CURS 1 UNIUNEA U E

Simbolurile Uniunii Europene sunt specificate în proiectul de constituţie al UE, în Partea IV, Dispoziţii

Generale şi Finale, articolul 1. Majoritatea acestor simboluri au fost create de Consiliul HYPERLINK
"http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Europei"Europei între anii 1950 - 1960 fiind adoptate
de Uniunea HYPERLINK "http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83"Europeană .

• Drapelul European– cercul celor 12 stele aurii pe fond albastru. Această emblemă a fost
adoptată în 1955 de către Comitetul Miniştrilor în urma propunerii Adunării Parlamentare.
Prin dispoziţia acestora, cele 12 stele simbolizează unitatea popoarelor Europei. Numărul lor
este invariabil, cele douăsprezece stele fiind simbolul perfecţiunii şi plenitudinii.

• Imnul european - În ianuarie 1972, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adoptat un

imn european: aranjamentul muzical fără text realizat de Herbert von Karajan, al preludiului la
“Oda bucuriei” din Simfonia a 9-a de Beethoven. Imnul este interpretat cu prilejul ceremoniilor
europene.

• Ziua Europei – În amintirea declaraţiei ministrului francez de externe Robert Schuman care, la
9 mai 1950, în prezenţa presei internaţionale, cerea Franţei şi Germaniei să cedeze unui
organism supranaţional european dreptul de gestionare a industriei cărbunelui şi oţelului,
această dată a fost aleasă pentru a marca Ziua Europei. Decizia a fost luată la summit-ul
european de la Milano din 1985.

• Deviza
Uniunea Europeana si-a desemnat în anul 2000 propria deviza: „Unitate în diversitate”. Pentru
alegerea ei s-a organizat un concurs în scolile din UE, la care au=participat aproximativ 80.000
de tineri cu vârste cuprinse între 10 si 20 de ani.
În final, au fost selectionate sapte propuneri, iar Parlamentul European a decis care dintre ele
va fi adoptata. Nationalitatea creatorilor devizei câstigatoare a ramas pâna în prezent secreta.

• Limbile oficiale
Limbi oficiale ale UE sunt toate limbile oficiale ale statelor membre. Toate deciziile institutiilor
europene sunt traduse în fiecare dintre limbile oficiale. Atât pentru întâlnirile la nivel înalt, cât
si pentru sesiunile celor mai importante institutii ale Uniunii sunt asigurate servicii de
interpretare simultana în fiecare limba, dar cele mai folosite limbi sunt engleza, franceza si
germana.

• Moneda
Începând din 2002, Euro este moneda folosita de majoritatea cetatenilor UE prin vointa
guvernelor statelor si a populatiei, fapt fara precedent în istoria continentului.

• Uniunea Europeană este o entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa, ce este

compusă din 28 state. Este considerată a fi o construcţie sui generis, fiind o confederaţie.
Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internaţională.

• România şi Bulgaria au devenit state membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007. Cele două
state au îndeplinit criteriile de aderare iar Tratatul de aderare a Republicii Bulgare şi României,
semnat de reprezentanţii statelor membre UE şi de cei ai României şi Bulgariei la Abaţia
Neumünster din Luxemburg la 25 aprilie 2005, a fost ratificat de parlamentele naţionale ale
 tuturor statelor membre ale UE.

• Croatia este un stat al cărui proces de aderare a fost încetinit printre altele de disputa
dintre Croaţia şi Slovenia referitoare la graniţa dintre cele două state. La 9
noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea statutului de
candidat Macedoniei, devenind astfel cea de a treia republică ex-iugoslavă care câştigă acest
statut. În iunie 2010, Islanda a început negocierile de aderare la Uniunea Europeană.

• Trei dintre statele AELS (EFTA), Islanda, Liechtenstein şi 

Norvegia, sunt membre ale Spaţiului Economic European (SEE/EEA), statut care le permite acestora
participarea în cea mai mare parte a aspectelor pieţei unice a EU, fără obligaţia de a adera.

• Elveţia, cel de-al patrulea stat EFTA, a respins participarea în EEA printr-un referendum, dar a
stabilit mai multe tratate bilaterale, care au un rol similar.

• Tratatul de la Lisabona

• Pentru a putea adapta instituţiile europene la o uniune cu 27 de state (la vremea respectiva), a
fost adoptat Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare pe 1 decembrie 2009.

• România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a avut relaţii oficiale cu
Comunitatea Europeană. În 1974, o înţelegere a inclus România în Sistem Generalizat de
Preferinţe al Comunităţii iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980.

inceperea negocierilor de aderare cu Romania

• In urmatorul raport, publicat in octombrie 1999, Comisia a recomandat inceperea negocierilor

de aderare cu Romania (cu conditia imbunatatirii situatiei copiilor institutionalizati si
pregatirea unei strategii economice pe termen mediu).

• Amendamentul 19 al aceluiasi raport a dat cele mai multe emotii la Bucuresti, deoarece in
acesta se propunea initial suspendarea negocierilor cu Romania. "Parlamentul European cere
Comisiei o analiza detaliata si o monitorizare permanenta a problemelor mentionate in raport
si raportarea acestora catre parlament. Prin urmare, recomanda Comisiei si Consiliului sa
reorienteze strategia de aderare a Romaniei, pentru a indruma aceasta tara catre un stat de
drept. (...) Cere Comisiei sa stabileasca de urgenta un plan pentru o monitorizare mai buna si
mai eficienta a implementarii acelei parti a legislatiei europene deja adoptate de Romania, in
special in ceea ce priveste justitia si afacerile interne", se arata in amendament.

• Dupa dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat castig de cauza, insa s-au
realizat cateva schimbari care au moderat tonul acestuia. Romania a reactionat imediat prin
realizarea unui plan de actiune pentru anii dinaintea aderarii. Pana la sfarsitul anului si pe
parcursul anului 2004, Uniunea Europeana a dat semnale bune in privinta Romaniei iar la
summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii largite, Romania a primit asigurari ca face
parte din primul val al extinderii alaturi de Bulgaria si celelalte 10 state care au aderat la 1 mai
la Uniune si ca Uniunea Europeana are in vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007,
conform planului. 

• Romania a incheiat negocierile de aderare in cadrul summitului UE de iarna de la Bruxelles din

 18 decembrie 2004.

•
Ceremonia de semnare a Tratatului de aderare a Republicii Bulgaria şi României s-a desfăşurat
pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg.

• Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca

în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare.

• Acordul european a intrat în funcţiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse

în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord Interimar". România a trimis solicitarea de a
deveni membru pe 22 iunie 1995.

• În iulie 1997, Comisia şi-a publicat "Opinia asupra solicitării României de a deveni membră a

Uniunii Europene".

• În anul urdr mător, a fost întocmit un "Raport privind progresele României în procesul de
aderare la Uniunea Europeană".

• În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor

de aderare cu România (cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi
pregătirea unei strategii economice pe termen mediu).

• După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu

România au început la 15 februarie 2000.

• Obiectivul României a fost de a obţine statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La

summit-ul de la Salonic (Thessaloniki) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină
acest obiectiv.

• Politicile europene de dezvoltare a reţelelor de transport vor creşte presiunea asupra mediului
înconjurător în numeroase regiuni ale uniunii. În ţările membre care au aderat după 2004,
problema majoră constă în congestionarea traficului şi poluare. După recenta extindere, noile
state care au aderat începând cu 2004 au adus în plus şi problema transportului de zi cu zi a
călătorilor. Reţeaua poloneză de drumuri, în special, se afla în condiţii deficitare: la aderarea
Poloniei, 4600 de drumuri necesitau lucrări de amenajare şi consolidare în conformitate cu
standardele şi prevederile Uniunii Europene, cu un cost total de aproximativ 17 miliarde de
euro.

• Uniunea Europeana reprezinta un proiect de integrare europeana creat de mai multe state
occidentale, cu scopul de a întari legaturile economice, sociale si politice dintre statele
participante în vederea realizarii unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene.

• Fondata pe principiile libertatii, democratiei, drepturilor omului, libertatilor fundamentale si

statului de drept, precum si respectând identitatea nationala a statelor membre.

• Uniunea încearca sa ofere cetatenilor sai un spatiu de libertate, securitate si justitie fara
frontiere interne, unde sa functioneze o piata libera care sa permita în acelasi timp un grad v
ridicat de protectie sociala.
 • Succesul fara precedent de care s-a bucurat, precum si faptul ca a devenit cea mai mare piata
si cel mai important actor comercial din lume, îi confera în prezent un statut privilegiat pe
scena relatiilor internationale, politicile si institutiile sale constituie un model pentru multe alte
state si organizatii.

• Ideea unei Europe unite este veche și are rădăcini adânci în istoria continentului european, ea
luând contur sub forme diferite de-a lungul trecerii timpului. În decursul timpului au fost
constituite 4 tipuri de proiecte cu relevanță comunitară (Jean-Baptiste Duroselle): unitatea prin
forță, unitatea după un principiu, unitatea în diversitate și unitatea prin acord reciproc, ele
întrepătrunzându-se uneori.

CURS 2 CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

La sfîrsitul celui de-al doilea război mondial, în mai multe țări europene a reapărut ideea de unificare
europeană. Între 1945-1950, câțiva oameni de stat: W. Churchill, R. Schuman, K. Adenauer s-au
hotărît să convingă cetățenii de necesitatea organizării unei structuri a Europei Occidentale bazată pe
interese comune și fondată pe tratate, care ar garanta statul de drept și egalitatea între toate statele
membre. De aici însă și până la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană au fost necesare mai
multe etape.

Crearea Comunităților Europene în anii 50 are la bază realitățile postbelice; ele apar ca organizații
internaționale de tip nou, bazate pe integrarea economică a statelor membre, pe apartenența
acestora la un ansamblu unitar, integrat, depășind cu mult sfera relațiilor de cooperare, parteneriat și
acțiuni comune, care caracterizează activitatea organizațiilor internaționale de tip clasic. Obiectivele
economice urmărite prin crearea noilor comunități vizau îmbunătățirea utilizării capacităților lor
economice și tehnice în scopul creșterii eficienței, în condițiile cerute de evoluția societății moderne.

Odată cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului “Schuman”(după o idee mai veche a lui J.
Monnet), începe o fază hotărâtoare în destinul comunităţilor europene. Acestplan, urmărea plasarea
prod ucţiei de oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschise altor ţări
europene –luarea deciziilor de către organe compuse din reprezentanţii guvernelor, statele nu vor fi
obligate prin decizii contra voinţei lor (aplicarea regulii unanimităţii), deciziile vor obliga numai
statele ce le acceptă –au subscris şase state: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.

CEE , CEEALa data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea
Economică Europeană şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, care,
împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice
europene. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a
ratificării lor de către părţile contractante. Astfel, au luat ființă două noi Comunități, inspirate din
concepțiile instituționale puse în practică , deja, de CECO.

Tratatul CEEA (EURATOM)Obiectiv major –crearea condițiilor necesare pt. dezvoltarea industriei
nucleare în scopuri pașnice. Se instituie politici comune pt. cercetare, standarde de siguranță,
investiții, furnizare de materiale nucleare, acțiuni pt. crearea unei piețe comune în acest domeniu.

TRATATUL CEE Obiective: instituirea unei piețe comune, apropierea treptată a politicilor economice
ale statelor membre, promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice, creștere
durabilă și echilibrată, stabilitate crescândă, creșterea nivelului de trai, relații mai strânse între state.
Crearea celor trei Comunități europene a reprezentat începutul unui proces complex de evoluție a
sistemului comunitar, acesta dezvoltându-se în două direcții principale: extinderea Comunităților prin
cooptarea de noi membri și perfecționarea instituțională.

