Cursul nr 2

Bazele ştiinţei nursing

Prof. Nursing

Asist. Med. Pr. MDN Cristina Chiriac

Marcată de istorie şi constrânsă de realităţile sociale, culturale şi economice,

profesiunea de asistent medical sau nurser a întâmpinat în de-alungul timpului numeroase
dificultăţi în recunoaşterea ei ca partener responsabil şi indispensabil al sistemului de
sănătate din întreaga lume.
Cunoscută şi practicată chiar din perioada preistorică, arta de a îngriji are un
caracter universal putând fi acceptată chiar ca o lege naturală. Cu toate acestea
recunoaşterea ei ca o profesie utilă şi unică s-a produs abia în a II-a jumătate a sec. XX.
Este foarte greu de găsit o explicaţie de ce a fost nevoie de atât timp pentru a
accepta această profesie să se impună în conştiinţa oamenilor şi să fie unanim acceptată.
Deşi istoria nu ne-a dat încă un răspuns convingător, ea ne aduce argumente ce
susţin ideea că indivizii şi grupele specifice pe acre ei şi le formează evoluează sub
influenţa mediului în care trăiesc şi pe care caută să îl modifice în concordanţă cu nevoile
lor.
Chiar dacă, începând de la sfârşitul sec. XIX, putem face o paralelă între evoluţia
societăţii şi evoluţia acestui grup profesional găsim încă din antichitate corelaţii capabile
să fundamenteze problematica pusă în discuţie.
Din aceasctă cauză am împărţit prezentarea istoriografie nursingului în câteva
etape distincte:
I. Relevarea celor mai importante evenimentepetrecute din Antichitate
până la începutul erei noastre.
II. Implementarea conceptului de calitate şi de instituţionalizare a
ingrijirilor odată cu apariţia spiritualităţii creştine.
III. Sec. XIX cu progresul social şi ştiinţific care a generat apariţia dreptului
la îngrijiri al individului.
IV. Sec. XX cu succesiunea rapidă a fenomenelor şi şi evenimentelor în
toată complexitatea lor cu ambivalenţa sa adânc înrădăcinată privind o
comunitate la nivel planetar.
Acest secol reprezintă începutul structurării profesionale marcând afirmarea
principiilor fundamentale care stau la baza organizării actuale de asistent medical.
Identificarea acestei profesiuni ca o entitate distinctă reprezintă finalul unei
evoluţii lente accelerată doar în ultima vreme sub infulenţa evenimentelor ştiinţifice şi a
reformelor sociale din întreaga lume. Istoria nursingului se constituie într-o disciplină
nouă apărută din necesitatea individualizării profesiunii de asistent medical/nurser.

1
 Nursingul, aşa cum este perceput astăzi, ca o disciplină de sine stătătoare,
capabilă să devină un catalizator al schimbării are o istorie a cărei evoluţie se cinfundă
uneori cu medicina clasică.

Practici de sănătate în Era Precreştină

La începuturile istoriei, mesopotamienii sau sumerienii sau semiţi akadieni, au

abordat bolile prin prisma medicinei magico-religioase.
Când aceste metode eşuau şi când exorcismul nu îl putea ajuta pe bolnav, se recurgea,
pentru vindecare, la medicul empiric sau chirurg.
Medicina magică era practicată de preoţi iar cauza bolilor era pusă în seama
greşelilor comise de oameni faţă de zei. Astfel spiritele UTAKU provocau bilole gâtului,
duhurile ALU afectau regiunea epigastrică, demonii RABISHU dădeau naştere la boli ale
pielii iar demonii IABASHU provocau crize epileptice. Ciuma era atribuită zeului
NERGAL iar naşterile cu probleme se datorau demonului rău LABARTU. Naşterile erau
supravegheate de zeiţa ISHTAR, considerată protectoarea dragostei şi maternităţii.
Femeile năşteau sub supravegherea moaşelor şi erau aşezate într-o poziţie flectată între 2
cărămizi. Când naşterea nu se putea declanşa se considera că duhurile rele închideau
uterul şi se utilizau buruieni sau piatra de naştere. Noul născut era ţinut în leagăn şi era
alăptat de mama sa 2-3 ani. Jucăriile copiilor erau confecţionate din argilă.
Patronul medicinei era considerat cel care avea ca simbol şarpele încolăcit pe
toiag. El era fiul lui EN-LIL, cel care a creat artizanal omul din argilă şi NIN-LIL, zeiţa
atmosferei.
Cu timpul babilonienii dezvoltă o nouă ştiinţă numită CATARTICA sau arta de a
preveni şi vindeca bolile şi suferinţele morale prin purificarea sufletului şi curăţenie
corporală.
Civilizaţia babiloniană a dat culturii medicale o farmacopee bogată, cu un număr
impresionant de reţete şi tehnici terapeutice.
Judecând după vechime textelor medicale mesopotamienii au fost poate printre
primii din lume acre su reuşit să creeze o medicină empirică degajată într-o oarecare
măsură de procedeele de vindecare megice.

