trebuie să fie mai permeabile, adolescenţii
deschid familia către o întreagă serie de valori noi pe măsură ce îşi aduc prietenii şi noile
idealuri în familie. Familiile care deviază în această fază sunt cele care nu acceptă noile valori şi
care se simt ameninţate de ele. Graniţele flexibile care permit adolescenţilor să se mişte în
familie şi să fie dependenţi de aceasta atunci când nu se pot descurca singuri, şi de a se mişca în
afara familiei şi a experimenta în grade crescute de independenţă ceea ce sunt pregătiţi să
înfrunte, exercită o presiune foarte mare asupra tuturor membrilor familiei în adaptarea la noile
statusuri pe care le au unii faţă de alţii. Aceasta este faza în care adolescenţii încep sa-şi
stabilească relaţii independente cu familia extinsă şi care necesită ajustări speciale între părinţi şi
bunici, pentru a putea permite creşterea acestor noi modele relaţionale.
Evenimentul central în relaţia conjugală este de regulă „criza vârstei mijlocii” a unuia sau
altuia dintre parteneri, cu o explorare a satisfacţiilor şi insatisfacţiilor personale, profesionale,
maritale şi o renegociere a căsătorie şi, câteodată, o decizie a divorţului. Totuşi, problemele
comune ale adolescenţilor, cum ar abuzul sau consumul de droguri, materniatea în adolescenţă
sau comportamentele delincvente sau psihotice trebuie considerate cu mare atenţie şi tratate
corespunzător.

Familiile la Mijlocul Vieţii: Lansarea Copiilor şi Trecerea mai Departe

Procesele emoţionale ale acestei faze a ciclului de viaţă familială, considerată a fi cea mai
nouă şi cea mai lungă, şi din aceste motive cea mai problematică dintre celelalte faze, se referă la
antrenarea unei multitudini de intrări şi ieşiri în sistemul familial, cu schimbări privind
renegocierea sistemului marital ca o diadă, dezvoltarea relaţiilor de la adult la adult între copiii
acum mari şi părinţii lor, realinierea relaţiilor pentru a include rudele prin alianţă şi pe nepoţi,
încercarea de a se descurca cu dizabilităţi şi cu moartea bunicilor sau părinţilor.
În contemporaneitate, părinţii îşi lansează copiii de acasă cu aproape 20 de ani înainte de
propria pensionare şi trebuie să-şi găsească apoi alte activităţi care să le umple viaţa. Dificultăţile
acestei tranziţii se pot manifesta în insistenţa familiilor de a nu le da drumul copiilor sau trăirea
unor stări sufleteşti de genul depresiei, goliciunii sufleteşti, în special pentru femeile care şi-au
focalizat până acum toate energiile pe copiii lor.
Cel mai important aspect al familiei în această fază este marcat de numărul mare de
intrări şi ieşiri ale membrilor familiei care încep cu lansarea copiilor, mari acum, în afara familiei
şi continuă cu intrarea partenerilor lor şi a copiilor. Părinţii mai în vârstă îmbătrânesc şi mor.
Dificultăţile în a descoperi activităţi noi şi cu sens în timpul acestei faze, o pot transforma într-o
perioadă extrem de dificilă. Părinţii au de-a face şi cu un sistem diferit de relaţionare cu proprii
lor părinţi, care ar putea deveni dependenţi de ei, aceasta dându-le responsabilităţi considerabile
de îngrijire a acestora.
Această etapă poate fi şi o etapă de eliberare, în sensul că finanţele pot fi mai relaxate sau
poate fi momentul cel mai fructuos pentru consolidarea relaţiei. Totuşi, pentru unele familii,
această fază duce la o dezintegrare generală, la depresie, goliciune şi pierderi copleşitoare.
Această etapă necesită o restructurare a relaţiei maritale din moment ce responsabilităţile
părinteşti nu mai sunt necesare. Dacă solidificarea căsătoriei nu mai are loc şi reinvestiţiile nu se
pot produce, familia de regulă se mobilizează prin reţinerea şi agăţarea de ultimul copil (Nichols
şi Schwartz, 2001). Atunci când aceasta nu se petrece, cuplul poate termina în divorţ.
Familia în viaţa „târzie” a cuplului