Piața comună urma să se instituie treptat, în decursul a 12 ani (3 etape a câte 4 ani), durata putând fi
modificată conform unor condiții și proceduri prevăzute în Tratat. Trecerea de la o etapă la alta era
condiționată de constatarea că principalele obiective stabilite în mod expres pt. fiecare etapă au fost
efectiv atinse și angajamentele respectate.

Crearea la scară europeană a unor condiții economice similare celor dintr-un singur stat
presupunea automat stabilirea unei uniuni vamale prin:-eliminarea tuturor taxelor vamale și a
restricțiilor cantitative la import și export între statele membre;-stabilirea unui tarif vamal comun;-
asigurarea libertății de circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor pe teritoriul
statelor membre

Cele două noi Comunități erau prevazute cu instituții proprii (care îndeplineau atribuții specifice
fiecărei Comunități, potrivit Tratatelor):1. Comisie (nu Înaltă Autoritate);2.Adunare
parlamentară;3.Consiliu de Miniștri;4.Curte de Justiție.

Tratatul de fuziune(Bruxelles, 8 aprilie 1965)Unifică executivul și legislativul înființând un singur

Consiliu și o Comisie unică, pentru a obține o singură administrație, un singur buget și un singur statut
al personalului.Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Bruxelles, putem vorbi de existența a trei
Comunități, fiecare având personalitate juridică distinctă, chiar dacă dispuneau de instituții de
conducere și administrare comune.

A doua și a treia extindere 1981 –Grecia;1986 –Spania și Portugalia.

Creşterea numărului de membri ai Comunităţilor europene, ca şi nivelul diferit de dezvoltare şi al

structurii economice, au generat unele dificultăţi în formularea şi aplicarea politicilor comunitare în
procesul integrării economice, astfel că acesta din urmă trebuia adaptat noilor cerinţe în condiţiile în
care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. Rapoartele adoptate la
Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării politice europene, la Copenhaga în 1973 şi la
Londra în 1981, ca şi Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 1983 a şefilor de state şi guverne privind
Uniunea europeană şi practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul
Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

Actul Unic EuropeanReunește într-un singur document dispozițiile privind reforma instituțiilor
europene și extinde domeniul de competență comunitară, conținând și reglementări privind
cooperarea în domeniul politicii externe și domeniul protecției mediului. De asemenea lărgește câmpul
de acțiune comunitar la domeniul social, al protecției mediului înconjurător, al cercetării și dezvoltării
tehnologice.

În 1978 a urmat crearea unei unităţi monetare –ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare un
sistem de stabilizare a ratelor de schimb. Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea
Uniunii economice prin înfăptuirea unei pieţe internepânăîn 1992, această piaţă cuprinzând o zonă
fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este
asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului, precum şi măsuri privind politica socială, coeziunea
economică şi socială, dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică şi mediul înconjurător.
Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme care vor
trebui să permită realizarea Uniunii economice şi monetare şi să contribuie la edificarea unei Uniuni
politice. Titlul I –rezervat dispozițiilor comune privind Comunitățile Europene și cooperarea
politică;Titlul II –conține prevederi referitoare la modificarea Tratatelor constitutive ale
Comunităților Europene;Titlul III –are în vedere dezvoltarea cooperării politice europene;Titlul IV –
este consacrat dispozițiilor finale, în mod special separării ordinii juridice comunitare și a cooperării
politice.

Meritul AUE rezidă în faptul că, pt. Prima dată într-un tratat internațional ratificat, este menționată
Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor membre.

TRATATUL UNIUNII EUROPENEO fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu
semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităţilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului
de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene. Tratatului de la Maastricht (intrat în
vigoare în1993) a reprezentat ”actul de naștere” al unei noi entități.

Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în mod coerent şi solidar relaţiile între statele
membre şi între popoarele lor (art. A).În realizarea acestuia s-a afirmat că se urmăreşte în mod
special (art. B): 1. promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui
spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni
economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă unică; 2. afirmarea identităţii pe scena
internaţională în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună,
inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel identitatea Europei şi
independenţa ei în scopul promovării păcii, progresului şi securităţii în Europa şi în lume;

3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei
cetăţenii a Uniunii; 4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne, garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile facilitării liberei circulaţii a
persoanelor;

5. menţinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar şi dezvoltarea acestuia în
scopul de a examina, într-o procedură anume prevăzută, în ce măsură politicile şi formele de
cooperare statornicite prin acest Tratat ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii
mecanismelor şi instituţiilor comunitare”. Uniunea dispune de un cadru instituţional unic perfecţionat
şi adaptat, constituit în principal, de Consiliul european, Parlamentul european, Comisia şi Curtea de
justiţie.

Prevederile art. B (2) alin. 3 au consacrat fundamentele Uniunii, în sensul că aceasta este întemeiată
pe Comunităţile europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instituite de Tratat. Noul
tratat crează o structură descrisă prin analogie cu fațada unui templu grecesc, formată din 3 piloni
uniți de un fronton.Frontonul ar fi cadrul instituțional unic care asigură coerența și continuitatea
acțiunilor, pt. atingerea obiectivelor propuse. Acest cadru este format din Parlamentul European,
Consiliu, Comisie, Curte de Justiție și Curtea de Conturi.

Pilonul I-economic, reprezentat de cele 3 Comunități deja existente. Modificările au vizat în special
Comunitatea Economică Europeană (CEE), al cărei nume a fost schimbat în Comunitatea Europeană
(CE).Instituțional se introduce o nouă procedură legislativă, numită codecizia prin care crește rolul
Parlamentului în procesul legislativ.Se stabilește o agendă de atingere a uniunii economice și
monetare, a cărei etapă finală presupune introducerea unei monede unice, cel târziu la 1 ian. 1999.

Pilonul II –cooperare în domeniul politicii externe și de securitate comună(PESC).Statele membre se

obligă să se informeze reciproc și să se pună de acord în cadrul Consiliului asupra tuturor problemelor
de politică externă și de securitate care prezintă un interes general.

Negocierile care au avut loc în cadrul acestei conferinţe interstatale au fost purtate în contextul
discuțiilor de aderare care vizau, la acea oră, 12 state şi au avut ca scop introducerea unor modificări
care să garanteze Uniunii că îşi va putea păstra capacitatea de acţiune şi în condiţiile unui număr
aproape dublu de membri. În acest sens, s-au discutat mai ales cele cinci puncte enumerate mai sus.

În ceea ce priveşte dimensiunile şi alcătuireaComisiei, Tratatul prevedea cafiecare stat membru să
delege, începând din anul 2005, doar un singur membru al Comisiei. Odată cu aderarea celui de-al
27-lea stat membru (Bulgaria şi România), numărul comisarilor urma a fi limitat (sub 27). În vederea
asigurării unui tratament egal pentru toate statele membre, urma să se introducă un sistem prin
rotaţie.

Cât despre celelalte două probleme, de altfel strâns angrenate -și anume distribuţia voturilor în
Consiliu şi creșterea numărului deciziilor luate cu majoritate calificată -Tratatul prevedea în cazul a
cca. 30 de dispoziţii ca majoritatea calificată să înlocuiască unanimitatea, anumite domenii de interes
central fiind totuşi excluse din această hotărâre.În plus, odată cu intrarea în funcţie a Comisiei Barosso,
voturile din cadrul Consiliului au fost recalibrate. Pe viitor,majoritatea calificatăurma să fie atinsă în
următoarele cazuri:

dacă decizia primea un anumit număr de voturi, acest număr urmând a fi reevaluat după fiecare
nouă aderare,dacă majoritatea statelor membre era de acord cu această decizie şidacă această
majoritate însuma cel puţin 62 procente din totalul populaţiei Uniunii (ceea ce se putea verifica la
cererea unui stat membru).

PentruParlamentul European, Tratatul de la Nisa a prevăzut o redistribuire a locurilor, fapt care a

avut ca efect o oarecare echilibrare a reprezentativităţii deputaţilor din fiecare ţară, precum și o
reducere a numărului reprezentanților la 732 -toate acestea pentru a asigura bunul mers al
activităţilor desfăşurate în Parlament.

În fine, ultimul din cele cinci puncte centrale ce au făcut obiectul dezbaterilor de la Nisa, şi
anumecooperarea sporită. Rezultatele în acest caz pot fi rezumate după cum urmează: obstacolele
apărute în calea cooperării sporite puteau fi surmontate mai ușor pe viitor, fapt ce urma să contribuie,
fără îndoială, la evitarea blocajelor existente în anumite domenii. În schimb, acest principiu nu putea
fi folosit ca un instrument de aprofundare în vederea atragerii unor noi domenii politice. Iar aceasta,
pentru că limitările la care era supusă această cooperare la nivelul tuturor celor trei piloni rămâneau,
în continuare, mult preamari.

A cincea extindere -
2004UngariaPoloniaCehiaSlovaciaSloveniaLetoniaLituaniaEstoniaMaltaCipru

A șasea extindere -2007 BulgariaRomânia

A șaptea extindere 2013 Croația

Tratatul de la Lisabona 2007/2009

Curs 3 IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII

• În literatura de specialitate s-a acordat o mare importanţă definirii şi cIasificării izvoarelor

dreptului Uniunii Europene. Drept urmare, izvoarele dreptului Uniunii sunt definite ca modalităţi
specifice prin care regulile necesare în structurile europene devin norme de drept prin acordul
de voinţă al statelor membre.

• Dreptul Uniunii Europene aparține, din punct de vedere formal, dreptului internațional public
deoarece este întemeiat pe tratate încheiate între state suverane prin care acestea au
determinat drepturile și obligațiile lor reciproce și au stabilit norme de conduită pe care s-au
obligat să le respecte. Prin urmare, dreptul Uniunii a luat naștere prin acordul de voință al
statelor membre, care au acceptat să renunțe la o parte din suveranitatea lor și să se supună
dispozițiilor adoptate de instituțiile supranaționale create de ele. Dreptul Uniunii este un drept
comun statelor membre și, conform unei interpretări a CJCE(curtea de justie a ue), acesta
constituie ”o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre”.

• Raportat la ordinea juridică internă a statelor membre, dreptul Uniunii este o ordine juridică
autonomă și originală care presupune următoarele aspecte: autonomia izvoarelor, autonomia
noțiunilor de drept comunitar care nu depind de calificările recunoscute prin dreptul național,
autonomia normelor de drept comunitar care nu pot fi lipsite de eficacitate prin regulile de drept
intern ale statelor membre.

• Totodată, deși autonom în raport cu dreptul intern al statelor membre, dreptul Uniunii este o
ordine juridică integrată în sistemul juridic al statelor membre, specific concretizat prin faptul că
instanțele naționale trebuie să aplice normele dreptului Uniunii identic în spațiu și timp fără a
contrazice uniformitatea și unitatea acestora.

• Raportat la ordinea juridică internațională , specificul dreptului Uniunii constă în faptul că a luat
naștere în urma tratatelor încheiate de statele membre și dintr-o multitudine de acte normative
care au fost emise de organele și instituțiile Uniunii pe baza și în aplicarea tratatelor. Legislația
Uniunii Europene se aplică la nivelul statelor membre în mod direct, motiv pentru care se poate
spune că ordinea juridică a Uniunii Europene implică raporturi de subordonare, principiul
aplicabilității directe presupunând consecințe atât în ceea ce privește statele și autoritățile
naționale, inclusiv instanțele de judecată, cât și în privința persoanelor.