Medicina în Egipt

Începând cu mileniul al II-lea î.H., Egiptul Antic va da culturii universale cea mai
veche şi mai fascinantă civilizaţie umană; considerată de Herodot ca un dar al Nilului,
cultura egipteană a reuşit să se desăvârşească în urma uriaşelor eforturi spirituale şi
materiale ale populaţiei autohtone, căci Nilul influenţează Egiptul făcândul să renască în
fiecare an iar viaţa spirituală a egipteanului este influenţată de această renaştere.

2
 Cele mai cunoscute scrieri medicale egiptene sunt:
 Papirusul Ebers – descoperit în 1873 în Teba
 Papirusul Brugsch – descoperit în 1909 în Menphis
Studiul lor relevă baza empirică a procedeelor medicale ale vechilor egipteni la
care se adaugă magia şi practicile religioase.
Medicii egipteni se formau de regulă în jurul templelor şi erau consideraţi ca
reprezentanţi ai atotputernicului zeu Thoth, patronul ştiinţelor şi al bibliotecilor.
Din istoria lui Horus sunt legate foarte multe semnificaţii medicale astfel:
 Hapi, zeul cu cap de om al Sudului, era paznicul ficatului.
 Seth, zeul cu cap de câine al Nordului, era paznicul plănânilor.
 Duamutef, zeul cu cap de şacal al Estului, era paznicul stomacului.
 Qebehsenuef, zeul cu cap de şoim al Vestului, era paznicul
intestinelor.
Înainte de îmbălsămare, organele respective erau scoase din
corp, învelite în pânză şi depuse în recipiente denumite vase
canopice al caror capac avea forma capului zeului protector.
Tuberculoza pulmonară şi osteoarticulaza era o boală des întâlnită
la egipteni. Silicoza, o altă maladie pulmonară des întâlnită la
egipteni se datora inhalării cristalelor mici de siliciu în timpul
furtunilor din deşert.
Igiena era foarte dezvoltată la vechii egipteni. Ei erau foarte preocupaţi atât de
curăţenia corporală cât şi a veşmintelor care erau făcute întotdeauna din pânză. Lepra şi
ciuma aduse, se pare, de navigatorii fenicieni din sud-estul Asiei, au evoluat în teritoriile
Egiptului ca o infecţie acută gravă ce au determinat epidemii.
În 1650 î.H., în Egipt, începe să se formeze o medicină socială şi o medicină a
muncii; astfel soldatul egiptean primea îngrijiri medicale gratuite. Colectivul de oameni,
care participau la construirea piramidelor, erau supravegheaţi şi din punct de vedere
medical; astfel membrele fracturate erau imobilizate în artere. Plăgile sunt tratate cu un
amestec de smirnă şi ulei de eucalipt şi apoi sunt suturate. Trusele chirurgicale din silex
au fost înlocuite cu instrumente din bronz.

Concepte medicale indiene

Experienţele medicale indiene pot fi sistematizate astfel:

 Medicina preariană(3000-1500 î.H.)
 Medicina vedică (700 î.H. – până în zilele noastre)
 Medicina aiuvedică sau medicina tradiţională indiană
Aiuveda este ştiinţa vieţii; repreznită o concepţie biomedicaasupra omului sănătos
dar şi bolnav. În India educaţia medicaşă se făcea în universităţi, cea mai vestită fiind
NALANDA. După 7 ani de stundiu, în limba sanscrită, învăţăcelul îşi desfăşura

3
cunoştiinţele alături de un maestru. Odată dobândit dreptul de practică, medicul se obliga
să înlăture suferinţa şi să lupte pentru fericirea oamenilor.
Pe lângă bărbaţi, îngrijirile medicale erau acordate şi de către femei, majoritatea
erau specializate în probleme de nursing
Bolile erau diagnosticate prin observaţie şi examen clinic. Medicul lua în
observaţie 3 elemente principale:
 Culoarea conjuctivitei
 Aspectul limbii
 Caracterele urinei(culoarea , consistenţa, gustul)

