GEOGRAFIA

CUATERNARULUI

Tutore curs:

Conf. univ. dr. Marian ENE

 RĂCIREA CLIMEI ŞI
GLACIAŢIUNEA
CUATERNARĂ

CAUZELE GLACIAȚIUNII
Etapa preglaciară cuprinde partea inferioară a
Cuaternarului, până la glaciaţiunea Mindel (Elster,
Kansas), şi însumează circa 1,5 milioane de ani.
Etapa glaciară include cea mai mare parte a
Pleistocenului mediu şi tot Pleistocenul superior,
începând cu faza glaciară Mindel (Elster, Kansas).
 stratigrafice
Zone palino- Vârsta Ponderea relativă

Zone
cronologice B.P. a vegetatiei

SUBATLANTIC

1 OOO
POSTGLACIAR sau HOLOCEN
Etapa postglaciară corespunde ultimilor 10.000 de ani, cât durează Fag

2 000
IX
Holocenul. Evenimentele climatice, marcate printr-o încălzire generală,
au favorizat migrarea către latitudinile şi altitudinile mari a zonelor şi

3 000
SUBBOREAL
etajelor de vegetaţie, cu asociaţiile faunistice corespunzătoare.
VIII

4 000
OPTIM CLIMATIC
5 000
VII

ATLANTIC

6 000
Stejar
VI

7 000
BOREAL

8 000
V

9 000
BOREAL
PRE-
IV

10 000
TARDIGLACIAR
DRYAS III

11 000
ALLEROD II
Pin

12 000
DRYAS Ic

Ib

13 000
BOLLING

DRYAS Ia

14 000
 După A. Berger (1978) sistemul climatic cuprinde: atmosfera, hidrosfera
(oceanul), criosfera, litosfera şi biosfera. Aceste componente sunt conectate între ele
prin procese fizice, chimice şi biologice în cadrul ciclului hidrologic, a radiaţiei şi
schimbului de căldură, a gazelor şi particulelor antrenate în mişcări de advecţie,
convecţie şi turbulenţă (fig.).
Sistemul climatic astfel conceput posedă capacitatea de a reacţiona la toate schimbările
care au intervenit pe diferite intervale de timp: de la cele mai îndelungate schimbări
climatice constatate (104 - 108 ani) până la fluctuaţii (10 - 104 ani) şi variabilele
climatice (1an). Dar acest mare număr de interacţiuni complicate a îngreunat, deseori,
separarea cauzelor de efectele lor şi elucidarea schimbărilor climatice.
De altfel, E.J. Kutzbach (1979) şi T.M.L. Wigley et al (1981) încearcă să prezinte care sunt
principalii factori şi principalele interacţiuni ce pot deveni cauze ale schimbărilor climatice pe
diferite perioade de timp (fig.):
Scările de timp caracteristice proceselor potenţiale de schimbare a climei
4 5 6 7 8 9 10
0,1 1 10 100 1000 10 10 10 10 10 10 10
Pulbere galactică/
1 Braţele spirale ale Galaxiei
2 Evoluţia Soarelui

3 Deriva continentelor/Migrarea polilor

4 Orogeneza/Izostazia

5 Parametrii orbitali

6 Circulaţia oceanică

7 Modificările din atmosfera Pământului

8 Activitatea vulcanică
Interacţiunile atmosferă - ocean -
9 gheţari - continent
10 Variaţia radiaţiilor solare

11 Interacţiunile atmosferă-ocean

12 Variaţia atmosferică
 c variaţiile de energie furnizate sistemului climatic până la limita superioară a atmosferei
(punctele 1, 2, 5, 10) sau până la suprafaţa Pământului (punctul 8);
c distribuţia orizontală (punctele 3,4,5,9), verticală (punctele 7, 8) şi sezonieră (punctul 5) a
căldurii furnizate;
c rezervele şi distribuţia căldurii în sistemul ocean-atmosferă (punctele 3, 6, 9, 11, 12).
Scările de timp caracteristice proceselor potenţiale de schimbare a climei
4 5 6 7 8 9 10
0,1 1 10 100 1000 10 10 10 10 10 10 10
Pulbere galactică/
1 Braţele spirale ale Galaxiei
2 Evoluţia Soarelui