• Putem defini dreptul Uniunii ca fiind acea ordine juridică cu caracter autonom, unitar și original,
integrată în sistemul juridic al statelor membre, care grupează totalitatea normelor cuprinse în
tratatele comunitare și în actele adoptate pe baza și în aplicarea acestora, emise după o
procedură specifică, de instituții proprii, cu ajutorul cărora se realizează procesul de integrare.

• Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit o ordonare logică a sistemului izvoarelor dreptului
Uniunii în funcţie de originea sau baza juridică ce a permis adoptarea lor şi relaţiile dintre ele.

• Astfel, întâlnim următoarea clasificare:

• -izvoare primare (reprezentate de tratatele institutive şi cele modificatoare însoţite de anexele

lor, precum şi actele de adeziune aferente lărgirii UniuniiEuropene);
• -izvoare derivate sau secundare (reprezentate de regulamente, directive, decizii, recomandări şi
avize);

• - normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii Europene (acorduri cu
statele terţe sau organizaţii internaţionale, precum şi tratate încheiate de statele membre cu
statele terţe);

• - izvoare complementare (regulamentele de ordine internă emise de institutiile comunitare;

unele acorduri sau declaraţiile interinstituţionale);

• - izvoare nescrise (principiile generale de drept, jurisprudenţa Curtii de Justiţie ).

• Dreptul primar al Uniunii Europene include ansamblul normelor juridice conţinute în tratatele
institutive ale celor trei Comunităţi Europene (TCECO, TCEE şi TCEEA), însoţite de numeroase
anexe şi protocoale, precum şi actele de aderare a noi membri şi alte tratate comunitare care au
modificat prevederile tratatelor institutive (Tratatul de fuziune de la Bruxelles, Actul Unic
European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, T de la
Lisabona).

• Tratatele comunitare au o structură aproape identică, care se bazează pe categorii de clauze:

• - preambulul şi dispoziţiile preliminarii (care conţin motivaţia creării fiecarei Comunităţi

Europene şi obiectivele socio-economice a fiecărui tratat, în ele fiind enumerate acţiunile ce
trebuiesc întreprinse pentru indeplinirea scopurilor propuse - dispoziţii instituţionale (care
crează sistemul instituţional comunitar, determină organizarea, funcţionarea şi competenţele
instituţiilor comunitare);

• - dispoziţii materiale (care constituie cea mai mare parte a dispozitiilot tratatelor, acestea
definind regimul economic şi social - sau economic şi este cazul TCEEA - specific fiecărui tratat în
parte);

• - dispoziţii finale (care menţionează, în fiecare tratat institutiv, modalitatea de angajare a părţilor
contractante, momentul intrării în vigoare al tratatelor precum şi revizuirea acestora).

• În sistemul izvoarelor dreptului Uniunii, tratatele institutive au prioritate, acestea impunându-se

tuturor subiectelor de drept comunitar si prevalând asupra actelor de drept comunitar derivat.

• Importanţa deosebită a acestora se reflectă şi din reglementarea minuţioasă a procedurilor de

revizuire şi intrare în vigoare.

• Astfel, în ceea ce priveşte revizuirea tratatelor, potrivit art. 48 TUE (versiunea consolidată în
urma adoptării Tratatului de la Lisabona), tratatele pot fi modificate în conformitate cu o
procedură de revizuire ordinară, sau, putând fi modificate, totodată, în conformitate cu unele
proceduri de revizuire simplificate.

• Procedura de revizuire ordinară presupune transmiterea proiectelor de revizuire a tratatelor de

către guvernul oricărui stat membru, Parlamentului European sau Comisiei, care le transmite, la
rândul său, Consiliului European şi le notifică parlamentelor naţionale.

• În cazul în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului European şi a

 Comisiei,adoptă cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor
propuse,preşedintele Consiliului European convoacă o Convenţie compusă din reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului
European şi ai Comisiei, care are rolul de a analiza proiectele de revizuire şi de a adopta prin
consens o recomandare adresată Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor membre în
vederea adoptării de comun acord a modificărilor care trebuie aduse tratatelor.

• Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de toate statele membre în conformitate
cu normele lor constituţionale.

• În cazul procedurilor de revizuire simplificate, guvernul oricărui stat membru, Parlamentul

European sau Comisia pot prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau
parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din TFUE, privind politicile şi acţiunile interne ale Uniunii.

• Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parţială, a acestor
dispoziţii, hotărând în unanimitate, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei,
precum şi a Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituţionale în do meniul
monetar.

• Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de către statele membre, în conformitate
cu normele lor constituţionale.

• După cum se observă, intrarea în vigoare a tratatelor nu are loc imediat după semnarea lor de
către reprezentanţii statelor membre, ci după ce au fost ratificate de către părţile contractante în
conformitate cu normele lor constituţionale şi cu condiţia ca toate instrumentele de ratificare să
fi fost depuse sau, în caz contrar, in prima zi a lunii care urmează depunerii instrumentului de
ratificare de către statul semnatar care îndeplineşte ultimul această formalitate.

• Această categorie a izvoarelor dreptului Uniunii Europene este formată din ansamblul actelor
emise de instituţiile Uniunii, în virtutea competenţelor care le-au fost conferite şi în aplicarea
dispoziţiilor din tratate.

• Astfel, deşi acestea au o poziţie de subordonare ierarhică faţă de tratatele pe care le aplică, este
de preferat folosirea termenului de "izvoare derivate" decât cel de “izvoare secundare"
deoarece în această categorie sunt incluse instrumente care, departe a fi secundare, dau formă
şi substanţă anumitor politici ale Uniunii.

• Nomenclatura şi definiţiile legale ale diferitelor categorii de acte comunitare au fost cuprinse
iniţial în cele trei tratate institutive.

• Astfel, la art.189 TCE 161 TCEEA şi art. 14 TCECO au fost înscrise prevederi similare referitoare la
principalele categorii de acte ale instituţiilor comunitare, articolele menţionate cuprinzând şi o
prezentare cu caracter sistematic a efectelor juridice specifice fiecărei categorii de acte.

• Având în vedere evoluţia construcţiei europene, in special după adoptarea Tratatului de la

Lisabona conform căruia Uniunea Europeană s-a substituit Comunităţii Europene şi i-a succedat
acesteia, analiza izvoarelor derivate dreptului Uniunii va avea la bază prevederile art. 288 TFUE
 (fostul art 249 TCE ) potrivit căruia, pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adopta
regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.

• Conform art. 288 TFUE, regulamentul are aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele
sale şi este direct aplicabil in orice stat membru.

De aici rezultă că regulamentul are următoarele trei caracteristici:

• -aplicabilitate generală (conţine prevederi generale şi impersonale adresându-se unei categorii

abstracte de persoane, fiind un act normativ prin definiţie );

• - caracter obligatoriu in toate dispoziţiile sale, neputând fi aplicat in manieră incompletă sau
selectivă;

• - aplicabilitate directă in toate statele membre (se adresează direct subiectelor de drept intern,
statele membre neputând adopta măsuri naţionale care să modifice scopurile sau să adauge
prevederilor sale, cu excepţia cazurilor când insusi regulamentul prevede asta).

• În conformitate cu art. 297 TFUE, regulamentele trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene (JOUE), urmând a intra în vigoare la data prevazuta în textul lor sau, în cazul în care
aceasta nu este indicată în mod expres in a douăzecea zi de la publicare.

• Ca şi regulamentul, directiva are forţă obligatorie pentru statele membre în ceea ce priveşte
rezultatul ce trebuie obţinut, dar, lasă instanţelor naţionale competenţele legate de forma şi
mijloacele utilizate în acest scop.

• Din art. 288 TFUE reiese că directiva are urmatoarele trei caracteristici:

• -are forţă obligatorie in ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins (deşi nu stabileşte forma şi
mijloacele necesare atingerii unui rezultat; directiva fixează anumite termene destinatarilor săi
pentru atingerea rezultatelor urmărite, iar statele membre au obligaţia să comunice Comisiei
măsurile luate in aplicarea directivei);

• - statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele necesare implementării unei directive
(acestea trebuie alese intr-o manieră care să asigure funcţionarea efectivă a directivei,
dispoziţiile trebuind să fie aplicate "cu o forţă constrângătoare incontestabilă, cu specificitatea,
precizia şi claritatea cerute pentru a fi satisfăcute exigenţele securităţii juridice").

• - directiva are efect direct - chiar dacă nu este direct aplicabilă, din moment ce crează drepturi şi
obligaţii de care resortisanţii statelor membre se pot prevala in faţa instanţelor naţionale

• CJUE a recunoscut efectul direct al directivei între statele membre şi resortisanţii lor.

• Potrivit art. 297 TFUE, actele fără caracter legislativ adoptate sub formă de directive, in cazul in
care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de preşedintele instituţiei care le-a
adoptat şi se publică in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

• Acestea intră in vigoare la data prevăzută de textul lor sau, in absenţa acesteia, in a douăzecea zi
de la data publicării. Celelalte directive care se adresează unui destinatar se notifică
destinatarilor lor şi produc efecte prin această notificare.
•  

• Deciziile nu cuprind reguli generale care să fie valabile erga omnes, ele fiind doar acte
administrative individuale prin care este aplicat dreptul comunitar.

• Potrivit art. 288 TFUE, decizia este obligatorie in toate elementele sale, iar in cazul in care se
indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia.

• De asemenea, conform art. 297 TFUE, deciziile care se adresează tuturor statelor membre, in
cazul in care acestea nu indică destinatarii, se publică in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi
intră in vigoare la data prevăzută de textul lor sau, in absenţa acesteia, in a douăzecea zi de la
data publicării.

• Deciziile care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc efecte prin
această notificare.

• Din analiza dispoziţiilor articolelor menţionate mai sus se poate afirma că, in comparaţie cu
directiva, decizia este obligatorie nu numai in ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie atins, ea
putând să prevadă chiar şi mijloacele cu care se poate indeplini rezultatul impus.

• Destinatarii unei decizii pot fi statele membre, instituţiile Uniunii sau persoanele particulare,
adresanţii fiind clar determinaţi, specificaţi sau identificabili.

• Datorită caracterului lor obligatoriu, deciziile crează drepturi şi obligaţii persoanelor cărora li se
adresează, drept urmare putând fi invocate direct in faţa instanţelor naţionale, care trebuie să le
considere ca elemente de drept comunitar.

• Destinatarii unei decizii pot fi statele membre, instituţiile Uniunii sau persoanele particulare,
adresanţii fiind clar determinaţi, specificaţi sau identificabili.

• Datorită caracterului lor obligatoriu, deciziile crează drepturi şi obligaţii persoanelor cărora li se
adresează, drept urmare putând fi invocate direct in faţa instanţelor naţionale, care trebuie să le
considere ca elemente de drept comunitar.

•  În conformitate cu art. 288 TFUE, recomadările şi avizele se disting fata de actele examinate
anterior prin faptul că nu sunt obligatorii.

• Acestea constituie un mijloc pentru instituţiile Uniunii de a-şi exprima o opinie, de a da o

informaţie sau de a anunţa anumite texte cu caracter de constrângere.

• Recomandările sunt folosite, de regulă, pentru a obţine o anumită acţiune-conduită din partea
celor cărora le sunt adresate.