Practica Yoga

Este o practică mileniară datând din epoca preariană. În aspiraţia lor teologică
spre liniştea infinită, înţelepţii induşi au intuit că alternanţa dintre acţiune şi repaos,
încordare şi destindere pot constitui fenomene fundamentale ale vieţii.
Procedeul yoga sau relaxarea ezoterică este codificat de Potanjali, în sec. II î.H.,
ca un procedeu autohipnotic.

Îngrijiri în China

Atât civilizaţia antică chineză cât şi medicina pe care a dezvoltat-o stând de foarte
multă vreme izolate de inflexiunile exterioare va purta o amprentă cosmologică asupra
lumii. De aici ideea că microcosmosul corpului uman nu reprezintă altceva decât o
imagine miniaturizată a macrocosmosului cu care este de altfel într-o deplină comuniune.
Interzicerea practicării disecţiilor datorită respectului faţă de morţi a dus la
dezvoltarea unei anatomii sofiste în care se încerca un paralelism între alcătuirea corpului
omenesc şi astrologie dar soldat de cele mai multe ori cu deducţii aberante. Astfel vasele
de sânge, marvii şi tendoanele erau confundate între ele, iar diferitele organe interioare şi
funcţionarea acestora era făcută eronat.
Ex: inima omului avea 7 orificii în concordanţă cu numărul aştrilor din constelaţia Carul
Mare.
În sec. XIII – III î.H. încep să apară deosebiri între lecuitorul laic şi vrăjitor. În
sec.V î.H. meşteşugul vindecării începe să se desfiinţeze în ranguri:
 Medici de boli – internişti
 Medici de tumori – chirurgi
 Medici de hrană – dieteticieni
 Medici de animale – vererinari
Prima lucrare medicală chineză cunoscută este atribuită împaratului Fu-Shi, 2850
î.H. şi este intitulată cartea schimbărilor.

4
 Doctrina echilibrului principiilor opuse Yin-Yang constituie un alt element
fundamental al medicinei chineze:
 Yin, reprezintă principiul negativ, asimilat cu întunericul, răceala,
moartea, boala, dar şi cu femeia.
 Yang, principuil pozitiv, reprezintă forţa luminoasă, activă, caldă şi
este considerată protectoarea vieţii şi a sănătăţii.
Tehnicile Tai-Xi sau respiraţia embrională care constă în reducerea apneei din ce
în ce mai prelungite şi Yang-Zhong-Shu care reprezintă arta dormitului, au scop final
atingerea nemuririi.
Tehnica Yang-Zhong-Shu este practicată de chinezi din cauza căsătoriilor
poligomice care impun bărbatului un randament sexual superior capacităţilor sale
obişnuite.
Alchimie Daoistă chineză avea drept scop prepararea elixirului nemuririi. În
tehnicile exoterice, elixirul, este considerat o substanţă patabilă, care în urma operaţiei, o
tehnica specială Neidar, urcă la creier şi de aici pătrunde în gură.
În paralel cu medicina cosmologică chineză se dezvoltă şi medicina empiric
pragmatică. Şcolile tradiţionale chineze au început să apară în perioada 800-1000 d.H.
Aici medicii erau învăţaţi să consulte bolnavii cu multă atenţie. Elementul fundamental al
diagnosticului era pulsul, medicii chinezi considerând că fiecare boală are pulsul ei
particular. Au fost clasificate 200 astfel de pulsuri dintre care 26 indicau un prognostic
mortal.
Terapia prin acupunctură, cea mai celebră tehnică terapeutică a reuşit să reziste
timpului peste 1200 ani. Ea se bazează pe redobândirea echilibrelor diferitelor organe lae
corpului prin înţeparea sau masarea punctelor de reprezentare pe piele a organelor
interne.
În China Antică meseria de vindecător se transmitea de obicei din tată în fiu,
existând astfel generaţii întregi de medici.