3 Deriva continentelor/Migrarea polilor

4 Orogeneza/Izostazia

5 Parametrii orbitali

6 Circulaţia oceanică

7 Modificările din atmosfera Pământului

8 Activitatea vulcanică
Interacţiunile atmosferă - ocean -
9 gheţari - continent
10 Variaţia radiaţiilor solare

11 Interacţiunile atmosferă-ocean

12 Variaţia atmosferică
 Dintre cauzele care s-au dovedit că se corelează şi se implică mai bine în
răcirea climei şi în oscilaţiile climatice sunt în mod frecvent citate următoarele două:
radiaţia solară primită la limita exterioară a atmosferei şi structura suprafeţei terestre cu
întregul complex de procese şi relaţii fizice dintre componentele sale (atmosferă-
oceane-criosferă-litosferă-biosferă).

În general, s-a stabilit că pentru formarea şi păstrarea marilor câmpuri de gheaţă

(aproximativ 32% din suprafaţa uscatului) sunt necesare două condiţii esenţiale:
precipitaţii sub formă de zăpadă, deci climă rece, iar zăpada să se păstreze de la un an la
altul în zonele de acumulare, de formare şi alimentare a gheţarilor.
Pentru înţelegerea şi explicarea acestui grandios fenomen natural de talie planetară
trebuie să se pornească de la cunoştinţele cele mai sigure pe care le avem despre
glaciaţiunea cuaternară:
➢ climatul normal al Pământului este nonglaciar;
➢ temperatura a scăzut lent în timpul Neogenului pentru a culmina în timpul
perioadelor glaciare;
➢ în ultimii 800.000 ani au existat 12 - 15 glaciaţiuni în emisfera nordică, toate
având aceeaşi localizare;
➢ 4/5 din calota glaciară a fost extinsă pe continentele din vecinătatea
Atlanticului de Nord;
➢ ultimele glaciaţiuni, singurele mai bine cunoscute, au coincis cu perioade reci,
când temperatura medie anuală a Terrei a scăzut faţă de prezent cu circa 6oC;
➢ în timpul Pleistocenului superior aceste glaciaţiuni au fost probabil sincrone
în cele două continente nordice, şi de asemenea sincrone în cele două emisfere;
➢ interglaciarele au fost mai lungi decât glaciarele şi au avut temperaturi
analoage celor actuale (2oC); începutul glaciar (anaglaciarul) pare să fi fost mai
umed, iar apogeul şi sfârşitul (cataglaciarul) mai uscate.

Pentru explicarea răciri climei şi fluctuaţiilor climatice din Cuaternar au fost emise
numeroase ipoteze, care pot fi grupate, în funcţie de factorii invocaţi, în două mari
categorii: cauze terestre şi cauze extraterestre.
 Cauze terestre
Acestea se referă fie la explicare cauzelor care au produs răcirea severă a
climei în Cuaternar, dar mai ales în Pleistocen, fie la oscilaţiile parametrilor climatici
care au provocat alternanţa glaciar-interglaciar. Ele au în vedere analiza acelor elemente
ale sistemului climatic care îşi au obârşia la suprafaţa Pământului.
Mişcările tectonice. Dintre acestea au fost frecvent invocate drept cauze ale
modificărilor climatice: orogeneza, epirogeneza şi izostazia. Procesele tectonice
sunt însoţite de efecte clare, ca variaţiile pe termen lung în circulaţia oceanică sau
a maselor atmosferice, modificarea raportului dintre uscat şi apă sau a
configuraţiei oceanelor şi continentelor, cu urmări directe în climat.
Mişcările orogenice şi epirogenice au fost implicate în modificarea generală a climei mai întâi de către
J.D. Dana (1856) şi W. Ramsay (1912), ca singure cauze posibile, iar mai târziu şi de alţi cercetători (R.F.
Flint, 1957; H.H. Lamb, 1966; ş.a.), care le-au atribuit un anumit rol alături de variaţia altor componente
terestre. Astfel, mişcările orogenice de la sfârşitul Neogenului şi începutul Cuaternarului au determinat
înălţarea bruscă a catenelor muntoase, chiar cu 1.000 – 2.000 m, favorizând constituirea primelor nuclee
glaciare. Împreună cu mişcările epirogenice regionale acestea au contribuit la înălţarea medie a uscatului cu
circa 500 m, adică de la 300 m cât era la începutul Neogenului până la 800 m, la începutul Cuaternarului.
Dacă se are în vedere şi scăderea nivelului oceanic cu cel puţin 100 m în timpul Pleistocenului, înălţimea
medie a reliefului continental a crescut cu 600 m, iar prin exondarea celei mai mari părţi a platformelor
continentale, suprafaţa uscatului a crescut cu circa 26 milioane km2.

