CAPITOLUL 1

Generalităţi
 
Apa potabilă nu
trebuie să fie total
lipsită de gust. Ea
trebuie să aibă un
gust plăcut. Gustul
particular al
apeieste determinat
de prezenţa
sărurilor minerale
şi a
 
substanţelor
organice în
condiţiile în care
acestea
depăşescanumite
limite. Astfel:
1
prezenţa fierului
imprimă apei
gust metalic,
prezenţa
calciului dă gust
sălciu apei,magnezi
ul dă gust amar,
clorurile gust sărat.
Datorită faptului că
apa se
2
dezinfectează cu
clor, în
prezenţaunor
cantităţi mici de
fenoli se formează
clor 
-
fenolii care au un
gust pronunţat de
medicamente.
3
 
Aprecierea gustului
apei trebuie făcută
de către persoane
care sunt dotate cu
o fineţe a simţului
gustativ.
Dintre aceste
persoane se

4
exclud fumătorii,
consumatorii de
alcool şi persoanele
care consumă apa
ce se va
analiza, în mod
curent.
Determinarea
gustului se face la
locul de recoltare şi
5
numai în cazul în
care nu există nici
un
 pericol de
contaminare
microbiană,
virotică sau de int
oxicareDeterminare
a gustului se face
exclusiv pentru
6
apa potabilă
 
şi numai atunci
când nu există
pericolul
decontaminare sau
intoxicare. Gustul
apei se determină
calitativ şi
cantitativ.
7
 Determinarea
calitativă
Principiul metodei
Determinarea
calitativă a gustului
apei potabile se face
prin compararea
gustului probei de
apă analizată cu un
gust cunoscut.
8
Mod de lucru:
-
se va clăti gura cu
apă lipsită de
gust şi miros
 
-
se ia apoi în gură o
cantitate mică din

9
apa de analizat şi se
trece dintr 
-o parte în alta, apoi
se
aruncă
 
-
se mai ia încă odată
o porţiune mică din
apă şi se ţine, în
10
partea interioară a
gurii, în
contact
cu papilele
gustative ale limbii,
fără a se agita, t
imp de 5 - 10
secunde, se înghite
apoi

11
uşor, va rămâne un
gust după deglutiţie
 
-
se va nota gustului
apei prin
compararea cu un
gust cunoscut
(sărat, amar, dulce,
acru)
12
 
-
Determinarea
cantitativă
 
Principiul metodei
Determinarea
cantitativă a
gustului unei probe
de apă se face prin
13
compararea
intensităţii gustului
probei deapă
analizate după
gradul de
intensitate din
tabelul de mai jos:
 
Gustul Intensitate
a Gradul
14
Fără gust
inodor 0
Perceptibil ( numai
de un cercetător
experimentat)
foarte slab 1
Perceptibil (de un
consumator
obişnuit)

15
slab
2Net perceptibil pe
rceptibil 3
Suficient de
puternic pentru a
face apa neplăcută
 
 pronunţat

16
4Puternic, apa nu s
e poate consuma fo
arte puternic 5

17
18
19
CAPITOLUL 2
Caracteristicile fizice ale apei

2.1. Caractere fizico-chimice speciale ale apei şi importanţa lor

Apa este substanţa aparent cea mai comună şi totuşi ieşită din comun, prin caracterele
fizico-chimice de excepţie, din care derivă proprietăţi unice. Despre ele se pot scrie tratate
întregi. Prezentăm pe scurt cele care au consecinţe importante practice din punct de vedere al
rolului apei în lumea vie:

1 Variaţia neliniară a densităţii. Prezenţa punţilor de hidrogen produce în apa lichidă

asociaţii moleculare de tip polimeric (H2O) n, unde n are valori funcție de temperatură. La
presiunea de 1 atm (101325 Pa) şi temperatura de 4 oC (277, 15 K) , apa este din puct de
vedere statistic un amestec de 30% trimer (având r =9080 kg/m 3 ) 70% dimer (având r
=10500 kg/m3) , rezultând o densitate de r =10 4 kg/m3 - densitatea maximă a apei. În schimb,
gheaţa are o densitate inferioară (r =9100 kg/m3 ), motiv pentru care ea se formează şi pluteşte
la suprafaţa apei, realizând un strat protector sub care viaţa poate continua. De asemenea,
scăderea densităţii la îngheţ produce fisurarea stâncii în care s-a infiltrat apa, deschizând calea
pentru rădăcinile plantelor, în schimb congelarea ţesuturilor vii produce lezarea lor prin
expansiune.