Civilizaţia greco-romană

Şi la greci preoţii au fost primii medici iar templele primele lăcaşuri pentru
bolnavi. Mai târziu aceştia îşi pun în valoare practicile de vindecători, acceptând tutela
unor zeităţi: Apolo, Chigeea, Panacea erau zeii vindecători cărora li se aduceau jertfe în
sanctuare.
Medicina laică se afirmă prin scolile din Rodos, Cos, Cnidos. În cetăţile antice
apar terapeuţii, discipoli al lui Asclepios. Totodată i-au naştere şcolile medicalelaice
cunoscute prin îndrumători ca Tales, Pitagora, Heraclit.
Cea mai creatoare gândire din Antichitate a reprezentat-o Hipocrate, considerat
părintele medicinei greceşti în sec. V – VI î.H. Acesta fundamentează prin serviciile sale

5
concepţii etice ale profesiunii medicale. Se apreciază că din acele timpuri exista la greci
şi un început de spitale denumite Asclepios iar unii medici erau plătiţi de stat.
Îngrijirea bolnavilor ear făcută în bune condiţii iar de această activitate se ocupau
femeile.

Îngrijiri de sănătate la romani

Prin sec. al II-lea î.H., romanii introduc ştiinţa vindecării prin înfiinţarea unor
lăcaşuri numite Iatereon ce capătă denumirea de medicină.
Până atunci patricienii se foloseau de sclavii pricepuţi în
vindecarea anumitor boli. Din această perioadă îi întâlnim la romani
pe Vulnerari, adică chirurgii acre lucrau într-un fel de spitate pentru
sclavi numite Valetudinarii. Cu timpul, în acele spitate, se internează
şi cei bogaţi, adică potricienii. La început acestea erau nişte instituţii
particulare, apoi se extind şi sunt subvenţionate de comune.

Vechi demuniri ale îngrijitorilor de bolnavi

şi primele regulamente spitaliceşti

O perioadă îndelungată, sec. XII – XIX, înafară de bărbiari, denumiţi şi gerarhi

tirulici, după locul lor de baştină, între cei care practicau îngrijirile bolnavilor sunt
cunoscuţi tămăduitorii populari, vracii, iar mai târziu spiţierii şi ucenicii lor pentru
domeniul farmaceutic.
Până la sfârşitul sec. XIX, în spitalele noastre nu găsim personal de îngrijire a
bolnavilor care să fi fost pregătit în vreo şcoala anume în acest scop. Numeroşii autori
apreciază că în primelel spitale din ţara noastră, îngrijirea bolnavilor era lăsată în seama
unor oameni fără niic un fel de pregătire.
În actul de fundaţie al spitalului Colţea se precizează că, pentru cele 24 de paturi,
vor fi câte 4 bărbaţi slujitori şi îngrijitori pentru bolnavi; în spitalul de bărbaţi să fie
bărbaţi iar în cel de femeiesc, femei.
În manuscrisul din 1732 se spune că spitalul Colţea e bine îngrijit, are argaţi,
îngrijitare de bolnavi şi bărbieri. Aceste documente atestă faptul că denumirea celor ce se
ocupau de bolnavi erau de îngrijitoare de bolnavi şi săraci şi că înafară de acestea mai
exista o categorie de personal, bărbierii, ce cunoşteau practica micii chirurgii şi le venea
şi sarcina îngrijirii bolnavilor operaţi.
După 1832, odată cu trecerea spitalului Colţea în administrarea eforiei spitalelor
când, aşa cum rezultă din regulamentul de funcţionare al acestei unitate de paturi, erau
urmaţi să fie îndrumaţi suferinţii cu boli din cele mai iuţi, adică cu caracter de urgenţă;
cei care îngrijeau bolnavii nu erau numai din categoria de linde cu tehnici(oameni de
serviciu) de pe vremea lui Morizzi ca săracele bolnave să aibă primirea, căutarea, odihna

6
şi mângâierea lor. Există prea puţine documente care să ne permită o bună cunoaştere a
activităţii de îngrijire a bolnavilor.