Marile lanţuri orogenice ale Terrei care s-au individualizat la sfârşitul Neogenului au putut avea
influenţe importante şi în circulaţia atmosferei. După N.V. Saks (1958) ridicarea sistemului alpino-carpato-
caucazo-himalaian a împiedicat circulaţia meridiană, favorizând răcirea regiunilor nordice prin diminuarea
transportului de căldură şi umiditate, coborârea limitei zăpezilor permanente şi accelerarea creşterii maselor
de gheaţă.
Modificarea fluxului caloric al Pământului, ipoteză susţinută de J. Joly (1923), L.
Kirsh (1931), A. Wagner (1940), este invocată drept cauză a răcirii climei. În timpul
orogenezelor, datorită dezintegrării substanţelor radioactive, în scoarţa terestră se
produce o descărcare de căldură, cuprinsă între 50 şi 250 cal./cm2, acumulată anterior
într-o perioadă lungă de timp. După consumarea procesului orogenic, substratul răcit al
lanţurilor muntoase, alături de altitudinea crescută a acestora, a favorizat apariţia
gheţarilor. Teoretic acest ciclu ar fi de 30 - 50 milioane de ani dacă se ia în considerare
radioactivitatea din crustă şi de circa 250 milioane de ani dacă se iau în considerare şi
straturile mai adânci.

Deşi astăzi înălţimile scoarţei şi mai ales ale lanţurilor muntoase nu se mai
consideră drept singura cauză a răcirii climei, ele pot totuşi să fi jucat un rol activ în
condiţiile de formare a unei glaciaţiuni, să fi constituit premize şi cauze regionale
pentru formarea gheţarilor. Mai mult, mişcările epirogene şi orogene par să aibă
caracteristica de a fi evoluat la intervale constante de timp, de ordinul 108 –109 ani,
situaţii în care au contribuit semnificativ la variabilitatea climatului. Cu toate acestea se
constată o slabă corelare între fazele orogenice şi unele glaciaţiuni.
 Izostazia poate provoca modificări ale climei din cauza încărcării continentelor cu
gheaţă şi a modificării nivelului oceanic. Prin greutatea sa, gheaţa provoacă scufundarea
uscatului pe care se dezvoltă. După retragerea gheţarilor intervine lent procesul de ridicare
izostatică ce poate dura 104 până la 105 ani. Creşterea înălţimii uscatului continental contribuie
la mărirea probabilităţii apariţiei glaciaţiunilor continentale. Modelul construit de J. Oerlemans
(1980) arată posibilitatea creării unei periodicităţi cu o durată de 100.000 ani, fără a mai interveni
şi alţi factori periodici exteriori.

