RUDOLF STEINER un timp relativ scurt, ideea nespecialistului s-a impus în pofida opiniilor unui „om
practic". Astăzi este cu totul firesc ca o scrisoare să fie francată cu timbre.
EDUCAREA PRACTICĂ A GÂNDIRII
Ar putea părea ciudat că tocmai antroposofia se simte chemată să vorbească
despre educarea practică a gândirii, deoarece, printre cei care se află în afara ei
este foarte răspândită părerea că antroposofia ar fi ceva cu totul nepractic, că nu ar
avea nimic de-a face cu viaţa. O astfel de părere nu poate avea decât cel care
priveşte lucrurile în mod exterior, superficial. În realitate însă, cele ce discutăm
aici ar trebui să ne poată călăuzi în viaţa cea mai obişnuită, cotidiană; ar trebui să
poată fi transformate în orice clipă într-o dispoziţie, într-un sentiment de siguranţă
şi fermitate în faţa vieţii.
Oamenii care se consideră practici învaţă să acţioneze după cele mai practice
principii. Dacă însă examinăm lucrurile mai de aproape, vom găsi că aşa-zisa
„gândire practică” nu este adeseori câtuşi de puţin gândire, ci o persistenţă în
păreri cu care ei s-au deprins şi în obişnuinţe de gândire. Dacă observaţi cu toată
obiectivitatea gândirea oamenilor practici şi dacă examinaţi ceea ce se numeşte în
mod obişnuit „spirit practic”, veţi găsi că în spatele acestora se află de fapt foarte
puţin spirit cu adevărat practic, ceea ce oamenii numesc „practic” constând din
faptul că ei şi-au însuşit ce a gândit învăţătorul (maestrul), ce a gândit cel care a
fabricat cutare sau cutare lucru şi din felul cum să procedeze şi ei în consecinţă.
Iar dacă cineva va gândi altfel, va fi considerat lipsit de simţ practic fiindcă
gândirea lui nu mai concordă cu aceste obişnuinţe.
Totuşi, de câte ori s-a descoperit (inventat) ceva realmente practic,
descoperirea a fost făcută de un om care, la prima vedere, nu avea nimic care să-l
ateste a fi un om practic. Să luăm, de pildă, timbrul poştal de astăzi. Cel mai la
îndemână ne este să credem că el a fost descoperit de către un om care a lucrat în
cadrul instituţiilor poştale. Dar nu este aşa. La începutul secolului trecut,
expedierea unei scrisori era încă o treabă foarte complicată. Dacă cineva voia să
trimită o scrisoare, trebuia să meargă în locul de unde se puteau expedia
scrisorile, să examineze acolo diverse registre de care fapt erau legate tot felul de
complicaţii. Un sistem de francare, aşa cum sîntem obişnuiţi să-l avem astăzi, are
abia vreo şaizeci de ani. Iar timbrul nostru poştal care face posibil acest lucru nu a
fost inventat de către un angajat al poştei, ci de un om care nu avea de-a face cu
poşta, englezul Hill.
Iar atunci când timbrul poştal fu inventat şi când s-a luat în discuţie în
Parlamentul englez problema Poştelor, ministrul de resort a spus: „mai întâi, nu
putem presupune că prin această simplificare, traficul poştal se va mări într-
adevăr atât de mult precum îşi imaginează acest om nepractic, Hill; iar în al doilea
rând, chiar dacă am presupune că aşa ar fi, atunci clădirea Poştei din Londra nu va
mai fi suficientă pentru acest trafic. Acestui mare practician nu i-a venit nici pe
departe în minte gândul că, de fapt, clădirea Poştei trebuia să se ia după volumul
traficului poştal şi nu traficul poştal după mărimea clădirii. Cu toate acestea, într-
1 2
La fel stau lucrurile şi cu căile ferate. Când în 1835 urma să fie construită
prima linie ferată din Germania, între Nurenberg şi Furth, Colegiul Medical
bavarez, care fusese consultat în această privinţă, declara în referatulde expertiză
înaintat de specialişti că n-ar fi recomandabil să se construiască linii ferate; dacă
totuşi s-ar intenţiona aşa ceva, atunci ar trebui cel puţin ca la dreapta şi la stânga
liniei, să se construiască câte un perete de scânduri pentru ca oamenii care ar trece
pe acolo să nu sufere şocuri nervoase sau comoţii cerebrale.
Când a trebuit să se construiască linia ferată Postdam-Berlin, directorul
general al Poştelor Nagler, a spus: „eu trimit zilnic două poştalioane la Postdam şi
ele nu sunt pline; dacă oamenii vor neapărat să arunce banii pe fereastră, atunci n-
au decât s-o facă direct”. Faptele arată că realităţile vieţii îi depăşesc tocmai pe
„oamenii practici”, tocmai pe cei care se cred oameni practici. trebuie să
deosebim gândirea adevărată de aşa zisul „spirit practic” care nu este decât un
mod de a judeca după obişnuinţe de gândire dobândite prin educaţie.
Vă voi povesti o mică experienţă pe care am trăit-o eu însumi şi pe care aş
aşeza-o în fruntea consideraţiilor noastre de astăzi:pe când eram student, a venit la
mine un coleg mai tânăr, plin de bucurie, aşa cum arată oamenii cărora le-a venit
o idee cu adevărat ingenioasă, şi mi-a spus: „Trebuie să merg chiar acum la
profesorul Radinger - care pe atunci preda cursul de construcţii de maşini la
Universitate - pentru că am făcut o descoperire extraordinară: am aflat cum,
utilizând o singură dată o cantitate foarte mică de forţă a aburilor, pe care o
transformi cu ajutorul unei maşini, poţi obţine o uriaşă cantitate de lucru
mecanic”. Mai mult n-a putut să-mi spună, fiind foarte grăbit să meargă la
profesor. Numai că, neîntâlnindu-l, s-a întors şi mi-a explicat pe larg toată
descoperirea. Povestea îmi cam mirosise imediat a perpetum mobile, dar, nu-i aşa,
la urma urmei, de ce n-ar fi posibil odată şi aşa ceva? După ce mă lămuri pe
deplin, a trebuit totuşi să îi spun: Da, vezi, descoperirea ta este foarte ingenios
concepută numai că în practică s-ar crea o relaţie care se poate compara perfect cu
situaţii în care cineva se instalează într-un vagon de cale ferată împinge din
răsputeri şi crede că vagonul se deplasează din această cauză. Acesta este
principiul de gândire în cazul invenţiei tale". Mai apoi s-a conving şi el şi nu s-a
mai dus la profesor.