2 Căldura latentă specifică de vaporizare (l ) a apei are o valoare ridicată (1940 kcal /
mol) . De aceea, transpiraţia este un mecanism foarte eficient de termoreglare, prin disiparea
căldurii.

20
3 Căldura specifică (c) are o valoare ridicată (1 cal / g x grd) . De aceea, apa din ţesuturi
amortizează şocurile termice, preluând sau cedând căldură cu modificări relativ reduse ale
temperaturii, prevenind astfel degerăturile şi arsurile. Din punct de vedere al habitatului,
întinderile de apă au caracter moderator pentru temperatura ambiantă:

4 Conductibilitatea termică a apei este ridicată în comparaţie cu a altor lichide, ceea ce

permite uniformizarea temperaturii şi disiparea căldurii excesive de provenienţă exo- sau
endogenă dintr-o anume regiune a organismului.

5 Tensiunea superficială a apei este foarte mare comparativ cu masa ei moleculară,

coeficientul de tensiune superficială fiind s =72, 7 x 10 -3 N/m. Aceasta îi conferă proprietăţi
capilare bune, importante pentru rolul reologic (în circulaţia în organismele vii), dar şi
biochimic, pentru fixarea substratului la suprafaţa moleculelor enzimatice.

6 Rezistivitatea electrică ridicată (permitivitatea = constanta dielectrică este e =80 la 20 oC)

face ca apa să fie un dielectric perfect. În stare impură (săruri solvite) , apa devine însă un bun
cunductor electric.

7 Momentul de dipol al moleculei de apă este m =1, 87 D la 20 oC. Astfel, polaritatea înaltă a
moleculei îi permite legarea de ioni (iar punţile de hidrogen de substanţele nepolare) ,
explicând caracterul de emulsionant şi excelent solvent.

8 Neutralitatea electrochimică. Apa disociază spontan, dar în procent foarte redus, simetric,
în ioni H+ şi OH-, fiind pe ansamblu neutră. Ea este chiar element de referinţă, baza
sistemului pH. Astfel, ea este un bun mediu de reacţie şi, prin caracterul amfoter, amortizează
tendinţele de modificare a pH-ului.
Proprietăţi ale apei de importanţă practică sunt şi duritatea, alcalinitatea, culoarea,
turbiditatea, gustul, mirosul, radioactivitatea etc

2.2 Necesarul de apă, calitatea apei şi sursa de apă

Datele legate de necesarul de apă, de calitate şi sursa, constituie cele mai importante
elemente care caracterizează fiecare folosinţă din punctul de vedere al gospodăririi apelor.
Necesarul de apă al unei folosinţe se defineşte prin noţiunea de debit necesar, care reprezintă
debitul de apă cel mai corespunzător cerinţelor folosinţei, asigurandu-i desfăşurarea în
condiţii optime a procesului de producţie. Dacă folosinţelor nu le este asigurat acest debit
necesar, ativitatea suferă pagube care diferă, ca valoare, de la o folosinţă la alta.
Debitele necesare folosinţelor pot să varieze în funcţie de stadiul de dezvoltare a
folosinţei şi societăţii, în funcţie de caracteristica fiecărei folosinţe. Variaţia după gradul de
dezvoltare social-economică are un caracter progresiv, de creştere continuă în timp a valorii
debitului. Variaţia după caracteristica folosinţei are un caracter periodic, depinzând fie de
influenţa anotimpurilor asupra activităţilor economice, fie de numărul de zile de lucru dintr-o
saptămână, fie de variaţia activităţii economice în timpul unei zile. Datorită variaţiilor
periodice este raţional ca debitul necesar folosinţelor să fie exprimat sub forma graficelor de
consum care reprezintă variaţia debitului în funcţie de timp. Folosirea graficelor de consum

21
este foarte importantă în gospodărirea apelor, pentru ca, numai sub forma aceasta, se poate
face o comparaţie (un bilanţ) între debitul necesar si cel natural (prezentat şi el sub formă de
hidrograf) care se caracterizează la rându-i printr-o variaţie în timp.
La folosinţele neconsumatoare de apă, debitul nerecuperabil este reprezentat numai
din pierderi şi printr-o gospodărie superioară apei, debitul restituit trebuie să fie practic egal
cu cel captat. Despre necesarul de apă, calitatea apei şi sursele de apă corespunzătoare se vor
discuta în cadrul fiecărei folosinţe, mai departe.