• Chiar dacă recomandările nu au forţă juridică obligatorie şi nu sunt susceptibile de a crea

drepturi care pot fi invocate direct în faţa instanţelor naţionale, CJUE a stabilit că organele
naţionale de jurisdicţie sunt obligate să ia în considerare recomandările în scopul de a soluţiona
litigiile ce le sunt deduse, în special când ele clarifică interpretarea măsurilor naţionale adoptate
în scopul de a le implementa sau dacă ele destinate să suplimenteze unele prevederi obligatorii

• În ceea ce priveşte avizele, acestea sunt folosite pentru a exprima un punct de vedere, având
 caracterul unor simple sfaturi şi fiind solicitate atunci cand o instituţie doreşte să adopte un act
normativ, să ia o măsură sau să întreprinda o acţiune care are tangenţă cu activitatea altei
instituţii.

• Aceste avize nu trebuie confundate cu avizele cu caracter consultativ date de instituţiile sau
organizatiile Uniunii în cadrul unei proceduri de decizie.

• Avându-se în vedere faptul că recomandările şi avizele sunt emise de instituţiile sau organele
Uniunii în exercitarea competenţelor cu care au fost investite, acestea sunt considerate izvoare
de drept comunitar, dar, potrivit art.263 TFUE, nu intră sub incidenţa controlului Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene asupra legalităţii actelor legislative.

• Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii EuropeneConform art. 300
TCE, Comunităţile Europene puteau încheia acorduri internaţionale cu state terţe sau cu
organizaţii internaţionale, acordurile încheiate fiind obligatorii pentru instituţiile comunitare şi
pentru statele membre.

• Conform art. 300 TCE, Comunităţile Europene puteau încheia acorduri internaţionale cu state
terţe sau cu organizaţii internaţionale, acordurile încheiate fiind obligatorii pentru instituţiile
comunitare şi pentru statele membre.

• Aceasta interpretare a fost confirmată de CJCE, care a subliniat că acordurile internaţionale

încheiate de CE, începând cu momentul intrării în vigoare, fac parte din ordinea juridică
comunitară, drept urmare acestea pot fi supuse interpretării Curţii.

• Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană s-a substituit Comunităţii

Europene ş i-a succedat acesteia. Astfel, conform art.216 TFUE, Uniunea poate încheia acorduri
cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale, acestea fiind obligatorii pentru
instituţiile Uniunii şi pentru statele membre.

• Datorită faptului că angajamentele externe ale Uniunii Europene sunt luate în temeiul
dispoziţiilor din tratate şi în conformitate cu o procedură care implică colaborarea mai multor
instituţii şi organe ale Uniunii şi, totodată, produc efecte juridice fiind obligatorii pentru
instituţiile Uniunii şi pentru statele membre, sunt considerate izvoare ale dreptului Uniunii.

• În ceea ce priveşte poziţia pe care angajamentele externe ale Uniunii Europene o ocupă în
ordinea juridică a Uniunii, acestea ocupă un loc inferior tratatelor institutive, dar superior
dreptului derivat. Aceasta reiese din prevederile art. 218, al. (11) TFUE, unde se arată că un stat
membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia pot obţine avizul Curţii de Justiţie cu
privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispoziţiile tratatelor, iar în cazul în care
acordul a făcut obiectul unui aviz negativ al Curţii de Justiţie, acesta poate intra în vigoare numai
după modificarea lui sau revizuirea tratatelor.

•
IZVOARELE NESCRISE ALE DREPTULUI UNIUNII

• În această categorie a izvoarelor dreptului Uniunii pot fi incluse principiile generale de drept şi
jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Principiile generale de drept
• În procesul complex al elaborării şi aplicării normelor dreptului Uniunii, principiile generale de
drept au ocupat şi continuă să ocupe un loc important.

• Deşi majoritatea principiilor generale de drept nu şi-au găsit încă o consacrare în ordinea juridică
a Uniunii, în câteva cazuri tratatele fac trimitere la ele.

• Deşi în activitatea sa Curtea de Justiţie apelează în mod liber la principiile de drept, exerciţiul
acestora este totuşi condiţionat de respectarea anumitor reguli:

• - trimiterea la aceste principii se poate face doar în cazurile în care se constată existenţa unor
lacune în dreptul Uniunii, în cazul existenţei unor dispoziţii în acest sens aplicarea acestora fiind
obligatorie;

• -în cazul în care în soluţionarea unor cauze Curtea de Justiţie trebuie să reţină şi să aplice şi
principii generale de drept desprinse din ordinea juridică naţională a statelor membre sau din
ordinea juridică internaţională, trimiterea la aceste principii se poate face numai în cazul în care
acestea sunt compatibile cu principiile comunitare şi cu specificul ordinii juridice consacrată în
textele comunitare.

• In concluzie, principiile generale de drept capătă autoritate în cadrul dreptului Uniunii prin
intermediul practicii jurisprudenţiale, însă se bazează întotdeauna pe consacrarea lor într-un
sistem juridic organizat fie la nivelul statelor membre (sistem unic), fie comun statelor membre
sau rezultând din natura Uniunii Europene.

PRINCIPIILE GENERALE

• Printre principiile generale de drept reţinute de Curtea de Justiţie în practica sa pot fi amintite:

• -principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;'

• - principiul respectării dreptului la apărare;

• - principiul autorităţii de lucru judecat;

• - principiul certitudinii juridice;

• - principiul egalităţii;

• - principiul proporţionalităţii;

• - principiul loialităţii.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie

• Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este un izvor important de drept întrucât în
numeroase probleme Curtea de Justiţie completează si interpretează dispoziţiile tratatelor
concomitent cu garantarea respectării lor.

• Calitatea de izvor de drept al Uniunii a fost recunoscută jurisprudenţei Curţii Justiţie în cuprinsul
art. 136 TCEEA şi art. 220 TCE, potrivit cărora misiunea Curţii de Justiţie este aceea de a asigura
respectarea dreptului în interpretarea si aplicarea tratatelor.
• De asemenea, potrivit art. ] 50 TCEEA şi art. 267 TFUE Curtea de Justiţie este competentă să
hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi la validitatea şi
interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

• Sub acest aspect, competenţele Curţii de Justiţie au fost de folos in interpretarea uniformă a
dreptului Uniunii, mai ales că în numeroase cazuri tratatele sau legislaţia adoptată de instituţiile
Uniunii conţineau formulări cu un înalt grad de generalitate sau chiar incomplete.

• În mai multe cazuri Curtea de Justiţie s-a referit la hotărârile sale anterioare argumentându-şi şi
susţinându-şi soluţiile pronunţate.

• De asemenea, în situaţii, potrivit circumstanţelor specifice fiecărei cauze, Curtea de Justiţie a

decis că nu este obligată de hotărârile adoptate în situaţii precedente şi că tribunalele naţionale
sunt îndreptăţite să ceară o nouă hotărâre preliminară dacă ele nu vor sa urmeze o decizie dată
asupra unei probleme asemănătoare într-o cauză anterioara aceste tribunale având libertatea de
a folosi hotărâri le preliminare fără consultarea Curtii,chiar daca ele sunt tribunale de ultima
instanta si care sunt obligate in mod normal sa ceara darea unei hotarari preliminare asupra
tuturor problemelor de drept comunitar.

CURS 4Principii generale de drept comunitar

Uniunea economică si monetarăEvolutia conceptuluiInstituirea Uniunii Economice si Monetare

(UEM) este rezultatul unui proces evolutiv care s-a desfăsurat în mai multe etape. În anii 60 s-a
considerat că, pentru a nu periclita realizările atinse prin definitivarea uniunii vamale (1 iulie
1968) și în perspectiva unei stabilități monetare este necesară instituirea progresivă a unei uniuni
economice și monetare.La summitul CEE din dec. 1969 de la Haga, liderii europeni înființează un
grup la nivel înalt prezidat de premierul luxemburghez Pierre Werner.

Grupul urmărea întocmirea unui raport cu privire la modalitățile carea ar permite înființarea
UEM până în 1980. raportul propunea ca UEM să fie realizată în 3 etape, pe durata a 10 ani,
obiectivele finale fiind convertibilitatea monedelor statelor membre; liberalizarea totală a
mișcărilor de capital cu integrarea piețelor financiare și, în particular a sistemelor bancare;
fixarea definitivă a cursurilor de schimb între diferitele valute.din păcate, strategia pentru
atingerea acestor obiective s-a bazat pe stabilirea cuesului de schimb în raport cu dolarul
american și, în urma instabilității pieței produsă de decizia SUA de a lăsa dolarul să fluctueze
(aug. 1971), liderii europeni au încercat să găsească alte soluții

În anul 1973, Consiliul adoptă un Regulament (nr. 907/73/CEE) prin care se crează Fondul
European de cooperare Monetară, cu misiunea de a promova funcționarea corespunzătoare a
restrângerii progresive a marjelor de fluctuație a monedelor comunitare una față de cealaltă,
intervențiile în monedele comunitare pe piețele de schimb si înțelegerile între băncile centrale,
care să conducă la o politică concertată privind rexervele.Criza petrolului din 15 oct. 1973 (când
țările OPEC au decis să sisteze livrările către SUA și alte țări dezvoltate care au acordat ajutor
Israelului ) duce la stagnarea proiectului.

În dec. 1978, Consiliul European de la Bruxelles a înființat Sistemul Monetar European (SME),
care avea ca obiectiv principal reducerea instabilității cursului de schimb, considerată o barieră în
calea comerțului, a investițiilor, a creșterii economice. SME se baza pe ideea unor cursuri de
schimb stabile, dar ajustabile, definite în relație cu nou creata Uniune monetară europeană (ECU)
–un coșvalutar bazat pe media ponderată a monedelor din SME.Adoptarea AUE aduce
modificări la TCEE inserându-se un nou cap. I –Cooperarea în domeniul politicii economice și
monetare.

Noile dispoziții nu stabilesc un termen limită pentru crearea UEM.Modificarea TCEE s-a produs
odată cu adoptarea T. Maastricht de instituire a Uniunii Europene (TUE), printre ale cărei
obiective era și stabilirea unei uniuni economice și monetare, care să includă o menedă unică. În
acest sens, TUE a stabilit ”criterii de convergență de la Maastricht” pe care statele membre
trebuiau să le îndeplinească pentru a putea adopta euro și anume: stabilitatea prețurilor, finanțe
publice solide, finanțe publice sustenabile, caracterul durabil al convergenței și stabilitatea
cursului de schimb.

Aceste criterii ofereqau o bază de referință comună pentru stabilitatea finanțelor pe care
candidații la zona euro trebuiau să se alinieze pentru a demonstrsa convergența politicilor lor
economice și capacitatea de a suporta șăcurile economice. Criteriul cursului de schimb a fost
instituit pentru a demonstra că un stat membru își poate gestiona economia fără a recurge la
deprecierea monedei naționale.Odată aprobate obiectivele și criteriile de convergență, UEM a
putut trece la o nouă etapă.

Cea de-a 2a etapă a demarat cu înființarea Institutului Monetat European (IME), cu obiectivul
de a contribui la realizarea condițiilor necesare trecerii la cea de-a 3a etapă a UEM prin:
intensificarea politicilor monetare pentru asigurarea stabilității prețurilor, efectuarea pregătirilor
necesare pentru constituirea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), pentru
implementarea unei politici monetare de stabilizare a prețurilor și supravegherea dezvoltării
ECU.La 25 mai 1998, guvernele celor 11 state membre selectate au numit președintele,
vicepreședințele și pe ceilalți 4 membri ai Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene.