Iată cum ne putem închista, dacă pot spune aşa, în propria gândire. În cazuri
cu totul deosebite, rare, poţi vedea desluşit acest lucru; în viaţă însă mulţi oameni
se închistează astfel, chiar dacă nu atât de evident ca în cazul descris. Acela însă
care poate observa faptul ceva mai îndeaproape, ştie că un mare număr de procese
de gândire ale oamenilor se desfăşoară în acest fel; el va vedea adesea că oamenii
stau, ca să zicem aşa, în vagoane şi împing dinlăuntru crezând că ei sunt cei care
fac să înainteze vagonul. Multe din cele care se întâmplă în viaţă s-ar petrece cu
totul altfel dacă oamenii n-ar „împinge” vagonul, stând în el.
Practica reală a gândirii presupune să ai sentimentul; dispoziţia corectă faţă de
gândire. Cum putem dobândi o atitudine corectă faţă de gândire? Nimeni nu poate
avea un sentiment corect faţă de gândire cât timp crede că gândirea ar fi ceva ce
se petrece numai înlăuntrul omului, în capul sau în sufletul lui. Cine are astfel de
gânduri va fi continuu deviat de către un sentiment fals - de la a căuta să-şi
dezvolte o gândire cu adevărat practică şi nici nu va avea pretenţiile necesare de
la gândire. Cine vrea să dobândească sentimentul corect faţă de gândire va trebui
să îşi spună: dacă îmi pot face gânduri despre lucruri, dacă pot, cu ajutorul
gândurilor, să aflu ceva referitor la lucruri, atunci înseamnă că gândurile trebuie
să fi fost mai întîi în lucruri. Lucrurile trebuie să fi fost construite urmând
gândurilor şi numai din această cauză pot scoate din lucruri gândurile.
Cu lucrurile lumii exterioare - omul trebuie să îşi reprezinte acest lucru -
faptele se petrec ca şi cu un ceas. Compararea organismului uman cu un ceas este
foarte curentă, dar aici oamenii uită de cele mai multe ori lucrul cel mai
important, anume uită de ceasornicar. Trebuie să ne fie clar că rotiţele ceasului nu
s-au adunat de la sine, nu s-au combinat de la sine, făcând ca ceasul să meargă ci
că, iniţial, a existat un ceasornicar şi el a montat piesele acestui ceas. Nu avem
dreptul să uităm de ceasornicar. Prin intermediul gândurilor sale a luat naştere
ceasul, gândurile s-au revărsat, ca să spunem aşa, în ceas, în obiect. Tot astfel
trebuie să ne reprezentăm toate creaţiile şi fenomenele naturii. Acest lucru se vede
uşor când e vorba de creaţiile omului; în cazul fenomenelor naturii însă omul nu-l
poate observa atât de uşor şi cu toate acestea şi creaţiile naturii sunt rezultate ale
unor procese spirituale în spatele cărora se află entităţi spirituale. Iar atunci când
omul gândeşte asupra lucrurilor, el nu face decât să gândească asupra a ceea ce a
fost aşezat iniţial în lucruri. Convingerea că lumea a fost construită prin gândire şi
că ea se creează continuu în acest fel, numai ea ne dă posibilitatea să desfăşurăm
o activitate de gândire fructuoasă.
Negarea realităţii spirituale aflate în lume dă totdeauna naştere, chiar şi pe
tărâmul ştiinţific, unui mod de a gândi opus, de fapt, gândirii adevărate. De pildă,
cineva spune: Sistemul nostru planetar a luat naştere dintr-o nebuloasă originară
care a început să se rotească, s-a adunat într-un corp central din care s-au desprins
inele şi sfere; astfel, în acest mod mecanic a luat naştere întreg sistemul planetar.
Cine spune aşa ceva comite o mare eroare de gândire. Astăzi, faptul acesta le este
prezentat oamenilor într-un mod nostim. În orice şcoală elevii asistă la acest
experiment nostim: într-un pahar cu apă se pune o picătură de grăsime, se trece un
ac prin această picătură şi se imprimă o mişcare de rotaţie. Atunci, din picătura
cea mare se desprind picături mai mici şi avem astfel un sistem planetar în
miniatură, iar elevilor - aşa se crede, cel puţin - li se arată astfel, în mod intuitiv,
cum s-a putut forma acest sistem planetar pe o cale pur mecanică. Numai o
gândire nepractică poate trage astfel de concluzii dintr-un experiment atât de
nostim; cel care transpune la mare sistem cosmic cele constatate astfel nu uită
decât un lucru, care în alte cazuri este bine să fie uitat: se uită pe sine, uită ca el a
fost cel care a imprimat mişcarea de rotaţie. Dacă n-ar fi fost prezent el şi dacă n-
ar fi intervenit el, niciodată picăturile mici nu s-ar fi desprins din picătura de
grăsime. Dacă omul respectiv ar fi observat acest lucru şi l-ar fi transpus la
sistemul planetar, abia atunci ar fi fost completă gândirea sa. Astfel de erori de
3 4
gândire joacă în zilele noastre, mai ales în ceea ce se numeşte astăzi ştiinţă, un rol
uriaş. Aceste lucruri sunt mult mai important decât se crede în mod obişnuit.