Sarcinile familiei care se află la vârsta pensionării de referă la ajustările pe care acestea
trebuie să le facă cu privire la pensionare, care nu numai că va crea un gol evident pentru
persoana pensionată, însă aduce în plus dificultăţi speciale, precum insecuritatea financiară şi
dependenţa. Pierderea partenerului reprezintă cea mai dificilă ajustare, prin problemele pe care le
ridică reorganizarea vieţii după mulţi ani de conveţuire în cuplu, având din ce în ce mai puţine
relaţii. Totuşi, faptul de a fi bunici oferă un nou contract cu viaţa şi oportunităţi pentru relaţii
apropiate speciale, fără asumarea responsabilităţilor parentale.
Dificultăţile de a face schimbările de status în această fază sunt reflectate de
comportamentul membrilor mai în vârstă ai familiei care refuză să renunţe sau să cedeze puterea
mai departe sau de comportamentul persoanelor mai în vârstă care renunţă complet şi devin tot
mai dependente de generaţia tânără. Femeile şi bărbaţii răspund diferit faţă de acceptarea
rolurilor lor la vârsta înaintată şi această diferenţă trebuie tratată cu atenţie (Hesse-Biber &
Williamson, 1984; apud Carter şi McGoldrick, 1988).
Membrii generaţiei mai în vârstă vor rămâne mereu modele de rol pentru generaţia
următoare de-a lungul tuturor fazelor care vor urma. Membrii familiei din generaţia de mijloc, de
regulă, nu ştiu cum să facă schimbarea cea mai adecvată în statusul relaţional cu părinţii lor.
Deşi membrii mai în vârstă ai familiei suferă de multe probleme clinice, dintre care cea
mai importantă şi mai des întâlnită este depresia, este foarte rar cazul în care se solicită ajutor
terapeutic. Foarte frecvent membrii generaţiei următoare sunt cei ce caută ajutor, însă nu prezintă
problema ca având de-a face cu un membru mai în vârstă a familiei. În procesul de ajutor al
membrilor familiei, schimbările de status trebuie să fie recunoscute, iar nevoia de rezolvare şi
rearanjare a relaţiilor într-un nou echilibru poate ajuta familia să meargă înainte în direcţia
dezvoltării.

Divorţul şi recăsătoria

Deşi cea mai mare variaţie de la normă apare în familiile în care au existat divorţuri, rata
crescută a divorţurilor apropie acest fenomen de punctul în care ar putea apărea în majoritatea
familiilor şi va fi considerat din ce în ce mai mult ca un eveniment normal. Clinicienii tratează
divorţul ca pe o întrerupere sau dislocare în cadrul ciclului tradiţional al vieţii de familie, care
produce un profund dezechilibru, asociat de-a lungul întregului ciclu de viaţă familială cu
schimbări, câştiguri şi pierderi în „dreptul” de apartenenţă al familiei (Ahrons & Rodgers, 1987;
apud Carter şi McGoldrick, 1988).
Familiile în care apare divorţul vor trebui să conceptualizeze nevoia de a trece prin una
sau două faze adiţionale ale ciclului vieţii de familie astfel încât partenerii şi familia să se
restabilească şi să poată înainta pe axa dezvoltării la un nivel mai complex.
Proceselor emoţionale ale familiilor de după divorţ şi ale divorţului în sine le sunt
asociate puncte de tesiune emoţională în toate fazele de tranziţie: în momentul deciziei de
separare sau de divorţ, atunci când această decizie este prezentată familiilor şi prietenilor, atunci
când angajamentele referitoare la bani şi îngrijire/vizite sunt discutate, atunci când separarea
fizică are loc, atunci când se pronunţă divorţul legal, atunci când partenerii despărţi sau foştii soţi
se întâlnesc pentru a discuta despre bani sau copii, în momentele în care copiii trăiesc
evenimente deosebite (absolvire, căsătorie, boală), în momentul sau pe măsură ce fiecare soţ se
recăsătoreşte, se mută, se îmbolnăveşte sau moare.
Divorţul emoţional, adică retragerea sinelui din căsătorie, a speranţelor, viselor, planurilor
şi aşteptărilor investite, necesită o perioadă de doliu şi de confruntare cu rănile, furia,
învinovăţirea, vina, ruşinea, pierderile resimţite şi care apar şi la nivelul relaţiilor cu partenerul,
copiii şi familia extinsă. Familiile în care aspectele emoţionale ale divorţului nu se rezolvă în
mod adecvat pot rămâne blocate emoţional ani de zile, dacă nu chiar pentru generaţii întregi.
Procesele emoţionale ale familiilor în tranziţia către recăsătorie constau în luptele
indivizilor cu frica şi teama de a reinvesti într-o nouă căsătorie şi într-o nouă familie, încercarea
de a face faţă reacţiilor ostile ale foştilor soţi, copiilor, familiilor extinse, lupta cu ambiguitatea
noii structuri a familiei, rolurilor şi relaţiilor, reapariţia unei intense vini şi învinovăţiri parentale,
preocupările referitoare la binele copiilor, reapariţia vechiului ataşament faţă de propriul partener
(într-un mod pozitiv sau negativ).
Recăsătoria conduce către o nouă formă de structură familială, în care următoarele
indicii fac sistemul bun şi semnificativ: renunţarea la vechiul model de familie şi acceptarea
complexităţii noii structuri, menţinerea unor graniţe permeabile care să permită schimbarea
apartenenţei la gospodărie, depunerea de efort pentru a stabili noi căi de comunicare între toate
cuplurile de părinţi şi între toţi părinţii naturali, bunici şi copiii sau nepoţii lor.

Bibliografie:

Carter, B. & McGoldrick, M. (1988). The Changing Family Life Cycle. A Framework for Family
Therapy. New York: Gardner Press.

Nichols, M. P. & Schwartz, R. C. (2001). Family Therapy. Concepts and Methods. Fifth Edition.
Boston: Allyn and Bacon.