Următorul pas înimportant a fost introducerea la 1 ian. 2002 a monedelor și bancnotelor euro,
care au înlocuit, la cursuri de schimb fixate irevocabil, bancnotele și monedele naționale ale
statelor din zona euro.Din anul 2003, conform Actului de aderare, cele 10 noi state carea au
aderat la UE, urmau să participe la UEM începând cu data aderării în calitate de stat membru.
Inclusiv Ro și Bulgaria participă la UEM de la data aderării în calitate de state membre, cu
mențiunea că, ele își coordonează deciziile economice cu cele ale altor state membre UE și că
bpncile lor centrale fac parte din sistemul SBCE.

Având în vedere că, ele nu au intrat în zona euro odată cu aderarea la UE (deoarece nu au
îndeplinit criteriile de convergență și, prin urmare, Tratatul de aderare le acordă o perioadă de
timp pentru a face ajustările necesare asigurării convergenței), statutul oficial al acestora este,
până la adoptarea monedei unice, de ”state membre care fac obiectul unei derogări”. Acest
statut le este conferit prin actul de aderare și le obligă să devină, în cele din urmă, membre cu
statut deplin al zonei euro.

Realizând criteriile de convergență, în 2009, zona euro cuprindea 16 state: Austria, Belgia,
Cipru, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia,
Spania, Slovenia, Slovacia.În prezent, zona euro numără 19 membri: Estonia, Letonia, Lituania,
CURS 5 Tratatul de la LISABONA

Acordarea de asistență şi sprijin se face la cererea statului membru afectat, prin autoritățile
sale politice, iar coordonarea răspunsului statelor membre se face în cadrul Consiliului.
Modalitițile de punere în aplicare a clauzei de solidaritate vor fi stabilite prin decizie a
Consiliului, la propunerea comună a Comisiei si a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe si politica de securitate, Parlamentul European fiind informat.Pentru
eficientizarea aplicării acestei clauze, Tratatul de la Lisabona prevede evaluarea periodică, de
către Consiliul European, a amenințărilor cu care se confruntă Uniunea.

12. Politica de vecinătate a Uniunii(art.8 din TUE)Politica Europeană de Vecinătate este un

instrument dezvoltat de Uniunea Europeană după extinderea din 2004, cu scopul de a realiza o
zonă de securitate şi stabilitate în jurul granițelor Uniunii. Tratatul de la Lisabona conferă un
cadru juridic stabilirii de relații privilegiate între Uniune şi statele din vecinătate. Pentru prima
data in istoria construcției europene, importanta relațiilor de vecinătate ale Uniunii este
consacrată la nivel de Tratat.

Astfel, potrivit Tratatului, Uniunea dezvoltă relații privilegiate cu țările învecinate, în vederea
stabilirii unui spațiu de prosperitate şi de bună vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii şi
caracterizat prin relații strânse şi paşnice, bazate pe cooperare. Totodată, Politica de vecinătate
este instrumentul care asigură cooperarea regională şi promovarea valorilor Uniunii în statele
vecine acesteia, oferindu-le acestora posibilitatea de a avea acces la o parte din piața unică,
determinând o integrare economică progresivă şi intensificarea cooperării politice între UE şi
aceste state.

13. Revizuirea tratatelor(art.48 din TUE)Inițial, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la

Lisabona, Tratatul privind Uniunea Europeanăprevedea că orice stat membru sau Comisia
poate înainta Consiliului propuneri de modificare atratatelor. Acest lucru deschide calea, în cazul
în care Consiliul este de acord, pentru convocarea decătre Preşedintele Consiliului a unei
Conferințe Interguvernamentale (CIG). Modificarea tratatelornecesita acordul unanim al statelor
membre, precum şi ratificarea de către toate statele membre, în conformitate cu propriile
proceduri interne corespunzătoare, înainte de intrarea în vigoare a unui nou tratat.

Prin modificarea adusă conținutului art.48 din TUE, Tratatul de la Lisabona prevede patru
proceduri distincte: 1. procedura ordinară cu Convenție -presupune convocare unei Convenții,
alcătuită din reprezentanți ai parlamentelor naționale, ai guvernelor naționale, ai Parlamentului
European şi ai Comisiei; 2. procedura ordinară fără Convenție –atunci când Consiliul european
împreună cu Parlamentul European decid că, raportat la amploarea amendamentelor, nu este
necesară convocarea unei Convenții;

3. procedura de revizuire simplificată –pot face obiectul acestei proceduri anumite
domenii/amendamente menționate în mod expres (art. 48 alin. 6, 7 TUE –poate fi inclusă aici
Partea a III-a din TFUE, ceea ce înseamnă că nu fac obiectul procedurii simplificate prevederile
referitoare la PESC, acțiunea externă a UE, prevederile instituționale); 4. clauzele pasarelă
(passerrelles/bridges) -reprezintă prevederi care permit modificarea anumitor condiții
procedurale, fără amendarea formală a tratatelor; este necesar votul cu
unanimitateProcedurile simplificate, inclusiv clauzele pasarelă fac obiectul unui drept de veto al
statelor membre în Consiliul european sau în Consiliu. În plus, procedura prevăzută de art. 48
alin.(7) şi clauza privind dreptul familiei fac obiectul unui drept de veto al parlamentelor
naționale.

14. Preeminența dreptului comunitarTratatul de la Lisabona continuă tradiția celorlalte tratate

modificatoare, respectiv de a transpune în legislația primară principii deja formate şi aplicate la
nivel comunitar pe cale cutumiară ori jurisprudențială. Astfel, principiul supremației dreptului
comunitar, afirmat anterior doar prinintermediul deciziilor Curții de Justiție a Comunităților
Europene, îşi găseşte consacrarea în cadrul unei Declarațiianexate Tratatului: „...în conformitate
cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, tratatele şi legislația adoptată
de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile
prevăzute de jurisprudența menționată”.

15. Clauza de retragere (art.50 din TUE)Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
dreptul comunitar prevedea modalitățile prin care un stat poate adera la Uniune, însă nu şi cele
prin care ar putea decide să o părăsească. Construcția europeană se doreşte a fi de natură
democratică, posibilitatea de a fi părăsită trebuie lăsatăstatelor participante, chiar dacă acest
lucru nu s-a întâmplat încă la nivel de stat. Tratatul de la Lisabona introduce o clauză de
retragere voluntară, admițând astfel că statele membre au în orice moment posibilitatea de a se
retrage din Uniune, „conform cu regulile lor constituționale”.

Statul care doreşte să se retragă notifică intenția sa Consiliului European, iar în baza orientărilor
Consiliului, Uniunea va negocia şi încheia cu statul respectiv un acord care va stabili condițiile de
retragere, ținând seama şi de cadrul viitoarelor relații. TFUE prevede parcurgerea mai multor
proceduri în acest sens. Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în
vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la
notificarea menționată cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru
în cauză, hotărăşte în unanimitate să proroge acest termen.

Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru care se
retrage nu participă nici la dezbaterile si nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi
aleConsiliului careprivesc statul în cauză. Chiar şi în urma retragerii, Tratatul oferă statului
respectiv şansa de a reveni în Uniune, prin depunerea candidaturii şi parcurgerea procedurilor
specifice necesare (prevăzute de art.49 din TUE)

CURS 6

Cu alte cuvinte, ea este titulară de drepturi și obligații pe care le dobândește prin voința
statelor, de unde rezultă că organizațiile internaționale au personalitate juridică, atât în
ordinea juridică internă cât și în ordinea juridică internațională. Organizațiile internaționale au
capacitatea de a fi titulare de drepturi și obligații în raporturi de drept intern, pe teritoriul
oricărui stat membru și, drept urmare, sunt dotate cu personalitate juridică de drept intern.
De ex. Art. 104 din Carta ONU, care prevede că: ”Organizația se va bucura pe teritoriul
fiecăruia dintre membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcțiilor și
realizarea scopurilor sale”.
Noțiunea de ”personalitate juridică internațională” se află în strânsă legătură cu cea de
”subiect de drept internațional”. Ele definindu-se adesea, una prin cealaltă. Pentru
identificarea unui subiect de drept internațional este necesar să se constate dacă acesta
posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaționale, altfel spus, dacă are
capacitatea juridică de a acționa pe plan internațional. În virtutea capacității juridice
internaționale, organizațiile internaționale au dreptul: de a încheia tratate, drept de legație,
de a prezenta reclamații internaționale, de a elabora (independent sau împreună cu statele
membre) norme și reguli de drept internațional, de control și/sau sancționare în raport cu
statele membre.

În ceea ce privește Uniunea Europeană, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la

Lisabona, aceasta nu a dispus de personalitate juridică, interesele sale fiind reprezentate de
instituțiile Comunităților Europene care erau comune și Uniunii. În urma ultimei revizuiri a
tratatelor, conform art. 1 din TUE, UE s-a substituit Comunității Europene și i-a succedat
acesteia. În plus, conf. art. 47 din TUE, Uniunii i s-a recunoscut în mod expres personalitatea
juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre. Astfel, personalitatea juridică a Uniunii
Europene poate fi analizată sub două aspecte și anume: personalitatea juridică internă și
personalitatea juridică internațională.

Privitor la personalitatea juridică internă a UE, conf. Art. 335 TFUE, în fiecare dintre statele
membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de
către legislațiile interne. Drept urmare, Uniunea poate, în special, să dobândească sau să
înstrăineze bunuri mobile și imobile și poate sta în justiție, în acest scop fiind reprezentată de
Comisie. Cu toate acestea, Uniunea este reprezentată de fiecare instituție, în temeiul
autonomiei lor administrative, pentru chestiunile referitoare la funcționarea lor.

Privitor la personalitatea juridică internațională a UE, aceasta reiese din art. 216 TFUE, care
stabilește că Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe state terțe sau organizații
internaționale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui
acord fie este necesară pentru realizarea în cadrul poiliticilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele
stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate
influența normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora. Potrivit
aceluiași articol,acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și
pentru statele membre. De asemenea, art. 217 TFUE prevede că Uniunea poate încheia
acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, pentru a crea o
asociere caracterizată de drepturi și obligații reciproce, de acțiuni comune și proceduri
speciale.

În temeiul art. 218 TFUE, Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de
negociere, autorizează semnarea și încheie acordurile; cu excepția cazului în care este acordul
se referă exclusiv la politica externă și de securitate comună, Consiliul adoptă decizia privind
încheierea acordului, după aprobarea Parlamentului, în următoarele cazuri: acorduri de
asociere, acorduri privind aderarea Uniunii la Convenția Europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale; acorduri de instituire a unui cadru
instituțional specific prin organizarea procedurilor de cooperare; acorduri care au implicații
bugetare importante pentru Uniune; acorduri în domeniile în care se aplică procedura
legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea
Parlamentului.
În celelalte cazuri Consiliul poate adota decizia de încheiere a acordului doar cu consultarea
Parlamentului care emite avizul într-un termen pe care Consiliul îl poate stabili în funcție de
urgența problemei.

CETĂȚENIA EUROPEANĂDupă intrarea în vigoare a T. Ma, cetățenii UE au dobândit o serie de

drepturi desprinse din norme având caracter fundamental. Forța politico-constituțională a
acestui important progres politic ni-și produce, încă, efectele în întregime în cadrul legislativ al
UE.T. Am. a adus o serie de completări în materie. Astfel, vizează art. 17 TCE, în care se
precizează că : „cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește„. Altfel
spus, se instituționaliza un principiu, deja, conținut în Declarația Conferinței
Interguvernamentale anexată T. |Maa.

