1.

Criterii de definire a orașelor

Geografia urbanǎ este o ramurǎ a geografiei aşezǎrilor umane care urmǎreşte
explicarea condiţiilor de formare (genezǎ) şi evoluţie a oraşelor şi
urbanizǎrii în diferite medii geografice. Aspectele spaţiale ale dinamicii
urbane sunt abordate din douǎ puncte de vedere: intraurban şi interurban1.
La nivel intraurban, oraşul este studiat din perspectiva relaţiilor complexe
dintre acesta şi locul (situl) în care a apǎrut şi s-a dezvoltat, care i-a
determinat morfostructura şi raporturile cu zonele limitrofe (funcţiile
urbane), precum şi din perspectiva elementelor sale componente (zone
funcţionale), a dinamicii şi interacţiunilor complexe ce se stabilesc între
acestea. Sunt vizate aspecte cu privire la morfologie, utilizare a terenurilor,
fluxuri de populaţie şi interacţiuni spaţiale dintre componentele sistemului
oraş. Din punct vedere interurban, oraşele şi relaţiile dintre acestea sunt
privite ca un fenomen distinct la nivelul sistemului general de aşezǎri
umane, alcǎtuind sistemul urban. Conceptele sau generalizǎrile ulterioare se
fundamenteazǎ pe factori precum distribuţia arealelor urbane, dimensiunea,
funcţionalitatea şi rata de creştere (Erdeli et al., 1999, p. 142).
2. Componentele sistemului „oraş
a) cadrul natural (caracteristicile solului, subsolului, condiţiile hidrologice,
clima
etc);
b) cadrul construit (zona de locuit, dotări social-culturale, monumente etc);
c) populaţia (numărul de locuitori, structura pe sexe şi grupe de vârstă, pe
categorii de activităţi etc);
d) forţa de muncă (resursele de muncă, gradul de valorificare al acestora,
distribuirea, deplasările acestora);
e) unităţile economice (unităţi de producţie şi depozitare, unităţi comerciale
etc);
f) dotările urbane (asigurarea cu unităţi de servicii de tip urban cu dotări
corespunzătoare: gări, depouri, staţii de călători, de epurare a apei etc);
g) locuinţele (fondul locativ existent, pe zone de amplasare şi grade de confort,
 disponibilul de terenuri pentru un ansamblu de locuit etc);
h) echiparea tehnică (reţele edilitare de apă, canalizare, electricitate, gaze,
termoficare, telefonie etc);
i) circulaţia (organizarea circulaţiei şi a transporturilor rutiere, feroviare şi
aeriene din zonă etc);
j) spaţiile plantate (zona de odihnă şi de agrement, alte plantaţii, zone sportive
etc).
3. Criterii de acordare a statutului de oraş
Acordarea statutului de oraş se bazează în cele mai multe state pe mai multe
criterii, dar fundamental rămâne numărul de locuitori.
Fizionomia şi funcţionalitatea constituie de asemenea criterii importante în
deciziile de transformare a aşezǎrilor rurale în oraşe, deoarece sunt zone în care
aşezǎrile umane, în pofida plafonului demografic ridicat, au profunde trǎsǎturi
rurale (în China, Indochina, Africa, Asia de Sud, centrul şi estul Anatoliei,
Africa etc) sau, la polul opus, existǎ şi regiuni unde cele mai mici aglomerǎri
umane au fizionomie urbanǎ şi funcţionalitǎţi din categoria celor industriale,
comerciale, administrative şi educaţionale, specific urbane (în S.U.A., Canada,
Germania, Franţa, Australia etc)