Dacă vrem să vorbim despre o adevărată practică a gândirii, trebuie să ştim că
nu putem extrage gândurile decât dintr-o lume în care ele sunt deja. După cum
putem obţine apa numai dintr-un pahar înlăuntrul căruia este cu adevărat apă, tot
astfel putem scoate gânduri numai din lucruri, în care acestea se găsesc deja.
Lumea este alcătuită pe temelia gândurilor şi numai de aceea putem extrage
gânduri din ea. Dacă nu ar fi aşa, practica de gândire nu ar fi posibilă. Când însă
omul va putea resimţi cele spuse aici, el va putea depăşi cu uşurinţă gândirea
abstractă. Dacă omul are deplină încredere în faptul că în spatele lucrurilor stau
gânduri, că faptele reale ale vieţii decurg potrivit gândurilor, dacă simte acest
lucru, atunci va putea fi îndreptat cu uşurinţă spre dezvoltarea unei gândiri care să
fie întemeiată pe realitate.
Să prezentăm acum câteva aspecte din acea metodă de gândire care este
importantă în special pentru cei care s-au dedicat antroposofiei. Cel care este
pătruns de ideea că lumea realităţilor se desfăşoară în gânduri, acela va recunoaşte
ce mare importanţă are educarea unei gândiri corecte.
Să presupunem că cineva şi-ar spune: vreau să îmi educ gândirea în aşa fel
încât să poată face faţă tuturor împrejurărilor; în acest caz el va trebui să urmeze
cele ce vor fi spuse acum. Iar acestea trebuie înţelese ca principii cu adevărat
practice şi, dacă ne vom strădui mereu să ne rânduim gândirea după ele, vom
obţine anumite rezultate; gândirea va deveni practică, chiar dacă la început,
probabil, faptul nu va putea fi observat. Da, gândirea va avea de făcut cu totul alte
experienţe dacă punem în practică asemenea principii.
Să presupunem că cineva încearcă următorul fapt: observă astăzi cu multă
atenţie un fenomen din lumea exterioară care îi este uşor accesibil şi pe care îl
poate observa cât mai exact, să zicem, vremea (fenomenele atmosferice). El
observă configuraţia norilor seara, felul în care a apus soarele etc., şi îşi formează
apoi imaginea precisă a celor observate. Încearcă să păstreze un anumit timp
această imagine, această reprezentare, în toate amănuntele ei; reţine cât mai mult
din ea şi caută să o păstreze până a doua zi. A doua zi, aproximativ la aceeaşi oră
sau chiar la alta, va observa din nou condiţiile meteorologice şi va încerca să îşi
facă iarăşi o imagine exactă a acestora.
Dacă îşi va face în acest fel imagini exacte ale stărilor succesive, atunci îi va
deveni extraordinar de clar felul cum gândirea sa, treptat, se îmbogăţeşte şi se
intensifică lăuntric, căci ceea ce face ca gândirea să fie nepractică este faptul că,
atunci când este vorba de fenomenul succesiv, omul este, în mod obişnuit, mult
prea înclinat să lase la o parte amănuntele, păstrând doar reprezentări generale şi
vagi. Ceea ce este valoros şi chiar esenţial pentru a ajunge la o gândire fecundă
este să ne formăm imagini exacte, mai ales când este vorba de fenomene ce se
succed şi apoi, să ne spunem: „ieri lucrurile s-au prezentat în acest fel, astăzi în
acest fel” - şi astfel să-ţi aduci în faţa sufletului cât mai viu cu putinţă cele două
imagini care, în lumea fizică, nu stau alături.
 La început, faptul acesta nu este decât o expresie specială a încrederii în
gândurile realităţii. Omul nu trebuie să tragă imediat vreo concluzie şi pornind de
la ceea ce a observat astăzi, să deducă ce fel de vreme va fi mâine. Graba aceasta
i-ar corupe gândirea. Mai curând va trebui să aibă încredere că afară, în realitatea
exterioară, lucrurile observate îşi au corelaţia lor, că cele observate mâine se
raportează într-un anume fel la cele observate astăzi. Să nu facă speculaţii asupra
acestora ci să-şi facă reprezentări cât se poate de precise ale fenomenelor care se
succed în timp, sa reflecteze asupra lor, apoi să alăture aceste imagini şi să le lase
să se transforme una într-alta. Acesta este un principiu de gândire bine determinat
căruia trebuie să ne supunem dacă vrem să dezvoltăm o gândire cu adevărat
obiectivă. Este bine să aplicăm acest principiu tocmai când este vorba de lucruri
pe care nu le înţelegem încă şi ale căror raporturi interioare nu le-am pătruns. De
aceea, tocmai în cazul acestor fenomene pe care încă nu le înţelegem (de pildă,
starea vremii) trebuie să avem încrederea că fiind corelate în lumea exterioară,
vor da naştere şi în noi la corelaţii; dar faptul trebuie să se petreacă fără
intervenţia gândirii, numai în imagini. Trebuie să ne spunem: încă nu ştim nimic
despre raporturile dintre ele, dar voi lăsa aceste lucruri să trăiască în mine şi ele
vor face ca în mine să se nască ceva, dacă mă abţin de la orice speculaţie. Veţi
crede cu uşurinţă că dacă omul îşi face reprezentări cât mai exacte asupra
fenomenelor care se succed în timp, abţinîndu-se să gândească asupra lor, se
poate petrece ceva în comportamentele sale invizibile.
Omul are corp astral ca purtător al vieţii de reprezentare. Câtă vreme omul
speculează, acest corp astral este sclavul eului. Dar el nu se limitează la această
activitate conştientă, ci se află într-o anumită relaţie şi cu întregul cosmos.