Controlul glacio-izostatic al glaciaţiunii mai este susţinut şi de S.W. Tomirdiaro (1971) care leagă
epoca glaciară neozoică de deriva continentelor. El consideră că, odată cu reducerea progresivă a
legăturii dintre Bazinul Arctic şi Oceanul Atlantic, în limitele Bazinului Arctic au început să se
formeze tot mai mari întinderi de gheaţă (banchiză), iar alte procese ulterioare duc la formarea
învelişului de gheaţă continental. Acesta, la rândul său, provoacă scufundarea izostatică a
pragului Insulele Föroe – Insulele Sheetland, din care cauză apele calde ale Atlanticului au
acces liber în Bazinul Arctic şi distrug gheţurile care îl acoperă. Încălzirea apelor Bazinului
Arctic contribuie la topirea gheţarilor continentali şi la instalarea unei perioade interglaciare.
Fundul mării scufundat glacio-izostatic în regiunea pragului Föroe – Sheetland se ridică,
împiedică accesul apelor calde atlantice către Bazinul Arctic şi astfel ciclul se repetă.
 Deriva continentelor şi migrarea polilor sunt adesea luate în discuţie în
explicarea glaciaţiunilor continentale, dar mai ales a repartiţiei lor spaţiale. Ajungerea
continentelor în regiunile polare a favorizat răcirea climatului prin faptul că pe suprafaţa
lor s-au acumulat zăpezi permanente care se transformau treptat în gheaţă. O asemenea
situaţie se întâlneşte în prezent în Bazinul Arctic care este separat prin praguri înalte de
restul Oceanului Planetar. Aceste praguri stânjenesc circulaţia liberă a apelor oceanice şi
pătrunderea curenţilor calzi din zona tropicală, ajutând răcirea şi îngheţarea apelor în
Bazinul Arctic (D.H. Tarling, M.P. Tarling, 1978).
W. Köppen şi A. Wegener (1924) au fost de părere că numai modificarea
elementelor astronomice nu sunt suficiente pentru explicarea glaciaţiunilor pleistocene.
Modificările periodice ar putea lămuri doar ritmul epocilor glaciare, nu şi cauza. Iar
aceasta a fost căutată în deplasarea blocurilor continentale şi migrarea polilor.
Schimbarea circulaţiei apei oceanice. Aceasta constituie, de obicei un efect
secundar şi aleatoriu al altor schimbări, ca de exemplu deriva continentelor,
orogeneza, epirogeneza. După cum sugerează T.M.L. Wigley et al (1981) oceanele
pot acţiona asupra climei în diverse feluri, modificând:
c albedoul, dependent de schimbările geografice ale oceanelor;
c cantitatea de căldură înmagazinată, în special în oceanele adânci, care
constituie mari rezervoare potenţiale de căldură;
c cantitatea de căldură transportată pe direcţia meridiană;
c temperatura suprafeţei mărilor, care ar putea acţiona asupra stratelor
inferioare ale atmosferei şi în consecinţă să provoace chiar schimbări ale
circulaţiei atmosferei (J. Namias, 1969; H.H. Lamb, 1976 ş.a.).

În mod frecvent se apelează la relaţia dintre apele atlantice, aflate sub influenţa
Curentului Golfului, şi apele Oceanului Arctic, dar concluziile sunt uneori
contradictorii. O parte din susţinătorii acestei ipoteze pornesc de la faptul că
apariţia istmului Panama la sfârşitul Pliocenului a determinat dirijarea apelor calde
din Marea Caraibilor către Atlanticul de Nord.
 Modificarea compoziţiei atmosferei terestre. Se referă la modificarea concentraţiilor
de gaze active şi de pulberi în atmosfera terestră, care poate provoca oscilaţii corespunzătoare în
transmiterea radiaţiei solare de unde scurte şi a radiaţiei terestre de unde lungi, deci şi oscilaţii de
temperatură. În aceste modificări ale compoziţiei atmosferei sunt implicate în principal: pulberile
vulcanice, dioxidul de carbon (CO2) şi vaporii de apă.

Pulberile vulcanice emise în atmosfera terestră produc o scădere a temperaturii aerului

datorită efectului de ecranare pe care îl au faţă de radiaţiile solare.

Majoritatea cercetătorilor consideră însă că numai erupţiile vulcanice provoacă răcirea

troposferei pe o perioadă scurtă, doar de 1 - 2 ani. Pentru schimbări climatice de lungă durată (de
sute de ani sau mai lungi) sunt necesare erupţii vulcanice intense şi succesive. Astfel de serii de
erupţii vulcanice pot provoca o răcire globală, dar ea a fost evaluată la numai circa 1˚C (J.B.
Pollack, 1976).
 Dioxidul de carbon (CO2) din atmosferă are un rol invers decât pulberile
vulcanice. El joacă rolul unui filtru care lasă să treacă radiaţiile solare, însă reţine,
absoarbe, radiaţiile de unde lungi emise de Pământ. Astfel, se creează aşa-numitul
“efect de seră”, care la o creştere a conţinutului de CO2 ar ridica temperatura atmosferei
terestre, iar la o diminuare a acestuia s-ar produce o răcire a atmosferei.