Această modificare, aparent nesemnificativă, consolidează una dintre caracteristicile

cetășeniei europene, faptul că este inseparabilă de cetățenia națională care rămâne primară și
originară.Astfel, cetățenia Uniunii se prezintă ca o ”cetățenie satelit”, în sensul că dobândirea
sau pierderea sa este condiționată de dobândirea sau pierderea cetășeniei unuia dintre statele
membre ale Uniunii. Dispoziția art. 17 TUE este foarte clară.”este cetățean al Uniunii orice
persoană care are3 cetățenia unui stat membru”.

Acest caracter adițional și complementar al cetățeniei europene, cu drepturile și obligațiile

car3e o caracterizează, precum și prevederile T. Instituind CE nu conduc la situația ca un individ
să dețină două cetățenii (cetățenia statului de origine și cetățenia europeană), ca în cazul în
care individul este bipatrid.Pierderea de către o persoană fizică a cetățeniei unui stat
membru conduce la pierderea de către aceeași persoană a cetățeniei europene. De asemenea,
pierderea calității de stat membru al UE este de presupus că generează implicit, pierderea
cetățeniei europene de către cetățenii acelui stat.

CURS 7-BIS INSTITUTIILE UE

Din 30 august 2014 a fost propus (și acceptat) la funcția de președinte al Consiliului European
polonezul Donald Tusk, funcție pe care o va ocupa începând cu 1 decembrie 2014 și al cărui
mandat se încheie în noi. 2019( el îi succede lui Herman Van Rompuy).

Succesorul său este Charles Michel, care îsi va începe mandatul pe 1 decembrie 2019.

Consiliul European și președintele acestuia sunt sprijiniți de Secretariatul General al

Consiliului UE. Președintele dispune de propriul său cabinet, numit Cabinetul președintelui.
Președintele reprezintă UE la 3 tipuri de summituri:1. summituri bilaterale-organizate între
UE și partenerii săi strategici. Ele sunt organizate o dată pe an, de regulă cu state precum
Japonia, SUA, Rusia, Africa de Sud, Brazilia, China. Locul desfășurării alternează între Bruxelles
și statul în cauză;2. summituri multilaterale la nivel internațional –UE fie este membră, fie
este invitată să participe în calitate de actor internațional esențial, de ex. în cadrul AG a ONU,
G7, G20.

3. summituri multilaterale la nivel UE –includ Parteneriatul estic, UE-Uniunea Africană, UE-
ASEM (Asia-Europa Meeting), UE-CELAC (Comunitatea statelor Latinoamericane și
Caraibiene).Participă la aceste summituri șefi de stat și de guvern din toate statele membre
UE, Președintele Consiliului European, Președintele Comisiei Europene și șefii de state sau
guverne ai statelor participante.
 Consiliul se reuneşte de două ori pe semestru, reuniunile au loc la Bruxelles.În 2008
reuniunile au fost mai dese, datorită crizei financiare și a crizei ulterioare a datoriilor în zona
euro.Din 2016, reuniunile sunt în formatul UE-27, fără Regatul Unit.Reuniunile pot avea loc
și în format ”conferință interguvernamentală” (CIG) –convocate pentru a dezbate și a stabili de
comun acord modificări ale Tratatelor UE. Înainte de T. Li, aceasta era singura metodă de
procedură pentru revizuirea tratatelor. În prezent ea se numește procedura de ”revizuire
ordinară”.CIG, convocată de președintele Consiliului European, decide asupra modificărilor
tratatelor în unanimitate

Curs 7 PROBLEME PRIVIND POPULATIA IN DREPTUL INTERNATIONAL

• Notiunea de populatiePopulatia, alaturi de teritoriu si guvern, reprezinta unul dintre

elementele constitutive ale statului.

• Statul este înainte de toate, o colectivitate umană; el nu poate exista fără populație, așa cum
nu poate exista fără guvern sau fără teritoriu.

• În termeni lingvistici, populația unui stat este definită ca totalitate a locuitoruilor acelui stat.
Dacă se acceptă sensul larg al acestei definiții, se înțelege că, populația unui stat cuprinde toți
locuitorii care trăiesc pe teritoriul său. Din punct de vedere juridic, această definiție prezintă un
dublu inconvenient. Pe de o parte, este prea largă pentru că include și străinii domiciliați într-
un stat, dar care n-au renunțat la cetățenia de origine și care nu pot fi considerați ca
„elemente constitutive” ale statului, iar pe de altă parte, exclude cetățenii proprii, instalați în
alte țări, dar care continuă să participe la viața politică a statului de origine.

• Între indivizi și stat trebuie să existe o legătură juridică stabilă și permanentă care se exprimă
prin cetățenie. Deci, populația cuprinde masa indivizilor legați de stat prin cetățenie.

• Populația cuprinde totalitatea cetatenilor unui stat, din care marea majoritate trăiesc pe
teritoriul acelui stat, dar o parte din ei se află în alte state.

• Alături de cetățeni proprii pe teritoriul unui stat se pot afla și alte categorii de persoane aflate
pe teritoriul si sub jurisdictia sa: straini, apatrizi, refugiati, persoane stramutate.

• Sunt exclusi de sub jurisdictia statului, personalul diplomatic si consular al statelor straine aflat
pe teritoriul statului, precum si functionarii internationali care beneficiaza de imunitati si
privilegii diplomatice.

• Statul, în temeiul suveranitatii sale, stabileste, prin legislatia nationala, statutul juridic al
persoanelor care formeaza populatia sa. Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie
sa se bazeze pe principiul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

• Statul se află în postura de a intermedia relația dintre regimul propriilor cetățeni astfel încât să
nu aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar regimul străinilor să nu
prejudicieze interesele acestora sau ale statului lor de origine.

• În același timp, orice stat urmărește asigurarea unui regim cât mai favorabil cetățenilor săi aflați
permanent sau temporar pe teritoriul altor state.
• De aici rezultă dubla postură a unui stat: ca stat de origine și ca stat de primire. Se impune deci
compatibilizarea diferitelor regimuri naționale privind populația altor state. Orice stat este
competent să determine condițiile de obținere a cetățeniei sale, dar condițiile opozabilității
acestei cetățenii sunt reglementate, în principiu, așa cum vom vedea, de dreptul internațional.

• Notiune

• Cetatenia reprezinta „legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un

anumit stat”.

• Dintre categoriile de persoane care formeaza populatia statului, doar cetatenii acestuia pot sa
detina plenitudinea drepturilor si a obligatiilor prevazute în legislatia nationala.

• Curtea Internațională de Justiție (în cazul Nottebohm, CIJ Reports, 1955, p. 23 ) preciza:
„cetățenia este o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o
solidaritate efectivă de existență, interese, sentimente, alături de o reciprocitate de drepturi și
obligații. Se poate spune că ea este expresia juridică a faptului că individul căruia îi este
conferită...este în fapt, mai strâns legat de populația statului care i-o acordă decât de a oricărui
alt stat”.

• Cetățenia reprezintă deci, o legătură juridică și politică permanentă dintre o persoană fizică și un
anumit stat.

Conditii de valabilitate

• Fiecare stat este competent sa stabileasca, prin legea nationala, conditiile de acordare a
cetateniei. Efectele cetateniei fata de alte state ale comunitatii internationale pot fi limitate de
normele dreptului international. Pentru a fi valabila, acordarea cetateniei trebuie sa se realizeze
în anumite conditii:

• pentru a fi opozabila unor state terte, cetatenia acordata de un stat trebuie sa fie licita din punct
de vedere al dreptului international, adica sa nu fie acordata pe baza unor criterii discriminatorii
(rasiale, religioase sau politice);

• acordarea cetateniei sa aiba în vedere legatura efectiva a individului cu statul;

• acordarea cetateniei sa aiba la baza principiile si normele dreptului international.

• Cetatenia acordata cu ignorarea de catre stat a acestor reguli poate sa fie lipsita de
recunoasterea statelor comunitatii internationale.

Modalitati de dobândire a cetateniei

• Cetatenia se dobândeste:

• 1. prin nastere

• 2.prin naturalizare.
• În primul caz se iau în considerare urmatoarele principii:

• 1a.principiul jus sanguinis ( „prin legatura de sânge”), conform caruia copilul dobândeste
cetatenia parintilor indiferent de locul nasterii;

• 1b.principiul jus soli ( „prin locul nasterii”), conform caruia copilul dobândeste cetatenia statului
pe teritoriul caruia se naste, indiferent de cetatenia parintilor.

• În cel de-al doilea caz, cetatenia se obtine:

• 2a. la cererea persoanei si în baza unui act al autoritatilor statului care o acorda conform legii.
Legislațiile naționale prevăd o serie de condiții pentru acordarea cetățeniei la cererea persoanei.

• 2b.naturalizarea prin casatorie sau sedere prelungită (al rezidentei) pe teritoriul unui stat.

• 2c.prin înfiere- înfierea unui copil fără cetățenie sau cu cetățenie străină atrage după sine, de
obicei, dobândirea de către copil a cetățeniei adoptatorului.

• Potrivit legii române, dacă numai unul dintre înfietori este cetățean român, cetățenia infiatului
minor se va hotărâ de comun acord. Dacă înfietorii nu cad de acord, instanța judecătorească care
are competența să încuviințeze înfierea va decide asupra cetățeniei minorului .Pentru copilul care
a împlinit 14 ani este necesar consimțământul acestuia.

• Conform Legii nr.21/1991, cetatenia româna se dobândeste prin nastere, prin adoptie, prin
repatriere sau poate fi acordata la cerere. Solicitantul trebuie sa îndeplineasca anumite conditii
pentru ca cererea sa sa fie solutionata favorabil: sa fi locuit o perioada de timp pe teritoriul
statului, sa cunoasca limba nationala, sa dispuna de un loc de munca si de mijloace de existenta,
sa nu fi suferit condamnari penale, sau sa fi desfasurat vreo activitate împotriva intereselor
statului român etc.

Modalitati de pierdere a cetateniei

Pierderea cetateniei se poate realiza prin doua modalitati: prin renuntare si prin retragere.

• a) Renuntarea la cetatenie este un drept al cetateanului si intervine, de obicei, atunci când o

persoana se stabileste într-o tara care nu acorda dubla cetatenie. Acest act nu are efect asupra
cetateniei celorlalti membri ai familiei, acestia având dreptul sa o pastreze în continuare.

• b) Retragerea reprezinta o sanctiune aplicata persoanei care a comis fapte grave împotriva
statului a carui cetatenie o poarta sau care a obtinut cetatenia în mod fraudulos. Acest mod de
pierdere a cetateniei poate sa intervina doar fata de persoanele care au dobândit cetatenia
prin naturalizare, nu si prin nastere.

• Conflicte de cetatenieÎn anumite cazuri, pot sa apara conflicte pozitive sau negative de
cetatenie:

• a) Conflictul pozitiv de cetatenie se manifesta atunci când o persoana are doua sau mai multe
cetatenii (bipatridia sau pluricetatenia). Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dubla
cetatenie, cauzata de neconcordanta legislatiei statelor. De exemplu, copilul nascut din
 cetateni ai unui stat care aplica principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a carui legislatie
prevede principiul jus soli, va purta cetatenia ambelor state. Persoana care obtine o noua
cetatenie, la cerere, fara sa renunte la cetatenia sa anterioara, se afla, de asemenea, în
situatia de bipatridie.

• În anumite cazuri, pot sa apara conflicte pozitive sau negative de cetatenie:

• a) Conflictul pozitiv de cetatenie se manifesta atunci când o persoana are doua sau mai multe
cetatenii (bipatridia sau pluricetatenia). Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dubla
cetatenie, cauzata de neconcordanta legislatiei statelor. De exemplu, copilul nascut din cetateni
ai unui stat care aplica principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a carui legislatie prevede
principiul jus soli, va purta cetatenia ambelor state. Persoana care obtine o noua cetatenie, la
cerere, fara sa renunte la cetatenia sa anterioara, se afla, de asemenea, în situatia de bipatridie.