2.3. Protecţia resurselor de apă

Clasificarea şi specificul resurselor de apă

Clasificarea resurselor de apă

Pentru satisfacerea cerinţelor de apă a diverselor folosinţe se dispune de surse de
suprafaţă, subterane, meteorice şi de mare. În general, apa subterană poate fi folosită direct ca
apă potabilă sau industrială, pe când apa de suprafaţă din râuri şi lacuri trebuie tratată. Sursele
de apă de suprafaţă din România sunt de trei ori mai bogate decât cele subterane, dacă se iau
în considerare debitele medii multianuale. Dat fiind că folosirea surselor subterane este mai
puţin costisitoare şi sunt teoretic de calitate mai bună, acestea sunt rezervate în majoritatea
cazurilor pentru alimentări cu apă potabilă, iar cele de suprafaţă pentru cerinţele industriale,
care de regulă sunt mai mari decât cele menajere, pentru irigaţii, piscicultură, şi alte folosinţe.
 Apele de suprafaţă. Reţeaua de râuri a ţării totalizează 115000 km cursuri permanente,
cu o densitate medie de aproape 0, 5 km/km2. Debitul mediu specific este de 4, 51l/s şi
km2, dar variază de la mai puţin de 0, 7l/s şi km 2 în zonele de câmpie joasă la peste
50l/s si km2 în masivele înalte ale mulţilor Carpaţi. Debitul mediu al tuturor râurilor
interioare este de 1070m3/s la care se adaugă cel al Dunării de 5400m 3/s la Orşova şi
6330m3/s la Tulcea.
Resursele de apă de suprafaţă din râurile interioare totalizează un volum mediu multianual de
33, 6 miliarde m3 Dunărea, cu cele 200 miliarde m3 anual, aduce un aport considerabil de apă
pentru economia ţării, însă, datorită poziţiei sale periferice, posibilităţile de folosire
economică a acestei reurse sunt reduse la o porţiune limită din interiorul ţării. Din acest stoc
anual de apă al Dunării, 32 miliarde m3reprezintă aportul cursurilor de apă interioare din
România, iar la evaluarea debitelor disponibile trebuie să se ţină seama şi de debitele
consumate de celelalte ţări riverane fluviului.
 Apele subterane. România are potenţial disponibil pentru nevoile alimentărilor cu apă
de circa 380m3/s din apele freatice şi 80m3/s din apele de adâncime. Resursele de apă
subterane sunt mai puţin cunoscute, au în general valori reduse şi sunt repartizate
neuniform. Aceste resurse se pot aprecia la aproximativ 6-11 miliarde m3/an.
În scopul determinării sistematice a variaţiilor nivelurilor apelor subterane, a capacităţii
acestora şi a influenţei folosinţelor asupra regimului apelor subterane s-a iniţiat realizarea unei
reţele de puţuri de observaţie hidrogeologice.
 Apele meteorice. Constituie o sursă importantă în perioadele de secetă în unele zone
din ţară. Prin stocarea lor din topirea zăpezilor şi ploilor de primăvară se rezolvă
cerinţele de apă gospodăreşti în zonele lipsite de alte surse, aşa cum este cazul în
platforma Cotmeana (Bazinul Vedea-Teleorman) care nu dispune de cursuri de apă

22
 permanente, datorită permeabilităţii terenului. Pânnza freatică fiind practic inexistentă,
s-au amenajat în fiecare sat rezervoare de pământ parţial prin excavare , parţial prin
bararea văiugilor existente, numite benturi de unde şi denumirea de Zona benturilor
dată teritoriului unde se foloseau. Un alt mod de înlăturare a lipsei de apă cu ajutorul
apelor meteorice este stocarea lor pe cale naturală în zonele cu crovuri în care caz apa
poate fi folosită şi pentru piscicultură şi irigaţii. Crovuril sunt depresiuni naturale care
apar pe câmpiile întinse ale ţării lipsite de o reţea hidrografică. Apa adunată în
primăverile ploioase în crovuri rămâne în acestea , până spre mijlocul verii, când se
pierde prin infiltraţie, dar mai ales prin evaporaţie. Executând canale de legătură între
mai multe crovuri, se poate strânge apa într-unul mai mare, care se amenajează ca
eleşteu. Ca şi benturile, nu prezintă importanţă economică deosebită.
Deşi în ţara noastră roua nu poate fi folosită, în alte zone ale lumii (în Anglia şi în sudul
Insulei Madagascar) roua furnizează, în anotimpul uscat, tot atâta apă cât şi ploaia. În
Mauritania şi în deşertul Negev din Israel se cunoaşte efectul binefăcător pe care îl aduce
culturilor agricole.
 Apa de mare . Interesează regiunile unde marea constituie singura sursă posibilă. De
mult timp în Gibraltar, Mauritania, Insulele Bermude şi Bahamas s-au folosit instalaţii
de alimentare cu apă dulce provenită din apa de mare demineralizată prin distilare.
Dobrogea este o zonă cu precipitaţii puţine şi, cu excepţia apei de Dunăre, nu dispune de alte
surse de apă suficiente pentru instalarea unor noi industrii mari consumatoare de apă
industrială, necesitând pentru acestea fie transportul la distanţe mari a apei din Dunăre, fie
desalinizarea apei de mare. Pentru desalinizare se pot folosi diferite procedee ca:distilarea,
îngheţarea, osmoza inversă (ultrafiltrarea) , electrodializa, extracţia prin solvent.
Punerea în funcţiune în perioada anilor optzeci, a canalului Dunăre-Marea Neagră, desigur că
schimbă datele problemei pentru zona centrală a Dobrogei.