În măsura în care se stăpânim gândurile, reţinându-ne de la speculaţii arbitrare,
concentrându-ne numai asupra imaginilor-reprezentări ale fenomenelor succesive,
în aceeaşi măsură acţionează în noi gândurile dinlăuntrul lumii şi, fără ştirea
noastră, se întipăresc în corpul nostru astral. În măsura în care ne integrăm în
mersul lumii prin observarea fenomenelor din lumea exterioară şi preluăm în
gândire imaginile lor pe cât posibil fără să le tulburăm, lăsându-le sa acţioneze în
noi, în aceeaşi măsură vom deveni tot mai pricepuţi, înţelepţi în acele componente
ale fiinţei noastre care se sustrag conştiinţei. Când, în legătură cu fenomenele care
au între ele raport de dependenţă intrinsecă, vom ajunge să trecem noua imagine
în cealaltă, aşa cum se întâmplă în natură, vom constata după un anumit timp că
gândirea noastră a câştigat în supleţe.
Să procedăm în acest fel cu lucrurile pe care încă nu le înţelegem; dar faţă de
lucrurile pe care le înţelegem să procedăm într-un mod oarecum diferit - de
exemplu, faţă de fenomenele vieţii noastre cotidiene, care se petrec în jurul
nostru. Cineva de pildă, vecinul nostru, - a făcut cutare sau cutare lucru. Cugetăm
astfel: de ce va fi făcut el acest lucru? Ne gândim că poate l-a făcut astăzi pentru a
pregăti ceva ce ar vrea să facă mâine. Să nu ne mai spunem nimic altceva, ci să ne
reprezentăm exact ceea ce a făcut el şi apoi să încercăm să ne schiţăm o imagine a
ceea ce va face mâine. Ne reprezentăm: el va face mâine cutare lucru, - şi
aşteptăm să vedem ce va face el de fapt. Se poate să remarcăm mâine că el face
5 6
într-adevăr ceea ce ne-am imaginat noi. Se poate întâmpla însă ca el să facă
altceva. Vom vedea ce se întâmplă şi vom căuta să ne colectăm gândirea după
realitate.
Să căutăm astfel nişte întâmplări în prezent pe care să le urmărim cu gândul
mai departe şi să aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Putem face acest lucru
observând faptele oamenilor, dar putem proceda în acelaşi fel şi cu alte lucruri.
Acolo unde înţelegem ceva, căutăm să ne facem o imagine despre ceea ce - după
părerea noastră - se va întâmpla. Dacă se petrece tocmai ceea ce ne-am imaginat,
rezultă că gândirea noastră a funcţionat corect şi e bine. Dacă se întâmplă altceva
decât ne-am aşteptat noi, să căutăm să reflectăm unde anume am greşit, să
încercăm să ne corectăm gândurile noastre eronate căutând, printr-o observare şi
verificare liniştite, de unde vine greşeala şi cum de s-au petrecut astfel lucrurile.
Dacă presupunerea noastră a fost corectă (exactă), ne vom feri cu mare grijă să
facem paradă de profeţia noastră: „da, am ştiut eu de ieri că aşa se va întâmpla!”.
Acesta este încă un principiu care decurge din credinţa noastră că în lucruri şi
evenimente se află o necesitate interioară a lor, că în fapte chiar există ceva care
împinge lucrurile înainte. Şi acest ceva care acţionează, făcând ca totul să
evolueze de astăzi până mâine, sunt forţe de gândire. Dacă ne adâncim în lucruri,
devenim conştienţi de prezenţa acestor forţe de gândire. Prin exerciţiile date
conştientizăm aceste forţe de gândire şi de fiecare dată când se împlineşte ceea ce
noi am presupus, suntem în concordanţa cu ele, suntem într-un raport lăuntric cu
activitatea de gândire reală din lucruri. Ne vom obişnui astfel să gândim nu într-
un mod arbitrar, ci în acord cu necesitatea interioară, cu natura lucrurilor.
Ne putem educa gândirea şi printr-un alt exerciţiu. Orice eveniment care se
petrece astăzi, este în legătură cu ceea ce s-a petrecut ieri. Să spunem că un băiat
s-a purtat urât; care pot fi cauzele? Urmărim evenimentele retrospectiv până ieri şi
construim noi-înşine cauzele pe care nu le ştim. Ne spunem: deoarece astăzi s-a
întâmplat lucrul cutare, cred că el a fost pregătit de ieri sau alaltăieri prin cutare
sau cutare fapte.
Ne informăm apoi asupra celor întâmplate cu adevărat şi aflăm dacă am gândit
sau nu corect. Dacă am ştiut să găsim cauza corectă, cu atât mai bine. Dacă însă
am făcut o presupunere greşită, trebuie să încercăm să elucidăm greşeala şi să
înţelegem cum s-a desfăşurat procesul nostru de gândire şi cum a decurs el, în
realitate.
Esenţială este realizarea următoarelor principii: să găsim cu adevărat timp
pentru a examina lucrurile ca şi cum am fi cu gândirea noastră înlăuntrul lor să ne
cufundăm în lucruri, în activitatea lăuntrică de gândire din lucruri. Realizând
aceasta, vom observa treptat că formal, creştem tot mai mult împreună cu
lucrurile, că nu mai avem nicidecum sentimentul ca lucrurile sunt în afară iar noi
înlăuntru, cugetând asupra lor , ci dobândim sentimentul că gândirea noastră se
mişcă înlăuntrul lucrurilor. Când omul ajunge să realizeze acest fapt la un nivel
superior, multe lucruri i se vor limpezi.