• Situatiile de bipatridie sau de pluricetatenie pot sa determine conflicte de interese între state,
ale caror efecte se repercuteaza asupra persoanei în cauza. În aceste cazuri se ridica problema
de a stabili carui stat îi revine obligatia de a acorda protectie diplomatica cetateanului, sau în
care dintre state este obligata persoana sa efectueze stagiul militar etc. Conflictele de
cetatenie se solutioneaza, de regula, prin stabilirea cetateniei dominante, efective a persoanei,
adica prin determinarea statului fata de care acesta este efectiv atasat (din punct de vedere al
domiciliului, al locului de munca, al limbii vorbite, sau al legaturilor de familie etc.).

• b) Conflictul negativ de cetatenie conduce la aparitia situatiilor de apatridie, adica de pierdere

a cetateniei. De exemplu, un copil nascut din parinti apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplica
regula jus sanguinis, nu va avea nici o cetatenie. Efectele apatridiei consta în lipsirea persoanei
de protectia diplomatica din partea vreunui stat. De regula, apatrizii sunt asimilati strainilor,
atât în conventiile internationale, cât si în actele normative interne, fiind obligati sa respecte
legislatia statului pe teritoriul caruia locuiesc si sub a carui jurisdictie se afla.

• Tendinta este de a evita crearea unor situatii de apatridie, pentru ca fiecare persoana sa
beneficieze de protectia unui stat. În acest sens, s-au încheiat conventii internationale în cadrul
organizatiilor universale si regionale (Conventia privind statutul apatrizilor din 1954 si 1961,
O.N.U.; Conventia cu privire la cetatenie, 1997, Consiliul Europei).

Forme de tratament aplicabile strainilor

• Prin străin înțelegem persoanele care se află pe teritoriul unui stat și au cetățenia altui stat sau
sunt lipsite de cetățenie. Regimul străinilor este stabilit de regulă de fiecare stat în parte, prin
legislația sa, prin actele administrative și ale justiției, drepturile și obligațiile străinilor,
condițiile de intrare și ieșire din țară, etc.

• Statutul juridic al străinilor nu se confundă cu cel acordat cetățenilor proprii. Statul nu are
asupra lor aceeași autoritate și nici aceleași obligații. Persoanele din cele două categorii nu au
nici ele aceleași drepturi și aceleași obligații față de statul ai căror resortisanți sunt, ori față de
statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determinarea conținutului
acestor drepturi și obligații se face în toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat.

• În doctrină se sublinează că nu există o regulă generală de drept internațional care să oblige

un stat să admită orice străin pe teritoriul său.în conformitate cu dreptul internațional, în
 afara cazurilor când este obligat printr-un tratat internațional, statul nu este dator să admită
orice străin pe teritoriul său, sau să nu-l expulzeze. De asemenea, dreptul internațional nu
impune o perioadă determinată de ședere a străinilor odată admiși în teritoriul unui stat.

• Cu toate acestea, fiecare stat tratează această problemă cu mare grijă: prohibirea intrării
străinilor, ca și expulzările nejustificate, pot fi privite de alte state ca provocări sau acte
inamicale la adresa lor și pot genera măsuri de retorsiune.

• S-a ajuns astfel să se rețină următoarele aspecte:

• 1. un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin pe teritoriul său, dar poate condiționa
această intrare. Astfel, un stat poate să refuze admiterea pe teritoriul său a unor categorii de
străini, considerați ca indezirabili, ca de ex., persoane ce consumă sistematic stupefiante,
suferă de boli contagioase, etc.

• 2.un stat este îndreptățit să expulzeze orice străin, dar pentru motive temeinice.

• În privința tratamentului aplicabil străinilor se constată existența mai multor tipuri de

regimuri. Nici în această privință nu există însă reguli de drept internațional care să beneficieze
de aplicabilitate generală. Statele își rezervă dreptul de a refuza străinilor aplicarea dreptului
intern în anumite domenii, precum și efectuarea de către străini a anumitor munci salariate,
exercitarea unui anumit gen de comerț sau diverse profesiuni. Străinii nu sunt titulari ai
anumitor drepturi; nefiind cetățeni, ei nu sunt nici alegători, nici eligibili, nu sunt supuși
obligațiilor de efectuare a serviciului militar, etc.

• În practica statelor sunt cunoscute următoarele regimuri aplicabile străinilor:

• Regimul national, prin care statul recunoaste strainilor aceleasi drepturi pe care le acorda
propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii publice;

• Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea în favoarea cetatenilor
unui stat strain, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisantilor unui stat tert;

• Asigurarea de catre toate statele comunitatii internationale a unui standard minim de

tratament în favoarea strainilor (international standard of treatment).

• În practica actuală a unor state se aplică străinilor, în multe cazuri, un tratament mixt,
acordânduli-se un regim cu elemente din ambele tipuri de regimuri mai sus evocate.

• În situatii determinate, statele pot adopta fata de strainii aflati pe teritoriul lor masura
expulzarii sau a extradarii.

• Corespunzător dreptului statului de a stabili condițiile de intrare a străinilor, este dreptul

statului de a refuza unui străin continuarea șederii pe teritoriul național și, ca urmare, de a
recurge la măsuri de îndepărtare de pe teritoriul său.

•
ExpulzareaReprezinta un act administrativ individual, cu caracter de sanctiune, motivat prin
ratiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic si a securitatii
nationale.
• Prin conventii internationale, statele au stabilit ca expulzarea se poate dispune ca efect al unei
decizii legale, cu asigurarea dreptului la aparare al individului si a dreptului de a ataca prin cai
legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzarile colective de straini. Un stat
nu îsi poate expulza proprii cetateni. (Conventia Europeana a Drepturilor Omului si
Protocoalele aditionale).

• Măsura expulzării este luată împotriva străinilor care devin indezirabili sau care prin acțiunile
lor periclitează securitatea statului, ordinea lui internă, ete.

• Expulzarea diplomaților și consulilor este condiționată de declararea lor persona non grata.

• Statul care ia măsura expulzării nu este obligat să-și justifice atitudinea, în practica
internațională în temeiul curtoaziei internaționale, s-a instituit obiceiul de a anunța organele
statului străinului motivele pt. care acesta este obligat să părăsească țara.

• ExtradareaEste un act de asistenta juridica între state, care se dispune în cazul comiterii de
catre cetatenii altui stat, a unor infractiuni grave, de drept comun sau de drept international
(crime împotriva pacii si umanitatii). Masura extradarii se dispune baza unor conventii
internationale, pe baza de reciprocitate, sau în temeiul legii interne.

• Este un act de asistență juridică interststală în materie penală care urmărește transferul unui
individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranității judiciare a unui stat în
domeniul altui stat. Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana extrădată să
fie cercetată, judecată sau să execute pedeapsa pentru care a fost condamnată. Extrădarea
fiind un atribut suveran al statului acesta poate admite sau refuza predarea persoanei a cărei
extrădare se cere.

• În dreptul international s-a stabilit un numar de reguli aplicabile în domeniul extradarii:

• nu se dispune masura extradarii împotriva cetatenilor unui stat de catre propriul stat;

• fapta pentru care se solicita extradarea, trebuie sa fie incriminata de legislatia

ambelor state (principiul dublei incriminări);

• persoana extradata va fi judecata si condamnata doar pentru infractiunea pentru care

a fost solicitata masura și nu pt. o altă infracțiune (principiul specialității).

Refugiatii si persoanele stramutate.

Dreptul la azil

• Notiunea de persoana refugiata

• Conventia privind statutul refugiatilor, adoptata de O.N.U. în anul 1951, completata de

Protocolul aditional din 1967, defineste notiunea de persoana refugiata ca fiind „ persoana
care, în urma unor temeiuri jusitficate de a fi persecutata pe motive de rasa, religie,
nationalitate, apartenenta la un grup social sau opinie politica, se gaseste în afara tarii sale de
origine si nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreste sa revina în acea tara” (art.1).

• Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuala, si nu pentru grupuri de persoane.
Din textul Conventiei mentionate se deduce ca nu intra în categoria persoanelor refugiate,
 refugiatii economici si persoanele care au dobândit statutul de refugiati ca efect al unor
conflicte armate internationale sau interne. În aceste cazuri, solutia care s-ar impune ar fi cea
a ajutorului umanitar international în tara de origine sau a unor masuri de dezvoltare
economica.

• Notiunea de persoana stramutata

• Persoanele stramutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor state
straine (cum a fost cazul persoanelor deportate în cel de-al doilea razboi mondial).
Preocuparea statelor fata de aceste persoane s-a materializat în încheierea de conventii
internationale prin care sa se asigure repatrierea lor.

• Statutul juridic al refugiatilor si al persoanelor stramutateAcesta este similar cu cel al strainilor

sau al cetatenilor statelor, potrivit Conventiei din 1951. Chiar daca statelor nu le revine nici o
obligatie de admitere pe o baza permanenta a acestor categorii de persoane pe teritoriul lor,
returnarea refugiatilor si expulzarea strainilor în state unde risca sa le fie încalcate drepturile
fundamentale ale omului, sunt interzise.

• Pentru protejarea intereselor refugiatilor, în cadrul ONU, s-a înfiintat în anul 1951, Înaltul
Comisariat pentru Refugiati.

• În România, statutul refugiatilor este asigurat prin Legea nr. 46/1991 prin care statul român a
aderat la Conventia O.N.U. din 1951, completata de Protocoalele aditionale din 1967, precum
si prin Legea nr.15/1996.

• Pe lânga motivele invocate de Conventia O.N.U. pentru acordarea statutului de refugiat, legea
româna adauga considerentele umanitare si cazul unor conflicte armate, în limita posibilitatilor si
pe o durata determinata.

• Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune înaintarea unei cereri motivate, fie
unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular român din strainatate, fie Directiei generale a
politiei sau altor organe locale. Respingerea cererii solicitantului poate interveni pentru unul
dintre urmatoarele motive: comiterea unor fapte împotriva pacii sau umanitatii, ori contrare
Cartei ONU, apartenenta la o organizatie sau grupare care reprezinta o amenintare pentru
siguranta nationala sau ordinea publica, comiterea unei infractiuni sanctionata cu închisoare mai
mare de 3 ani sau dobândirea statutului de refugiat în alta tara.

Tipuri de azil

• Azilul poate fi teritorial si diplomatic:

• a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, în cazuri de persecutii politice exercitate
asupra unei persoane în propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezinta un drept
suveran al statului, însa, o data ce l-a acordat, statul este tinut sa asigure o protectie activa
vizând asimilarea azilantului în societate, precum si o ocrotire din ratiuni umanitare. Dreptul
de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, înscris în Declaratia
Universala a Drepturilor Omului adoptata de O.N.U. în 1948.
• b) Azilul diplomatic se refera la primirea si protectia acordata în localurile ambasadelor
straine, a cetatenilor statului pe lânga care este acreditata misiunea diplomatica, cetateni
urmariti de propriile autoritati, ori a caror viata este în pericol din cauza unor evenimente
interne exceptionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerata un act de încalcare a
suveranitatii statului de resedinta. În general, azilul diplomatic se acorda în baza unor
conventii, sau pe baza de reciprocitate.