Datele obţinute în urma analizării carotelor extrase din calota de gheaţă a Antarcticei
(P.J. Delmas, J.K. Ascencio şi M. Legrand, 1980) sugerează că în timpul ultimei
perioade reci (între 22.000 şi 14.000 de ani) nivelul CO2 în atmosferă ar putea fi de
numai 50% din valorile înregistrate astăzi, fapt care, parţial, ar fi putut fi răspunzătoare
de răcirea climei.

Pentru a explica marile glaciaţiuni cuaternare prin scăderea conţinutului de CO2 din
atmosferă ar trebui admisă o dispariţie aproape completă a acestuia, fapt greu de realizat
ţinând cont că CO2 din atmosferă apare ca o integrală a diferenţei dintre fluxul de CO2
emis de vulcanism şi fluxul de CO2 absorbit de alterarea rocilor, de consumul plantelor
în procesul de fotosinteză sau de către apa oceanelor.
 Vaporii de apă din atmosferă sunt aproape transparenţi pentru radiaţia solară
de unde scurte, dar aproape pe deplin netransparenţi pentru radiaţia terestră de unde
lungi, având un efect asemănător prezenţei dioxidului ce carbon, dar invers pulberilor
vulcanice. De aceea scăderea umidităţii aerului poate provoca răcirea atmosferei
terestre, şi invers. H. Wexler (1953, 1958) admite că la o diminuare cu 50% a vaporilor
de apă din atmosferă temperatura medie la nivelul suprafeţei terestre ar trebui să scadă
cu 6oC, suficient pentru apariţia şi menţinerea glaciaţiunilor.