Un om care a atins o treaptă superioară în acest sens, care se afla totdeauna cu
gândurile lui înlăuntrul lucrurilor, un astfel de gânditor a fost Goethe. Psihologul
Heinroth, în cartea sa „Manual de antropologie” a spus în 1822 că gândirea lui
Goethe ar fi o gândire obiectivă aplicată (la obiect). Goethe însuşi s-a bucurat de
această remarcă. El voia să spună că o astfel de gândire nu este distinctă de
lucruri; ea rămâne înlăuntrul lucrurilor, se mişcă înlăuntrul necesităţii lucrurilor.
Gândirea lui Goethe era în acelaşi timp percepţie vie, percepţia era, în acelaşi
timp, gândire.
Goethe a ajuns foarte departe cu o astfel de gândire. Nu numai odată s-a
întâmplat ca, intenţionând să pornească un lucru, Goethe s-a dus la fereastră şi a
spus celui care se întâmpla să fie acolo: peste trei ore va ploua - şi aşa s-a
întâmplat. Pornind de la bucăţica de cer pe care o vedea de la fereastră, el putea
spune ce schimbări vor surveni în starea vremii în următoarele ceasuri. Gândirea
lui, fidelă lucrurilor, rămânând înlăuntrul acestora, îi dădea posibilitatea ca,
pornind de la faptele prezente, să le simtă pe cele viitoare.
Într-adevăr, printr-o gândire practică se poate ajunge mult mai departe decât se
crede de obicei. Dacă aplicăm aceste principii de gândire descrise aici, vom
observa că gândirea devine cu adevărat practică şi că orizontul nostru se lărgeşte,
că înţelegem lucrurile lumii cu totul altfel decât înainte. Treptat, treptat, atitudinea
omului faţă de lucruri, şi chiar faţă de ceilalţi oameni va fi cu totul alta. Are loc în
el un proces care îi schimbă întregul fel de a fi. Faptul că omul încearcă realmente
să se unească cu lucrurile în acest fel, prin gândirea sa, poate avea o importanţă
uriaşă; căci a face astfel de exerciţii este un principiu cât se poate de practic
pentru gândire.
Iată un alt exerciţiu pe care ar trebui să-l practice îndeosebi acei oameni
cărora, de obicei, nu le vine în minte gândul potrivit la momentul potrivit. Aceşti
oameni ar trebui, înainte de toate, să nu îşi lase gândirea să se dăruiască în fiece
clipă evenimentelor pe care cursul vieţii le aduce cu sine, impresiilor pe care le
aduc lucrurile. de obicei, când un om are o jumătate de oră pentru a se odihni, el
lasă frâu liber gândurilor. Şi acestea ţes sute şi mii de fantasmagorii. Sar poate
este preocupat de o grijă sau alta şi atunci într-o clipă aceasta s-a şi strecurat în
conştiinţa lui şi pune cu totul stăpânire pe el. Dacă procedează astfel, omul nu va
ajunge niciodată să aibă ideea potrivită la momentul potrivit. Dacă vrea să
reuşească în această privinţă, atunci trebuie să procedeze în felul următor. Dacă
are o jumătate de oră pentru a se odihni, atunci să îşi spună: de câte ori am timp,
vreau să mă gândesc la ceva anume, ceva ce îmi aleg eu însumi, şi pe care îl voi
aduce în mod deliberat în conştiinţa mea. Vreau să reflectez, de pildă, la ceva ce
am trăit mai de mult, să zicem la o plimbare de acum doi ani; vreau, cu totul
deliberat, să fac să urce în grădina mea trăirile de atunci şi să cuget asupra lor, fie
şi numai cinci minute. Toate celelalte lucruri le exclud în timpul acestor cinci
minute. Îmi aleg singur subiectul asupra căruia vreau să cuget. Nu trebuie să
alegem ceva complicat. Important este să nu acţionăm asupra gândirii noastre prin
exerciţii dificile, ci numai să ne smulgem din cursul evenimentelor vieţii curente.
Pentru aceasta este destul ca subiectul ales să fie ceva din afara trăsăturii
gândurilor care apar datorită vieţii obişnuite a zilei. Şi dacă nu ne vine chiar nimic
în minte, ne putem ajuta deschizând la întâmplare o carte şi reflectând asupra
7 8
primelor rânduri pe care ni s-au oprit ochii. Sau ne putem spune: cum să reflectez
la cele ce am văzut când m-am dus la cutare oră, dimineaţa, la magazin, lucruri
cărora, în mod obişnuit nu le-aş fi dat atenţie. Trebuie să fie ceva care să iasă din
rutina cotidiană, ceva la care altfel nu ne-am fi gândit.
Dacă repetăm în mod sistematic astfel de exerciţii, vom ajunge să avem ideea
care trebuie la momentul potrivit, vom avea ideea de care avem nevoie într-un
anume moment. Prin aceasta gândirea capătă mobilitate ceea ce este de o
importanţă considerabilă pentru viaţa practică.
Iată un alt exerciţiu, deosebit de bun pentru educarea memoriei. Încercăm mai
întâi să ne amintim, în mare, aşa cum ne amintim de obicei, un fapt oarecare,
petrecut - să spunem ieri -. De obicei, amintirile oamenilor sunt cenuşii; în
general suntem mulţumiţi dacă ne vine în minte numai numele persoanei pe care
am întâlnit-o ieri. Dar, dacă vrem să ne dezvoltăm memoria nu ne putem mulţumi
cu atât. Să fim pe deplin convinşi de acest fapt. trebuie să exersăm în mod
sistematic, trebuie să ne spunem: vreau să îmi amintesc foarte exact omul pe care
l-am văzut ieri, chiar şi colţul străzii unde l-am văzut ca şi tot ce mai era în
preajma sa. Vreau să-mi construiesc exact imaginea; să-mi reprezint costumul lui,
vesta, detaliile. Ajunşi aici, cei mai mulţi oameni îşi vor da seama că nu sunt în
stare, că le este peste putinţă acest lucru. Vor constata ce multe le lipsesc pentru
a-şi face o reprezentare cu adevărat plastică a ceea ce au văzut şi trăit ieri.