2.4. Problematica poluării surselor de apă

Din cele expuse până în prezent, s-au putut remarca că majoritatea surselor de apă este
constituită din sursele subterane şi din pârâuri, râuri sau lacuri, ca surse de suprafaţă.
Evident că există o diferenţă între caliatatea surselor naturale de apă amintite mai sus şi
calitatea apei solicitată de consumatori (potabilă, de irigaţie, industrială) . Această diferenţă
este eliminată prin aplicarea unor tehnologii de tratare a apei.
De precizat că, începând cu anii deceniului şapte al secolului nostru, anii de puternic
avânt industrial în mai multe dintre ţările lumii, această diferenţă de care se vorbea anterior s-
a accentuat ajungând la nivele care, în multe cazuri, a condus la inposibilitatea aplicării
tehnologiilor de tratare cunoscute. Astfel, a trebuit fie să se renunţe la sursa respectivă şi să se
caute alta cu cheltuieli suplimentare de transport sau captare, fie să se caute noi tehnologii de
tratare, mul mai energice şi eficiente, dar şi mai costisitoare.
În prezent, din cauza amplificării fenomenului de poluare, soluţiile devin şi mai
complicate. Sunt situaţii în care apa se aduce de la distanţe mai mari de 100 km, sau se
pompează de la adâncimi de peste 300m. Pe de altă parte, procedee de tratare ca:osmoza,
îndepărtarea cu ajutorul unor schimbători de ioni, ozonizarea , absorbţia cu cărbune activ
presupun consumuri energetice ridicate şi lucrări de investiţie costisitoare, care ridică costul
apei într-un mod alarmant, ajungând în unele cazuri la nivelul materiilor prime de bază.

23
 Astfel, se pune din ce în ce mai stringent problema de a face o cotitură în orientarea
tehnicilor de gospodărire a apelor, în sensul îndreptării tuturor eforturilor spre eliminarea
completă a acestui flagel al civilizaţiei actuale, poluarea surselor de apă.
În urma diferitelor acţiuni omeneşti, se modifică, atât cantitativ, cât şi calitativ,
substanţele care pătrund în ape, ceea ce duce la un dezechilibru al mediului ambiant. Marea
majoritate a intervenţiilor în acest echilibru sunt în sensul sporirii substanţelor admise în ape,
producând poluarea acestora.
Problema calităţii apelor nu trebuie însă să fie cosiderată exclusiv o problemă a
mediului ambiant, ci trebuie legată şi de folosirea apelor. Există ape care, chiar în stare
naturală, prezintă caracteristici calitative care le fac inproprii folosirii. De asemenea,
condiţiile calitative impuse variază de la o folosinţă la alta, iar limitele considerate admisibile
variază într-o gamă relativ largă de la o ţară la alta. Astfel, noţiunile de apă curată, sau proprie
diferitelor folosinţe, şi de apă murdară au un caracter relativ. Elementle care în ultimă instanţă
trebuie supuse analizei sunt caracteristicile calitative ale apei.
Poluarea afectează toate formele apei în natură. Există căi de pătrundere a unor
substanţe poluante în apa atmosferică, apa scursă la suprafaţa solului, apa mărilor şi oceanelor
şi apa subterană.
Nivelul poluării apelor a crescut în ultimele decenii, în special în acele regiuni de pe
glob în care populaţia şi industria s-au dezvoltat puternic şi rapid, fără luarea unor măsuri
pentru protecţia calităţii apelor. Primejdia impurificării apelor a devenit evidentă tocmai în
aceste regiuni, întrucât dezvoltarea economică a produs şi creşterea intensă a cerinţelor de apă
curată.