Modificarea sau oscilaţiile cantităţii vaporilor de aer din atmosferă apar însă ca procese
aleatorii, ce urmează sau sunt cauzate de variaţiile altor componente ale sistemului
climatic, motiv pentru care contribuţia umidităţii aerului în provocarea şi reglarea
oscilaţiilor glaciare trebuie privită într-o interacţiune mai largă dintre atmosferă – ocean
– criosferă – litosferă – biosferă.
 Modificarea nebulozităţii şi albedoului. Pentru perioade mai
scurte sau mai lungi de timp modificarea acestor parametri poate determina oscilaţii
pozitive sau negative ale bilanţului radiativ la suprafaţa Pământului.
Infuenţa nebulozităţii asupra temperaturii a fost evaluată direct, prin gradul de
acoperire cu formaţiuni noroase, sau indirect, prin intermediul albedoului. După
calculele făcute de diferiţi autori (G.S. Simpson, 1927; J.E. Öpik, 1953; L. Lliboutry,
1965) rezultă că o creştere a nebulozităţii medii globale de 0,01 antrenează o scădere a
temperaturii de 0,41 - 0,6oC, şi invers. Însă, pentru a explica o scădere a temperaturii
medii a Pământului cu 6oC, cât a avut loc în timpul epocilor glaciare pleistocene, numai
prin variaţia nebulozităţii, ar fi trebuit ca aceasta să fi crescut de la 0,54 la 0,69 (după L.
Lliboutry, 1965) sau cel puţin la 0,64 (după calculele lui J.E. Opik, 1953).
 Creşterea albedoului, care apare ca o retroacţiune a nebulozităţii şi creşterii
precipitaţiilor sub formă de zăpadă, combinate cu diverse inerţii termice ale suprafeţei
naturale, conduc la răcirea suprafeţei active şi, deci, la presiuni diferite care dirijează
mişcările atmosferei (G.J. Kukla et al, 1981).
W.Wundt (1933, 1944), admiţând teoria astronomică şi variaţia radiaţiei solare,
precum şi autovariaţia dioxidului de carbon din atmosferă, a mai arătat că prezenţa unui strat
de zăpadă şi gheaţă pe Terra determină creşterea albedoului care, la rândul său, amplifică
efectul răcirii climei datorită variaţiilor radiaţiei solare. De asemenea, el consideră că
modificările astronomice ar avea efect numai dacă ar exista o “predispoziţie glaciară”. Si
această “predispoziţie glaciară” o găseşte în ridicarea pragului nord-atlantic şi a regiunilor
adiacente la sfârşitul Pliocenului, care au împiedicat Curentul Golfului să mai pătrundă în
Oceanul Arctic. El consideră că în timpul epocilor glaciare albedoul mediu al Pământului a
crescut cu 0,04, în timp ce M. Ewing şi L.W. Donn (1956) şi L. Lliboutry (1965), pornind de
la ideea că Oceanul Arctic a fost liber de gheţuri în timpul glaciaţiunilor, susţin că această
creştere a fost doar de 0,0136, iar diminuarea corespunzătoare a temperaturii a fost de 1,3 -
1,9oC. Admiţând un gradient termic de 1oC pentru fiecare grad de latitudine, aceasta ar
stimula o avansare suplimentară a marginii calotelor de numai 150 km. Pierderea de energie
solară datorită albedoului mai ridicat din timpul glaciaţiunilor ar fi fost de circa 5·1019
calorii pe zi.
Variaţiile nebulozităţii şi albedoului sunt invocate însă în teorii mai cuprinzătoare,
care privesc interacţiunile, pe termene mai lungi sau mai scurte, dintre componentele
sistemului climatic.
M. Ewing şi W.L. Donn (1956), plecând de la ideea că “predispoziţia glaciară” a fost
determinată de deplasarea rapidă a continentelor în timpul Neozoicului, explică
ciclicitatea fazelor glaciare cu ajutorul schimbărilor produse în cuvertura de gheaţă a
Oceanului Arctic, stabilind în acest sens patru faze:
c epoca glaciară a început în momentul când Oceanul Arctic a fost liber de gheaţă,
fapt ce a dus la stabilirea unui ciclon polar; vânturile fac să pătrundă în Bazinul Arctic
mari cantităţi de apă mai caldă din Atlanticul de Nord; evaporarea în creştere a favorizat
condensarea şi precipitaţiile sub formă de zăpadă, motiv pentru care pe continentele
înconjurătoare se constituie marile câmpuri de gheaţă;
c datorită creşterii câmpurilor de gheaţă, aportul în iceberguri devine important, iar
apa oceanului se răceşte; în acelaşi timp, coborârea glacioeustatică a determinat
exondarea în mare parte a celor două praguri care unesc Marea Britanie cu Islanda şi
Norvegia cu Arhipelagul Spitzbergen şi cu Groenlanda (fig.) împiedicând pătrunderea
Curentului Golfului în Oceanul Arctic, motiv pentru care acesta a fost acoperit de gheţuri
(banchiză); stabilirea unui anticiclon polar, care provoacă vânturi de est, întăreşte acest
efect;
c în urma reducerii puternice a cantităţii de vapori de apă şi diminuării
corespunzătoare a precipitaţiilor, câmpurile de gheaţă se reduc din cauza alimentării
insuficiente;
c transgresiunea marină, care urmează topirii gheţii, permite Curentului Golfului să
pătrundă din nou în Bazinul Arctic, iar îndulcirea climatului provoacă, la rândul său,
dispariţia gheţurilor plutitoare şi astfel ciclul reîncepe.
 Dar aceste ipoteze, ce pornesc de la legăturile ciclice dintre Atlanticul de Nord
şi Oceanul Arctic, nu au rezistat la analiza datelor sedimentologice care arată că
Oceanul Arctic a fost acoperit de gheţuri de cel puţin 700.000 de ani sau poate chiar de
peste 2,5 milioane de ani (N.J. Schackleton şi N.D. Opdyke, 1977; A. Berger, 1979; S.V.
Margolis şi Y. Herman, 1980). Totuşi, mecanismul complicat şi pozitiv de conjugare
dintre temperatură şi albedou propus de M. Ewing şi W.L. Donn (1956), cu toate că nu
era răspunzător pentru iniţierea epocilor glaciare, constituie în continuare un important
proces generator de climă.
 5 Modificarea
EXCENTRICITATEA
parametrilor orbitei terestre.
3 Această ipoteză ocupă spaţiul
cel mai mare în discuţiile
1
privind cauzele alternanţelor
glaciar – interglaciar, deoarece
variaţia periodică a parametrilor
Afeliu