Trebuie să pornim de la cazul cel mai frecvent, când omul nu este în stare să-şi
aducă aminte ceea ce a trăit ieri. Spiritul lui de observaţie a fost cum nu se poate
mai inexact. O cercetare pe care un profesor universitar a făcut-o asupra
auditorilor săi a arătat că din treizeci de ascultători numai doi au observat
fenomenul în mod corect; ceilalţi douăzeci şi opt s-au înşelat în observaţiile lor.
Dar o memorie bună este rezultatul unei observaţii fidele. Pentru dezvoltarea
memoriei este deci important să observăm exact. O memorie bună se obţine
printr-o observare fidelă; şi, pe anumite căi sufleteşti indirecte, memoria fidelă se
naşte ca rezultat al unei bune observări.
Ce facem însă dacă nu ne putem aminti exact cele ce am trăit ieri? Încercăm
mai întâi să ne amintim cât se poate de exact iar acolo unde nu ne amintim, ne
reprezentăm cu bună ştiinţă ceva ce nu corespunde realităţii, ceva fals, numai să
ajungem să construim un întreg. Să presupunem că aţi uitat cu totul dacă cel pe
care l-aţi întâlnit ieri purta o haină maro sau neagră; imaginaţi-vă atunci că purta -
să spunem - o haină maro, pantaloni maro, că ar fi avut la vestă nişte nasturi de
cutare culoare, cravata era galbenă - iar contextul situativ-zidual era galben, pe la
stânga a trecut un om înalt, unul scund prin dreapta, şi aşa mai departe.
Încorporăm în imaginea noastră lucrurile de care ne amintim, completăm
numai detaliile de care nu ne aducem aminte pentru a putea obţine în minte o
imagine completă. Din acest motiv, imaginea este la început falsă, dar prin faptul
că vă străduiţi să obţineţi o imagine completă, veţi ajunge în viitor să observaţi
mai exact. Continuaţi apoi să faceţi astfel de exerciţii. Iar după ce le-aţi făcut de
cincizeci de ori, a cincizeci şi una oară veţi şti foarte exact cum arăta, cum era
îmbrăcat omul pe care l-aţi întâlnit; vă veţi aminti exact totul, până şi nasturii
hainei. N-o să vă mai scape nimic şi fiecare detaliu vi se va întipări în memorie.
Prin aceste exerciţii v-aţi ascuţit mai întâi spiritul de observaţie şi aţi dobândit
apoi, prin aceasta o îmbunătăţire a fidelităţii memoriei dumneavoastră, care este
creaţia spiritului de observaţie.
Esenţial este să nu reţineţi doar numele şi câteva trăsături principale ale celor
de care vreţi să vă amintiţi ci să căutaţi să vă faceţi reprezentări cât mai plastice,
vii care să includă toate amănuntele iar dacă nu vă puteţi aminti ceva, căutaţi să
completaţi arbitrar imaginea pentru ca ea să formeze un tot. Vom vedea astfel
curând, pe această cale aparent ocolită - că memoria noastră devine treptat-treptat
fidelă.
După cum vedeţi există nişte procedee destul de simple prin care gândirea
poate deveni din ce în ce mai practică. Încă un lucru foarte important: când se
gândeşte la ceva, omul vrea să ajungă la un rezultat. Caută cea mai bună cale şi
ajunge la un rezultat sau altul. Este o înclinare foarte firească. Dar nu aşa
dobândim o gândire practică. Orice grabă manifestată în gândire nu ne face să
mergem înainte ci dimpotrivă, îndărăt. În această privinţă trebuie multă răbdare.
Trebuie, de pildă, să faci un anume lucru. Îl poţi face într-un fel sau altul, ţi se
oferă mai multe posibilităţi. Înarmează-te atunci cu răbdare şi caută să-ţi
reprezinţi ce s-ar întâmpla dacă ai alege o anume soluţie şi ce s-ar întâmpla dacă
ai alege alta. Desigur, vor exista întotdeauna motive pentru a prefera o variantă
sau alta, dar pentru moment stăpâneşte-te să iei o hotărâre şi străduieşte-te să-ţi
reprezinţi cele două posibilităţi iar apoi să-ţi spui: „Pentru moment este destul;
acum nu mă mai gândesc la asta”.
Sunt oameni care, în acest caz, vor deveni nerăbdători; şi nu este uşor să-ţi
învingi nerăbdarea, dar este foarte util să o faci. Trebuie să îţi spui: se poate
întâmpla asta sau asta, dar acum, un timp mă voi gândi la altceva. Dacă se poate,
amânaţi problema pe a doua zi şi atunci, când veţi reexamina cele două
posibilităţi, veţi constata că între timp lucrurile s-au schimbat, că vom lua altă
hotărâre, cel puţin mai bine întemeiată decât dacă am fi luat-o în ziua precedentă.
Lucrurile poartă în sine o necesitate interioară şi dacă nu acţionăm pripit şi
arbitrar ci lăsăm această necesitate interioară a lucrurilor să lucreze în noi - şi ea
va lucra! - ea va face ca a doua zi gândirea noastră să apară îmbogăţită, ceea ce ne
va înlesni să luăm o hotărâre mai înţeleaptă. Este extrem de util!.