4. Set strict de criterii pe baza cǎrora o localitate ruralǎ poate fi investitǎ cu

statut
urban (Planului de amenajare a teritoriului naţional).
a) plafonul demografic minimal pentru transformarea unei aşezări rurale în oraş,
care a fost stabilit la 5.000 locuitori;
b) aria sa de polarizare, care trebuie să se întindă pe o rază de circa 10-20 km şi
să aibă cel puţin mărimea demografică a nucleului urban polarizator;
c) infrastructura de comunicaţii, care trebuie să permită accesul direct pe un
drum naţional sau judeţean la centrul urban de rang superior şi să asigure
legături bune cu aşezările situate în zona sa de influenţă;
d) existenţa de capacităţi de producţie din sectorul secundar (industrie
prelucrătoare şi construcţii), terţiar (servicii sociale şi comerciale) şi primar
(industrie extractivă, agricultură, pomicultură, silvicultură) în localitatea
ruralǎ ce aspirǎ la statut urban;
e) Ponderea populaţiei active, din care cel puţin 75% trebuie să lucreze în
activităţi neagricole,
f) Infrastructura tehnico-edilitară, care trebuie să asigure următoarele categorii
de dotări:
g) Administraţie publică: primărie, judecătorie, parchet, tribunal, notariat, sedii
pentru diferite asociaţii;
h) Educaţie: învăţământ preşcolar, primar, gimnazial şi liceal;
i) Sănătate şi asistenţă socială: spital general sau secţie-spital, maternitate,
dispensar policlinic, staţie de salvare, creşă, farmacie, cămin de bătrâni.
6|
Viitorul oraş trebuie să dispună de cel puţin 7 paturi în spital la 1000 locuitori
şi de 1,8 medici la 1000 locuitori;
j) Cultură: trebuie să dispună de casă de cultură, cinematograf, bibliotecă publică,
muzee, sală de expoziţie, club etc;
k) Comerţ, prestări de servicii: magazine universale şi magazine specializate,
piaţă agroalimentară;
l) Dotări turistice: hotel de două stele cu cel puţin 50 de locuri;
m) Finanţe-bănci, asigurări: sucursale sau filiale de bănci, instituţii de credit şi
societăţi de asigurare, filială CEC;
n) Sport, agrement: terenuri (eventual stadion mic), săli de sport (eventual pentru
competiţii locale), grădini publice şi alte spaţii amenajate. Suprafaţa ocupată
de spaţiile verzi amenajate trebuie să fie de cel puţin 10 mp/locuitor; - Serviciu
de protecţie a mediului;
o) Alimentare cu apă şi canalizare: trebuie să dispună de reţele de alimentare cu
apă, sistem colector de canalizare, staţie de epurare a apelor uzate; 70% din
numărul total al locuinţelor trebuie să dispună de instalaţii de alimentare cu
apă şi 55% de baie şi WC în locuinţă; peste 60% din lungimea totală a străzilor
trebuie să dispună de reţele de distribuţie a apei potabile şi peste 50% de reţele
de canalizare;
p) Localitatea trebuie să dispună de cel puţin un lăcaş de cult;
q) Transporturi şi comunicaţii: autogară, eventual gară, poştă, centrală
telefonică; peste jumătate din lungimea totală a străzilor trebuie să fie
modernizate;
r) Ordine, securitate publică: trebuie să dispună de sedii de poliţie şi de
jandarmerie; peste 60% din lungimea totală a străzilor trebuie să dispună de
reţele de hidranţi exteriori pentru stingerea incendiilor.
4. Clasificarea oraşelor la nivel mondial (cf. ONU)
: După poziţia geografică: oraşe litorale şi oraşe interioare: de munte, de deal şi
podiş, de câmpie, la contactul principalelor forme de relief, de-a lungul arterelor
hidrografice; După geneză: oraşe ale prioadei antice, oraşe ale perioadei
feudale, oraşe ale perioadei moderne, oraşe ale perioadei contemporane;
După mărimea demografică:
a) oraşe foarte mici (sub 20 000 loc.),
b) oraşe mici (20 000 – 50 000 loc.),
c) oraşe mijlocii (50 000 – 100 000 loc.),
d) oraşe mari (100 000 – 1 000 000 loc.),
 e) oraşe foare mari (peste 1 000 000 loc.);
După morfostructură: oraşe radiar-concentrice, oraşe polinucleare, oraşe
rectangulare, oraşe liniare şi biliniare, oraşe de tip câmpulung, oraşe
geometrice;
După fizionomie: oraşe de tip european, oraşe de tip nord-american, oraşe
caracteristice statelor în curs de dezvoltare;
După funcţie: oraşe cu funcţii militare, oraşe cu funcţii comerciale, oraşe cu
funcţii
culturale, oraşe cu funcţii de învăţământ, oraşe cu funcţii agro-industriale, oraşe
cu
funcţii industriale, funcţii administrativ-politice, oraşe cu funcţii de rezidenţă
temporară, oraşe cu funcţii de servicii, oraşe cu funcţii complexe;
Dupǎ forma de evoluţie teritorialǎ: oraş, aglomeraţie urbanǎ, microregiune
urbanǎ, conurbaţie, metropolǎ, megalopolis.
5. Poziția orașelor – definiție, tipologii
a) de intersecţie:
1.a. de convergenţă
1.b. de divergenţă
Punctul urbigen este format în apropierea marilor culoare fluviale:
1.c. de intersecţie intramontană
1.d. de etapă
b) de contact;
c) litorală;
d) favorabilă în raport cu o barieră naturală;
e) favorabilă din punct de vedere climatic;
f) favorabilă în raport cu resursele subsolului
6. Poziţia de intersecţie (răscruce)
În general, sunt oraşe continentale situate în unităţi naturale relativ omogene;
(Saint – Louis Paris Bucureşti Praga Milano )
7. Poziţia de intersecţie intramontană
Braşov (drumurile spre
Câmpulung prin Bran –
Rucăr
- spre Ploieşti, prin
pasul Predeal,
- spre Buzău, pe valea
superioară a Buzăului,
- Oneşti, prin pasul
Oituz,
- Dealurile Târnavelor,
prin defileul Racoş,
- depresiunile CiucGiurgeu, pe valea
superioară a Oltului,
- Depresiunea
Făgăraşului, prin
înşeuarea Vădeni)
8. Poziţia de contact
- Două sau mai multe unităţi naturale diferite;
- Conturarea unor puncte urbigene de legătură
Contactul Subcarpaţilor, Podişul Getic şi Câmpia Română: Piteşti-Târgovişte
9. Poziţia litorală
poziţia litorală cu debuşeu fluvial (estuare): Londra, Buenos Aires, Hamburg,
Antwerpen, Le Hâvre, Rouen
poziţia litorală fără debuşeu litoral: Genova, Mumbai, Rio de Janeiro
poziţia de intersecţie a mărilor căi maritime: porturile din zona strâmtorilor:
Singapore, Copenhaga, Istanbul;
10.Situl orașelor – definiție, tipologii
Situl orașelor (din latinestul situs – ”loc”) se definește în raport cu scara locală
și este dependent de condițiile locale (elemente hidrogeologice, microrelief,
declivitate, expunerea la riscuri seismice, inundații etc.) În general, situl
desemnează amplasarea orașului în punctul său originar al întemeierii sale și
până la extinderile sale succesive dependente de elementele topografice, de
relief, hidrografice sau geologice.
11.Situl dominant
Siturile dominante poartă denumirea și de situri de acropolă (din limba greacă
akropolis – oraș de înălțime), denumire care a fost adoptată impropriu (acropola
îndeplinea în primul rând funcția sacră), pentru a desemna de obicei cetăți
fortificate, situate pe înălțimi, cu rol defensiv și militar. Numeroase situri de
acropolă se regăseau în Grecia miceniană și desemnau inițial grupări de locuințe
situate pe înălțimi; ulterior, aceste edificii erau fortificate (de exemplu, Micene,
Argos) și s-au extins mai târziu prin înglobarea unor elemente esențiale ale
polis -ului grecesc (Thassos, Corint, Atena).
12.Situl insular
Situl insular oferă oportunități interesante de întemeiere a centrelor urbane, dar
și realități modelate de geografia fizică sau mize economice13. În această
categorie, se detașează siturile care valorifică: a) insulele maritime propriu-zise
și b) ostroavele fluvial
13.Situl favorabil din punct de vedere a expoziției versanților