Sora, asistenta medicală sau nursa

Titulatura de soră o reprezintă în şara noastră momentul afirmării profesiei şi a

progreselor în asistenţă medicală. În 1839 din dispoziţia lui Mihai Ghica, a luat fiinţă
prima şcoala sanitară sub denumirea de Şcoala de învăţătură a meşteşugului moşiei, după
care eforia spitalelor civile a înfiinţat şcoli de mai lungă sau mai scurtă durată destinate
formării de falce, subchirirgi, moaşe. Cu toate acestea în spitalele care începuseră să
capete amploare spre sfârşitul sec. XIX, mai ales cu privilegiul Războiului de
Independenţă, se simţea lipsa unui personal medicam mediu pregătit pentru îngrijirea
bolnavilor. În 1873 din iniţiativa Prof. Dr. Severeanu a luat fiinţă Institutul Surorilor de
Caritate care avea să înscrie o îndelungată şi frumoasă tradiţie în pregătirea cadrelor
sanitare, medici.
Dintre absolventele acestei şcoli, spitalele din Bucureşti, în special spitalul
Brâncovenesc, şi-au recrutat multă vreme supraveghetoarele(surori-şefe) şi cadrele de
îngrijire a bolnavilor.
Pentru a se deosebi de postluşitoare, denumirea dată personalului de îngrijire a
bolnavilor, care se ocupa şi de curăţenie, ele sunt numite surori, titulatură luată şi după
denumirea şcolii care le-a format.
Într-un regulament al spitalului Brâncovenesc din 1892 se precizează că
postluşitoarele trebuiau să fie supuse la ordinele surorilor de caritate. Este un moment
istoric la profesiei, de reala afirmare, sub denumirea care a onorat-o de-alungul timpului.
În cei peste 100 de ani care au trecut de la înfiinţarea primei şcoli de surori,
indiferent de sistemul de pregătire, personalul sanitar la patul bolnavului, în timp de pace
sau război, s-a numit soră.
În ultimii ani s-a făcut înlocuirea termenului cu asistentă medicală, iar mai apoi cu
nursă.
Cuvântul nursă provenit din limba latină, adica nutriment, hrană, a cunoscut
de-alungul timpului numeroase semnificaţii; astfel în limba franceză, în sec. al X-lea
cuvântul nourir, din latinescul nutrire(= a hrăni).
În sec. trecut cuvântul nourice este asimilat în limba engleză cu acela de nurser.
Asociaţia Asistentelor Medicale din USA defineşte nursa ca o persoană educată şi
licenţiată în practica nursingului, adica a diagnosticului şi tratamentului raspunsurilor
umane la problemele actuale şi potenţiale.
Nursingul şi nursa sunt termeni care par să ţină de orientări legate de prefaceri şi
reforme pe toate planurile vieţii noastre social-economice şi de mentalitate

7
 Spitalul. Cadru de referinţă pentru activitatea cadrelor medicale
de la bolniţă la spitalul modern

Începând cu a doua jumătate a sec. XIV sunt cunoscute unele lăcaşuri

tămăduitoare denumite bolniţe la Bistriţa, Tismana, în Ţara Româneasca, la Neamţ.
Ospiciile înfiinţate de Radu Basarab în 1372 pe moşia lui de la Măţăuli lângă Câmpulung
era pentru adăpostirea unor infirmi, orbi, ologi. Se mai cunoaşte bolniţa de la Simidreni
datând din 1542 ce forma, împreună cu un adăpost pentru călători din preajma mănăstirii
clădită de Neagoe Basarab, locaşuri destinate călugărilor bătrâni, bolnavi sau infirmi,
aceste lăcaşuri neavând şi funcţie de spital pentru laici.
Din cercetările intreprinse până în prezent în ţara noastră rezultă că între primele
înjghebări spitaliceşti atestate documentat, se cunosc cele din Transilvania, findate de
diferite ordine călugăreşti ca cel din Sibiu, întemeiat de cavalerii cruciferi în 1292, deşi se
pare că spitalul din Oradea, fondat de Ioan Niţi era mai vechi. Se mai cunosc spitalul azil
din Bistriţa, care a luat fiinţa în acelaşi an cu spitalul din Sibiu cât şi micile spitale
medievale cunoscute în secolul următor la Feldioara, Râşnov, Codlea.
Deşi majoritatea istoricilor sunt de acord că spitalele medievale nu au provenit din
bolniţe, se pare că, totuşi, unele din acestea au construit nucleul spitalelor de mai târziu,
ca Sfântul Spiridon din Iaşi, din bolniţa de pe uliţa Hagioaiei, fondat în 1752 sau spitalul
din Roman, înfiinţat în 1798, în locul bolniţei de pe lângă mănăstirea Precista.
Spitalele medievale sunt socotite atât la noi cât şi în întreaga Europă, lăcaşuri de
adăpost şi ocrotire, aziluri pentru săraci şi bătrâni, orfani, precum şi ca instituţii
specializate pentru izolarea bolnavilor contagioşi.