Vi se cere, de pildă, sfatul în legătură cu o problemă sau alta; trebuie de luat o
hotărâre. Aveţi răbdare, nu vă repeziţi să vă daţi părerea, ci reprezentaţi-vă
diferitele posibilităţi fără a lua vreo hotărâre şi lăsaţi ca aceste posibilităţi să
acţioneze în dumneavoastră ca forţe. Înţelepciunea populară spune că trebuie să
hotărăşti asupra unui lucru numai după ce ai dormit o noapte cu el în gând. (În
româneşte: „noaptea e un sfetnic bun”.) Dar să dormi nu ajută la nimic. Trebuie
mai întâi să ne gândim la două sau - şi mai bine - mai multe posibilităţi care vor
continua să lucreze în noi în timpul somnului când ca să spun aşa, nu suntem
prezenţi cu eul nostru conştient şi apoi, mai târziu, vom reveni la problema
noastră. Vom vedea că astfel trezim în noi nişte forţe lăuntrice de gândire şi că,
9 10
prin acestea, gândirea va deveni tot mai obiectivă şi mai practică. Şi orice ar fi
omul în lume; fie că el lucrează la menghină sau la plug, sau că aparţine claselor
cu profesiuni aşa zise privilegiate, dacă va practica aceste exerciţii va ajunge să
gândească în mod practic asupra celor mai obişnuite lucruri din viaţa de zi cu zi.
Exersând astfel, el vede şi înţelege lucrurile din lume cu totul altfel. Şi aşa
lăuntrice cum par la prima vedere aceste exerciţii în realitate sunt utile tocmai
pentru viaţa exterioară, au însemnătate tocmai pentru lumea exterioară; au urmări
de cea mai mare importanţă.
Vă voi arăta printr-un exemplu cât de necesar este să gândim în mod cu
adevărat practic asupra lucrurilor: să presupunem că cineva ia o scară şi urcă într-
un copac pentru un motiv oarecare, cade de acolo, se loveşte şi rămâne mort pe
loc. Primul gând care ne vine în minte că datorită căderii s-a accidentat mortal,
nu-i aşa, este - am spune atunci: căderea este cauza, moartea este efectul.
Legătura dintre cauză şi efect pare evidentă. Dar aici pot exista confuzii
extraordinare. Se poate ca, în timp ce era în copac, omul să fi avut un atac de cord
şi astfel, ca urmare a atacului, să fi căzut jos. S-a petrecut exact acelaşi lucru ca şi
în cazul în care ar fi căzut viu din copac şi ceea ce i s-ar fi întâmplat ar fi putut
foarte bine să-i determine moartea. Putem confunda astfel total cauza cu efectul.
Aici, în acest exemplu, confuzia este foarte evidentă; adeseori însă nu o poţi
sesiza. Astfel de erori de gândire apar foarte frecvent şi trebuie să spunem, astăzi
în ştiinţă se emit zilnic asemenea judecăţi în care realmente cauza şi efectul sunt
confundate în acest fel. Dar oamenii nu-şi dau seama de acest fapt pentru simplul
motiv că nu îşi reprezintă diferitele posibilităţi ale gândirii.
Să mai dăm încă un exemplu care va poate arăta foarte clar modul cum apar
astfel de erori de gândire şi faptul că astfel de erori nu i se mai pot întâmpla unui
om care a făcut exerciţii de genul celor pe care tocmai le-am indicat. Să
presupunem că un savant îşi spune că omul, aşa cum este el astăzi, se trage din
maimuţă; altfel spus, ceea ce observ eu în maimuţă, forţele din maimuţă, toate
acestea se perfecţionează şi de aici rezultă omul. Pentru a face să reiasă
semnificaţia gândirii în această problemă, să pornim de la următoarea supoziţie:
să ne gândim că omul care a făcut acest raţionament, ar fi rămas, datorită unei
întâmplări, absolut singur pe pământ. În afară de el n-ar mai fi pe pământ decât
acele maimuţe despre care teoria lui pretinde că pot da naştere la oameni. Le va
studia cu multă grijă şi îşi va construi o noţiune foarte precisă şi detailată despre
ceea ce implică maimuţa. Să încerce apoi să facă să decurgă din noţiunea
„maimuţă”, noţiunea „om”, presupunând că el n-a văzut niciodată un om. Îşi va
da seama atunci că nu poate face niciodată acest lucru, conceptul său „maimuţă”
nu se va transforma niciodată în conceptul „om”.
Dacă ar fi dobândit obişnuinţa de a gândi just, şi-ar spune: noţiunea mea nu se
transformă în mine în aşa fel încât din noţiunea de maimuţă să ia naştere noţiunea
de om. În consecinţă, ceea ce văd eu în maimuţă nu poate deveni om, altfel ar
trebui să se poată transforma şi noţiunea mea. Asta înseamnă că mai intervine
ceva, ceva ce eu nu pot vedea. Altfel spus, acest om ar trebui să îşi imagineze
îndărătul maimuţei concrete senzoriale, ceva suprasensibil, pe care el nu îl poate
percepe şi numai acel ceva s-ar putea transforma în om.
Intenţia noastră nu este să insistăm asupra imposibilităţii teoriei, ci vrem doar
să arătăm eroarea de gândire care se află în spatele ei. Dacă savantul nostru ar
gândi corect, ar ajunge să îşi dea seama că nu îşi poate susţine teoria dacă ar vrea
să ia ca premiză ceva suprasensibil. Reflectaţi asupra acestui lucru şi veţi vedea că
aici o serie întreagă de oameni au comis o imensă eroare de gândire. Dar astfel de
erori vor putea fi evitate în viitor dacă omul îşi educă gândirea în modul arătat.
O mare parte din literatura noastră actuală, îndeosebi cea ştiinţifică, conţine
atâtea gânduri sucite, greşite încât pentru cel care ştie să gândească cu adevărat
just, dacă este obligat să le citească, ele sunt un izvor de suferinţe reale mergând
până la dureri fizice. Remarca aceasta nu se referă la imensa cantitate de
observaţii pe care ştiinţa o datorează metodelor sale obiective.