PRECESIA orbitali oferă posibilităţi mai

+
- uşoare de explicare a variaţiei
Periheliu

radiaţiei solare disponibile la

diferite latitudini şi anotimpuri.
ÎNCLINAREA POLILOR Dintre parametrii geometrici ai
orbitei Pământului care se
modifică periodic trei sunt mai
24°00´
importanţi: înclinarea planului
23°30´
ecuatorial al Pământului faţă
de ecliptică, migrarea
23°00´ periheliului şi excentricitatea
orbitei Pământului. Mai este
22°30´ cunoscută sub numele de “teoria
22°00´
astronomică” sau “mecanismul
150 100 50 0 +20 lui Milancovič”.
 Experimentările numerice şi
calculele astronomice efectuate pentru ultimii
5
EXCENTRICITATEA 5 milioane de ani au condus la stabilirea
următoarelor valori pentru elementele
3
orbitale:
1
❑ Înclinarea planului ecuatorial al Pământului
Afeliu

PRECESIA
+
faţă de planul eclipticii (unghiul de înclinare a
- axei polilor) a variat între 2202’ şi 24028’ în
Periheliu

perioade de 38.000 - 45.000 ani, în medie de

41.000 ani. În prezent acest unghi este de 23027’
ÎNCLINAREA POLILOR
şi ne găsim într-o perioadă de descreştere a lui.
24°00´
Ultimul maxim al înclinării axei polilor (cu un
unghi de 24°30’) s-a produs cam acum 9.000 ani,
23°30´
după care axa polilor s-a redresat treptat (fig.).
23°00´ Dacă axa Pământului ar fi perpendiculară pe
22°30´
planul eclipticii n-ar mai exista anotimpuri,
regiunile tropicale şi ecuatoriale ar fi mai calde şi
22°00´
150 100 50 0 +20 ar creşte amplitudinea termică între acestea şi
regiunile polare, care ar rămâne mai reci. Invers,
contrastele termice dintre iarnă şi vară vor fi mai
mari.
 ❑ Migrarea periheliului necesită pentru
rotaţia sa în toate anotimpurile un timp cuprins
între 10.000 şi 26.000 ani, în medie 21.000
echinocţiu
-22.000 B.P.
martie
actual ani. Această migrare deplasează lent poziţia
solstiţiilor şi echinocţiilor pe elipsa parcursă
de Terra şi modifică periodic momentul din an
afeliu S periheliu
în care planeta este mai aproape (periheliu)
solstiţiu
sau mai departe (afeliu) de Soare. Astfel, acum
solstiţiu echinocţiu
iunie septembrie decembrie 11.000 ani (fig) când solstiţiul din iunie al
Pământului era în poziţie de periheliu (azi
echinocţiu
-11.000 B.P. septembrie afeliu), iar solstiţiul din decembrie era în
poziţie de afeliu (azi periheliu), în emisfera
afeliu S periheliu nordică verile erau mai calde iar iernile mai
reci. În schimb, în emisfera sudică verile erau
solstiţiu solstiţiu mai puţin calde iar iernile mai puţin reci.
decembrie iunie
echinocţiu Contrastele anotimpuale erau deci mai reduse
martie
în emisfera sudică, dar mult mai mari în
emisfera nordică. Către anul 12.000 verile
boreale vor corespunde cu periheliul, motiv
pentru care ele vor fi mai calde, iar verile mai
reci, situaţie existentă în prezent în emisfera
australă.
 5
EXCENTRICITATEA
3
❑ Excentricitatea orbitei
Pământului a oscilat între 0,0051 şi
1
0,0475 cu perioade cuprinse între
90.000 ani şi 120.000 ani, în medie
Afeliu

PRECESIA 100.000 ani. În prezent această

+
valoare este de 0,017, iar pentru
-
Periheliu

următorii 24.000 ani tinde să se

apropie de cerc, caz în care durata
anotimpurilor terestre ar fi aproape
ÎNCLINAREA POLILOR egală. În schimb, o excentricitate mai
mare a orbitei măreşte diferenţa între
24°00´ iarnă şi vară într-o emisferă şi o
atenuează în cealaltă emisferă.
23°30´

23°00´

22°30´

22°00´
150 100 50 0 +20
 5
EXCENTRICITATEA Primul fenomen afectează simultan
3
ambele emisfere, pe când ceilalţi doi
afectează alternativ câte o emisferă.
Însumarea temporală a celor trei
1
parametrii ar putea duce la răciri
simultane sau alternative pe cele două
Afeliu