14.Generația orașelor antice

Perioada de trecere de la neoliticul final la epoca bronzului (cca. 3000 î.Hr.);
Cele mai vechi civilizaţii agricole : Civilizaţia egipteană, Civilizaţia
sumeriană ,Civilizaţia preindoeuropeană , Civilizația cretană
Ponderea populaţiei urbane, pe ansamblul lumii antice, foarte redusă, nedepăşind
2% din populaţia totală
întemeierea Imperiului Babylonian, apariţia civilizaţiei urbane ebraice, Imperiul
Assirian
15.Generația orașelor medieval
- Perioada secolelor V şi XV d.Hr. (apr.500 -1500);
- Perioadă de ruptură între Antichitate și perioada Evului Mediu:
- Cronologie: separarea dintre Imperiul Roman de Răsărit și cel de Apus (an
476);
- 1453: căderea Constantinopolului;
- 1492: călătoria lui Cristofor Columb
17. Generația orașelor modern
- perioada Marilor Descoperiri Geografice;
- crearea de noi reţele de oraşe coloniale;
- oraşele din America Latină (spanioli şi portughezi):
- prezenţa zăcămintelor de metale preţioase (Potosì, în Bolivia la 4100 m
altitudine);
- plan rectangular, străzi înguste, piaţă centrală rectangulară (Plaza Mayor)
18. Rolul Marilor Descoperi Geografice în formarea orașelor