Ajungem acum la un capitol care se referă la miopia gândirii. Este adevărat,
omul nu ştie de obicei că gândirea sa nu este în acord cu lucrurile ci, în cea mai
mare parte este o succesiune de obişnuinţe. De aceea, judecăţile formulate de o
persoană care înţelege lumea şi viaţa în esenţa lor, vor fi cu totul altele decât cele
ale unui om care nu vede decât foarte puţin din ele, sau de loc, ca - de pildă - un
gânditor materialist. Numai că nu este de loc uşor să convingi pe cineva asupra
acestor lucruri prin argumente, oricât de temeinice şi corecte ar fi ele. A încerca
să-i convingi prin argumente pe cei care cunosc atât de puţin viaţa, este adeseori o
trudă zadarnică, căci aceştia nu văd argumentele după care se poate face vreo
afirmaţie sau alta. Dacă, de pildă, s-a deprins să nu vadă peste tot decât materie, el
va rămâne prizonierul acestei obişnuinţe a lui.
În general, astăzi afirmaţiile oamenilor nu au la bază argumente ci obişnuinţe
de gândire pe care şi le-au însuşit şi care le influenţează întreaga simţire. Când
aduc argumente, atunci în faţa simţirii şi sensibilităţii lor se aşează masca gândirii
cu care s-au deprins. Astfel, adeseori nu numai dorinţele sunt părinţii gândurilor
noastre ci şi toate sentimentele şi obişnuinţele de gândire. Cel care cunoaşte viaţa
ştie cât de puţin poate fi convins cineva în viaţă prin argumente logice. Cuvântul
hotărâtor îl are ceva mult mai profund din suflet decât motivele logice.
Să luăm, de exemplu, mişcarea noastră antroposofică; există desigur motive
bine întemeiate ca ea să existe şi să îşi desfăşoare activitatea în diversele sale
ramuri. Oricine a lucrat o vreme în această mişcare îşi dă seama că şi-a însuşit un
alt fel de gândire, simţire şi sensibilităţi pentru că, dacă activezi în cadrul
ramurilor nu te preocupi doar de căutarea de argumente logice ci îţi însuşeşti o
simţire şi sensibilitate mai cuprinzătoare.
Şi un om care, poate, acum câţiva ani, ascultând pentru prima dată o
conferinţă de ştiinţă spirituală a luat-o în bătaie de joc, astăzi găseşte limpezi şi de
înţeles atâtea lucruri care odinioară i s-ar fi părut a fi culmea absurdului.
Colaborând în mişcarea antroposofică ajungem să ne transformăm nu numai
gândirea, ci învăţăm să ne deschidem întreg sufletul unor perspective mai largi.
Trebuie să ne dăm seama că, de fapt, coloritul gândurilor noastre vine din
substraturi mult mai adânci decât se crede de obicei. Suntem împinşi prin anumite
11
senzaţii, anumite sentimente intime, către o părere sau alta. Argumentele logice
sunt adeseori numai fiorul, măştile sub care ascund sentimente, senzaţii şi
obişnuinţe de gândire.
Pentru a ajunge să apreciezi motivele logice, trebuie să înveţi sa iubeşti logica.
Abia după ce ai învăţat să iubeşti obiectivitatea, adevărul lucrurilor abia atunci
temeiurile logice vor deveni hotărâtoare. Învăţăm treptat să gândim obiectiv,
independent de vreo preferinţă pentru cutare sau cutare idee; atunci orizontul
privirii ni se lărgeşte şi devenim practici. Nu „practici” în sensul acelora care nu
ştiu să meargă decât pe drumurile bătătorite, ci în sensul că învăţăm să gândim
din lăuntrul lucrurilor.
Adevăratul simţ practic se naşte dintr-o gândire obiectivă, o gândire care
izvorăşte din lucrurile înseşi. Învăţăm sa ne lăsăm gândirea să se nască din
lucruri, numai dacă facem astfel de exerciţii; şi exerciţiile trebuie făcute slujindu-
ne de lucruri sănătoase. Adică lucruri la care cultură, civilizaţia numai a intervenit
cât mai puţin, care sunt cât mai puţin trucate; obiectivele naturii. Exerciţii de felul
celor descrise astăzi, folosind obiecte naturale fac din noi gânditori practici. Sunt
un fapt cu adevărat practic. Îndeletnicirea cea mai banală va fi abordată cu un
simţ practic dacă ne educăm elementele fundamental: gândirea. Exersându-ne în
acest fel, ia naştere în noi orientarea practică a gândirii.
A lansa în viaţă oamenii cu adevărat practici trebuie să fie rodul mişcării
antroposofice. Nu este atât de important ca omul să poată crede adevărat un lucru
sau altul ci important este ca el să ajungă să privească lucrurile în mod corect.
Modul în care antroposofia pătrunde sufletul nostru pentru a-l face activ şi pentru
a ne lărgi orizontul este mult mai important decât tot felul de speculaţii teoretice
care s-ar înălţa spre spiritul minimalizând realitatea sensibilă. În acest sens,
antroposofia este ceva cu adevărat practic.
O misiune importantă a mişcării antroposofice este aceea de a face gândirea
umană destul de mobilă, exersând-o în aşa fel încât omul să fie în stare să vadă
spiritul îndărătul lucrurilor. Dacă mişcarea antroposofică cuprinde în noi această
facultate, atunci ea va întemeia o cultură nouă în care nu va apare niciodată
gândul de a vrea să împingi vagoanele dinlăuntrul lor. Aceasta facultate va apare
în suflet în mod firesc, de la sine. Dacă sufletul a învăţat bine să gândească despre
lucrurile importante alte vieţii, o va face şi când va fi vorba de lingura de supă!. Şi
nu numai în legătură cu lingura de supă vor deveni oamenii mai practici, ci vor
învăţa şi să bată un cui sau să atârne un tablou într-un mod mult mai practic decât
o făceau înainte. Este foarte important să învăţăm să privim viaţa sufletesc-
spirituală ca pe un întreg şi acest mod de a privi să ne incite la a crea totul într-un
mod din ce în ce mai practic.
12