2.5. Protecţia surselor de apă subterană

Protecţia resurselor şi surselor de apă subterane, precum şi asigurarea corectei lor
exploatări cantitative şi calitative, devine din ce în ce mai dificilă datorită creşterii surselor de
poluare. Prevenirea poluării resurselor şi surselor de ape subterane, ca şi a celor de suprafaţă
este mult mai ieftină decât activitatea de depistare, tratare şi eliminare a efectelor poluării,
constituind un motiv în plus pentru determinarea şi instituirea corectă a perimetrelor de
protecţie corespunzătoare.
Este necesar să aibă în vedere atât protecţia intrinsecă a sursei , cât şi protecţia areală
(teritorială) care constă din determinarea şi instituirea zonelor de protecţie sanitară şi
hidrologică.
În exploatarea surselor, calitatea apei subterane este stabilită prin stadiile specifice şi
certificată organoleptic, fizic, chimic şi bacteorologic înaintea emiterii autorizatiei de
funcţionare. Certitudinea iniţială a calităţii apei suberane, din cauza unor folosinţe favorabile
a terenurilor, nu este o garanţie suficientă pentru întreaga perioadă de exploatare a surselor. În
acestă situaţie este obligatorie luarea unor măsuri preventive privind orice sursă de apă
subterană, dirijate în minimum, două direcţii:
a) Protecţia intrinsecă a sursei, care rezultă din :
-modul de amplasare faţă de sursele de poluare existente sau potenţiale;
-protecţia superioară a sursei prin etanşarea, izolarea şi cimentarea activiferelor superioare
necaptate;
-închiderea şi etanşarea forajelor abandonate (foraje de studii, de exploatare) .

24
b) Protecţia areală (teritorială) , care rezultă din:
-determinarea şi instituirea zonelor de protecţie din cauza unor surse de poluare potenţiale sau
accidentale.
Ambele categorii de măsuri preventive de protecţie a surselor de apă subterane se
stabilesc pe baza studiilor hidrologice corescpunzătoare.
Factorii naturali de protecţie de care depinde vulnerabilitatea la poluare a surselor de apă
subterană sunt în principal următorii:
-natura stratului acvifer (caracteristicile fizice, chimice şi biologice) ;
-natura straturilor acoperitoare, inclusiv solul;
-adâncimea zonei nesaturate, în care vitezele apei sunt mai mici (acţionează ca un mecanism
de întârziere) şi sunt favorizate procesele de biodegradare prin contact cu aerul;
-aproprierea sursei de zona poluată.
Unul sau toţi aceşti factori pot fi relevaţi în stabilirea riscului la poluare a surselor de
apă subterane.

2. Determinarea proprietatilor organoleptice

Acestea sunt reprezentate de acele caracteristici care impresioneaza organele noastre de simt.

2.1 Determinarea mirosului

Generalitati. Apa potabila nu trebuie sa aiba miros caracteristic. Mirosul apei este legat
de prezenta in exes a unor elemente naturale sau provenite prin purificarea apei, ca si din
unele transformari la care sunt supuse in apa anumite substante chimice, mai ales poluante.

Principiul metodei. Perceperea mirosului se face si la rece (25°C) si la cald (60°C).

Ustensile necesare. Pahar Berzelius, sticla de ceas, baie de incalzire si termometru.

Mod de lucru. Intr-un pahar Berzelius se pun 150 ml apa de analizat, se acopera cu o
sticla de ceas si se aspira aerul, dupa aceea se incalzeste la 60°C pe baia de incalzire dupa care
se aspira aerul ridicand aticla de ceas.
Rezultate experimentale. Mirosul la rece este inodor, iar cel la cald este tot inodor.

3. Determinarea proprietatilor fizice

Proprietatile fizice ale apei sunt reprezentate in primul rand de acele caracteristici care
au la baza metode obiective de determinare.

3.1 Determinarea culorii

25
 Generalitati. Culoarea naturala a apei este data de acizii humici, lignina, tanin, compusi
flavonici si unele saruri minerale dizolvate. O apa colorata intens indica o poluare cu
substante toxice.
Principiul metodei. Apa de analizat se compara cu apa distilata.
Ustensile necesare. 2 tuburi colorimetrice, apa de analizat, apa distilata.
Mod de lucru. Intr-un tub colorimetric se introduce apa de analizat, iar in celalalt apa
distilata, iar apoi se compara cele 2.
Rezultate experimentale. Apa este incolora.

3.2 Determinarea turbiditatii

Generalitati. Aceasta este data de particule foarte fine aflate in suspensie care nu
sedimenteaza in timp.
Principiul metodei. Apa de analizat se compara cu apa distilata.
Ustensile necesare. 2 cilindrii gradati, apa de analizat, apa distilata.
Mod de lucru. Intr-un cilindru gradat se introduce apa de analizat, iar in celalalt apa
distilata, iar apoi se compara cele 2.
Rezultate experimentale. Apa este opalescenta.

26