19. Conurbațiile
Termenul de conurbaţie, introdus de sociologul englez Patrick Geddes în 1912
desemneazǎ o grupare de oraşe apropiate spaţial între care s-au stabilit legǎturi pe
multiple planuri şi care au elemente comune de infrastructurǎ. Cele mai clare
conurbaţii au apǎrut şi s-au dezvoltat din microregiuni urbane, în regiuni cu
importante resurse naturale sau cu un anumit specific funcţional (de exemplu,
conurbaţiile Rhin-Ruhr şi Silezia, cu profil miniero-metalurgic, Randstad,
FrankfurtRhin-Main şi Flemish cu profil portuar etc).
20. Interurbațiile
Interurbaţia reprezintǎ un caz particular de conurbaţie în care oraşele se
completeazǎ reciproc din punct de vedere funcţional. Evoluţia în aceeaşi structurǎ
administrativ-teritorialǎ a unor centre urbane apropiate ca mǎrime demograficǎ dar
diferite din punct de vedere funcţional, constituie o premisǎ a transformǎrii unor
relaţii de competiţie existente între aceste oraşe în relaţii de cooperare funcţionalǎ
şi de formare de interurbaţii.
21. Megalopolisurile
Desemneazǎ concentrǎrile urbane extinse în teritoriu pe suprafeţe mari, de sute de
kilometri, în care numeroase oraşe graviteazǎ în jurul unor mari metropole
polarizatoare.
22. Funcțiile urbane
Prin funcţie urbanǎ se înţelege activitatea umanǎ specificǎ care se desfǎşoarǎ întrun
oraş, într-o anumitǎ perioadǎ de timp, determinându-i mǎrimea şi caracterul
dezvoltǎrii urbanistice (Erdeli et al., 1999, p. 133). Funcţiile care determinǎ
apariţia oraşului se numesc funcţii embrionare sau funcţii generatoare de oraşe.
23. Structura internă a orașelor

24. Planul rectangular

Se bazeazǎ pe o reţea în cadrul cǎreia strǎzile se întretaie în unghi drept. Trama
stradalǎ de tip rectangular este caracteristicǎ pentru oraşele construite dupǎ un plan
de sistematizare prestabilit. Astfel de oraşe s-au dezvoltat încǎ din antichitate în
bazinului Indusului, Egipt şi bazinul Mediteraneean, unde a fost denumite oraşe
hippodamice3, de la numele lui Hippodamus din Milet, care a folosit pentru prima
datǎ acest tip de plan pentru reconstrucţia cetǎţii greceşti Milet, dupǎ distrugerea
acesteia de cǎtre persani (497 î.Hr.) (Ungureanu, Ţurcǎnaşu, 2008, p. 196).
25. Planul radio-concentric
se caracterizeazǎ prin existenţa unui nucleu urban central, în general cu funcţii
comerciale, administrative şi de servicii, de la care pornesc strǎzi sub forma unor
raze de cerc. Aceastǎ tramǎ stradalǎ are avantajul cǎ asigurǎ o bunǎ accesibilitate
spre zona centralǎ a oraşului şi creeazǎ posibilitatea construirii unor artere rutiere
de rocadǎ.
26. Planul dezordonat
Acest tip morfostructural este rezultatul unei evoluţii urbane îndelungate şi
spontane, fiind caracteristic centrelor urbane vechi. Planul dezordonat este de cele
mai multe ori consecinţa unui sit urban fragmentat, cu multe accidente de relief,
toate obligând oraşul la adaptǎri şi remanieri şi rezultând în final o tramǎ stradalǎ
sinuoasǎ, ca un labirint, cu strǎzi înguste şi întortocheate, unele terminându-se prin
curţi închise.
27. Planul polinuclear
Acest tip de oraş se caracterizează prin prezenţa în cadrul morfologiei urbane a mai
multor nuclee bine individualizate (ce coincid de regulǎ cu centrele de cartier).
Unele dintre acestea s-au individualizat odată cu oraşul, altele s-au format odată cu
evoluţia acestuia prin procesul migraţiei sau prin absorbţia unor aşezări
preexistente (ex: Stockholm, Timişoara etc).
28. Planul orasului
- reprezentarea pe o suprafata plana, la o scara de mare sau foarte mare proportie, a
principalelor elemente ce caracterizeaza un oras ( retea de strazi, dotari edilitare)