PRECESIA emisfere, dar semnificaţia variaţiilor

+
acestora a fost interpretată diferit.
-
Periheliu

Ultimul maxim al excentricităţii orbitei

Pământului (cu circa 2 % mai mare
decât în prezent) s-a produs acum
ÎNCLINAREA POLILOR 16.000 ani, iar penultimul (cu circa 4 %
mai mare) cu 125.000 ani în urmă.
24°00´

23°30´

23°00´

22°30´

22°00´
150 100 50 0 +20
M. Milancovič (1921, 1930, 1941), luând în considerare modificările celor trei
parametri ai orbitei Pământului pentru ultimii 600.000 de ani, calculează variaţia
cantităţii de căldură primită de la Soare în timpul verii la latitudinea de 650 Nord. El a
indicat posibilitatea realizării unor cicluri în schimbările climatice, şi anume a unor
cicluri mari de 100.000, 40.000 şi 25.000 de ani, în care se cuprind cicluri mai mici, de
2.000 - 2.500, 1.000 – 1.300, 400 şi 200 - 250, apoi, în cadrul acestora cicluri de 80 -
100, 50, 19 - 23, 5,5 şi 2 ani.
W. Soergel (1937), sprijinindu-se pe curba temperaturilor întocmită de M. Milancovič, a
încercat corelarea acesteia şi cu ridicarea sau coborârea limitei zăpezilor permanente şi
cu extinderea maselor de gheaţă din Europa de Nord, indicând prin aceasta şi vârsta
absolută a glaciarelor şi interglaciarelor.
Din calculele matematico - astronomice rezultă că formarea unor epoci
glaciare s-ar produce când vara emisferei nordice se găseşte la afeliu, excentricitatea
orbitei este maximă, iar oblicitatea este mică. Satisfacerea acestor condiţii permite
instalarea la latitudinile mari nordice a unor veri suficient de reci, care să împiedice
topirea zăpezii şi gheţii, şi a unor ierni blânde, care să favorizeze evaporări substanţiale
în zona intertropicală şi ninsori abundente la latitudinile temperate şi polare.
Umiditatea, în aceste condiţii, este întreţinută de circulaţia generală a maselor de aer
intensificată de valoarea mare a gradientului termic latitudinal. Rezultă, astfel, o balanţă
anuală pozitivă pentru zăpadă şi gheaţă, precum şi iniţierea unei reacţii pozitive inverse
care să producă o răcire a Pământului până la următoarea extindere a cuverturii de
zăpadă.
A. Berger (1981), folosind analiza statistică a datelor, corelează perturbaţiile orbitale
direct cu variaţiile climatice, în scopul verificării, şi pe această cale, a unor legături între
parametrii astronomici şi cei ai insolaţiei. În acest scop a propus un “index climatic”
(ACLIN), ca un mijloc de predicţie pe termen lung a stărilor climatice naturale. Pe baza
datărilor radiometrice şi a indicatorilor paleoclimatici din timpul ultimilor 250.000 ani,
ACLIN a dedus interglaciare la 60.000 şi 120.000 de ani, interstadii la 28.000, 54.000 şi
101.000 ani î.Hr. şi maxime de răcire a climei la circa 18.000, 66.000 şi 110.000 ani
î.Hr., ultimul mai slab exprimat decât primele. Acest model simplu este capabil de a se
corela cu ciclurile astronomice. Modelul ACLIN arată că tendinţa de răcire a climei,
care a început acum circa 6.000 de ani, va continua în următoarele milenii, cu un prim
vârf rece în anul 4.000, un altul în jurul anului 23.000, precum şi o glaciaţiune majoră
în anul 60.000.
 Variaţia radiaţiei solare. Datorită unor cauze interne ale activităţii solare sau
a pătrunderii sistemului solar într-un nor de pulberi galactice, variaţia radiaţiei solare a
stat de asemenea la baza formulării unor ipoteze referitoare la modificări climatice
capabile să determine epoci glaciare. Instabilitatea fizică a Soarelui se manifestă prin
variabilitatea fluxului de particule elementare (radiaţia corpusculară) şi a fluxului de
unde electromagnetice. Această instabilitate se produce în principal prin schimbarea
numărului de pete pe suprafaţa lui şi, respectiv, prin modificarea constantei solare.