Protecta diplomatic

• Reprezinta protectia pe care un stat o acorda cetatenilor sai aflati în strainatate, în scopul de a
proteja interesele acestora în raporturile cu autoritatile locale. Autoritatea statului se exercita
asupra propriilor cetateni si în afara teritoriului national, în baza legaturii juridice permanente
ce se stabileste între stat si resortisantii sai. Statul poate sa le impuna anumite obligatii,
decurgând din legislatia sa nationala, cum ar fi obligarea cetatenilor de a presta serviciul
militar si totodata, statul are dreptul sa inculpe si sa condamne o persoana chiar în contumacie
(în lipsa), însa nu poate sa efectueze acte de urmarire penala si arestare pe teritoriul unui alt
stat, decât daca între state exista un tratat, care sa permita aceasta. Finalitatea protectiei
diplomatice consta în supravegherea situatiei cetatenilor unui stat pentru ca statul strain pe
teritoriul caruia se afla, sa le asigure un standard minim de drepturi.

CURS 8 CONSILIUL DR UE

*5.atribuții în domeniul apărării dreptului comunitar*Comisia Europeană este instituția

Uniunii pe care, tratatele au identificat-o ca fiind principala responsabilă de apărarea aplicării
dreptului comunitar. Totuși, și în cazul Consiliului există astfel de competențe.

*6.atribuții în impulsionarea acțiunii și a dreptului comunitar*Consiliul are competențe de

inițiativă sau impulsionare a acțiunii comunitare, în majoritatea cazurilor, inițiativa actelor
comunitare aparține Comisiei, instituția însărcinată cu impulsionarea acțiunii comunitare în
general. *Consiliul poate face presiuni asupra Comisiei pentru ca aceasta să prezinte inițiative
legislative legate de obiectivul realizării tratatelor constitutive.

*7.alte atribuții*Consiliul stabilește salariile, indemnizațiile, pensiile președintelul Consiliului

European, ale președintelui Comisiei, ale Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate, ale membrilor Comisiei, ale președinților, membrilor și
grefierilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și ale secretarului general al
Consiliului. Consiliul stabilește de asemenea, toate indemnizațiile care țin loc de remunerație.

*Secretarul General al Consiliului poate fi desemnat ca depozitar al unui acord încheiat între
Comunitate și unul sau mai multe state sau organizații internaționale, al unei convenții
încheiate între statele membre, actele de ratificare, acceptare sau aprobare a acordurilor și
convențiilor respective se depun pe adresa Consiliului.*În asemenea situații, Secretarul
General îndeplinește sarcinile de depozitar și se asigură că, datele de intrare în vigoare a
acordurilor sau convențiilor în cauză sunt publicate în Jurnalul Oficial.

*Limbile Uniunii Europene*Limbile UE reprezintă limbile vorbite de populația statelor membre

ale UE. Există un număr de 24 de limbi oficiale și o serie de limbi vorbite pe teritoriul statelor
membre ale UE.*Prima politică lingvistică oficială, cea a Comunităţii Europene a stabilit ca
limbi de lucru oficiale ale UE neerlandeza (limbă germanică, dialect vorbit în Țările de Jos și
Belgia. Este limba oficială a Țărilor de Jos, Antilele Olandeze şi a Surinamului, iar în Belgia este
una din limbile oficiale, alături de franceză şi germană; mai este vorbită în Africa de Sud,
nordul Americii de Sud şi Caraibe. Ca număr de indivizi, cca 22 milioane vorbesc această
limbă), franceza, germana şi italiana.

**Extinderea UE a determinat modificari în acest sens, numărul de limbi oficiale a fost

întotdeauna mai mic decât numărul de state membre, deoarece unele state au limbi
comune(ex. Belgia are 3 limbi oficiale -olandeza , franceza şi germana;în Cipru majoritatea
populaţiei vorbeşte limba greacă).*De asemenea, există limbi indigene regionale sau
minoritare (ex. Catgaliciana şi basca în Spania; galeza şi scoţiana în Marea Britanie), dar şi
limbi care au fost aduse în UE de către populaţiile migratoare (ex. Araba, turca, urdu, hindi şi
chineza). Unele limbi regionale (cum ar fi catalana şi galeza au dobândit statut de limbi co-
oficiale ale UE, iar utilizarea oficială a acestora poate fi autorizată pe baza unui acord
administrativ încheiat între Consiliu şi statul membru solicitant.)

*Pe de altă parte, nu toate limbile naţionale au primit statutull de limbă oficială a UE. Acestea
includ luxemburgheza, o limbă oficială a Luxemburgului (alături de germană şi franceză) şi
turca, limbă oficială în nordul Ciprului.*În ciuda referendumului din Marea Britanie prin care
ţara a decis ieşirea din UE, limba engleză va rămâne în continuare una din cele 24 de limbi
oficiale ale UE.*Toate limbile Ue sunt şi limbi de lucru. Documentele pe care un stat membru
sau o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat membru le trimite instituţiilor UE pot fi adresate
în oricare din limbile oficiale, răspunsul urmând a fi formulat în aceeaşi limbă.

*legislaţia şi alte acte publice importante, trebuie exprimate în toate cele 24 de limbi oficiale.
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene este şi el publicat în cele 24 de limbi oficiale. *Alte
documente –comunicările cu autorităţile naţionale, decizii adresateunor indivizi sau entităţi
particulare şi corespondenţa sunt traduse doar în limbile necesare.*Comisia Europeană îşi
efectuează operaţiunile în trei limbi: engleză, franceză şi germenă şi devine complet
multilingvă doar pentru informaţii publice.*Parlamentul European are redactare în toate
limbile oficiale, având membri care au nevoie de documente de lucru în propria lor limbă, deci
funcţionează complet multilingv.

*1.bulgara *2.ceha *3.croata *4.daneza *5.engleza *6.franceza *7.estona*8.finlandeza

*9.germana*10.greaca*11.irlandeza*12.italiana*13.letona*14.lituaniana

*15.maghiara*16.malteza*17.neerlandeza*18.polona*19.portugheza*20.româna*21.slovaca
*22.slovena*23.spaniola*24.suedeza

Curs 9 comisia UE
LEMENTE DEFINITORIICa„putere"executivă a Uniunii Europene, Comisia Europeană este
instituţia independentă care reprezintă şi apără interesele Uniunii în ansamblul său. Practic, ea
este inima mecanismului instituţional al Uniunii, deoarece:-propune legislaţia, politicile şi
programele de acţiune; une în aplicare deciziile Parlamentului European şi Consiliului Uniunii
Europene.
Membrii Comisiei Europene, denumiţi într-o manieră informală, comisari, sunt personalităţi
ale vieţii politice a statelor membre care acţionează numai în interesul Uniunii, neputând primi
instrucţiuni de la guvernele lor naţionale. Atunci când Uniunea Europeană număra 15 state,
Comisia Europeană avea 20 de comisari, câte unul din fiecare stat, cu excepţia statelor mari -
Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, Spania -care desemnau câte 2.

În contextul extinderii Uniunii Europene la 28 de state, fiecare stat membru al Uniunii Europene
îşi deleagă doar câte un comisar (căruia i se alocă o anumită sferă de competenţă politică, care
după posibilităţi trebuie să corespundă cu autoritatea deţinută de statul membru în acel
domeniu politic), inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinți.

Denumirea de Comisie Europeană a fost con sacrată prin Tratatul instituind un Consiliu Unic și o
Comisie unică pentru Comunitățile Europene (T. de Fuziune, Bruxelles, 1965), care a prevăzut
unirea celor trei Comisii existente la acel moment într-o singură instituție, Comisia Comunităților
Europene. Noua entitate (conform art. 9 din T. de Fuziune) urma să-si exercite puterile și
jurisdicția în conformitate cu prevederile fiecărui tratat institutiv în parte.Temeiul juridic în
prezent, este reprezentat de: art. 17 din TUE, art. 234, 244-250, 290,291 din TFUE

Comisia este motorul sistemului instituţional al Uniunii Europene, asigură aplicarea

corespunzătoare a tratatelor în vigoare, motiv pentru care este numită și ”gardianul
tratatelor”:-având dreptul de iniţiativă întocmeşte proiectele de acte normative, pe care le
supune pentru adoptare Parlamentului şi Consiliului. în comparaţie cu organele interne întâlnite
în alte sisteme politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german, Comisia poate oricând să
retragă orice ini-ţiativă legislativă care încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu;

-în calitate de instituţie executivă Comisia asigură aplicarea legislaţiei europene (directive,
decizii etc.), execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament;-
împreună cu Curtea Europeană de Justiţie verifică respectarea legislaţiei comunitare;-în calitate
de reprezentant legal al Uniunii Europene la nivel global are dreptul de a negocia mai ales
tratatele din domeniul comerţului şi colaborării internaţionale.

COMPONENŢA COMISIEI EUROPENE-COMISARII EUROPENIIniţial, comisarii erau numiţi pentru

un mandat de 4 ani. De la 23 ianuarie 1995 acest mandat a fost prelungit la 5 ani (cu po-
sibilitatea reînnoirii) pentru a face să coincidă activitatea fiecărei Comisii cu cea a Parlamentului
European, care, sub aspectul mandatului parlamentarilor, durează tot 5 ani. Acest fapt permite
Parlamentului European să acorde un vot de învestitură Comisiei, înainte de a-şi începe
activitatea, consolidându-i, astfel, legitimitatea democratică.

Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie 2014
este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele şi Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este unul dintre
vicepreşedinţii acesteia.Tratatul de la Lisabona prevede că, începând cu 1 noiembrie 2014,
Comisia va fi compusă dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, corespunzător cu două treimi din
numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui
număr, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei ar urma să fie aleşi dintre resortisanţii
statelor membre în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să
reflecte diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se
stabileşte de către Consiliul European, care hotărăşte în unanimitate în conformitate cu articolul
244 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Comisia răspunde în fața PE, care are dreptul de a aproba și de a destitui întreaga conducere
politică a Comisiei. De asemenea, Comisia trebuie să prezinte rapoarte periodice PE.Toți
comisarii sunt egali în procesul decizional și sunt responsabili în egală măsură pentru deciziile
luate.

PREŞEDINTELE COMISIEI EUROPENEȚinându-se seama de alegerile pentru Parlamentul

European şi după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu
majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al
Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl
compun. În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European, hotărând
cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de
Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură.

FUNCȚIILE PREȘEDINTELUI -defineşte orientările în cadrul cărora Comisia îşi exercită

misiunea;-decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerenţa, eficacitatea şi
colegialitatea acţiunilor acesteia;-conduce activitățile Comisiei de punere în aplicare a
poiliticilor UE;-numeşte vicepreşedinţii, alţii decât înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, dintre membrii Comisiei. Actualul Președinte al Comisiei
Europene este Ursula von der Leyer (mandatul 2019-2024) (fostul Președinte a fost Jean Claude
Junker, noi. 2014 -oct. 2019)

Noul colegiu are 8 vicepreședinți, inclusiv Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe
și politica de securitate. Trei vicepreședinți executivi vor avea o funcție dublă, fiecare va fi
responsabil pentru una dintre cele 3 teme principale de pe agenda președintelui ales, cât și
comisar.

Sediul Comisiei este la Bruxelles (Belgia), mai are un sediu la Luxemburg. Limbile de lucru sunt:
engleza, franceza și germana.

Activitatea curentă a Comisiei este asigurată de un număr de direcții generale (DG), fiecare
dintre ele ocupându-se de un anumit domeniu de activitate și servicii asimilate care formează un
singur serviciu administrativ.În anumite cazuri speciale, Comisia poate crea funcții și structuri
specifice însărcinate cu anumite chestiuni, stabilind, totodată, atribuții și modalitatea lor de
funcționare.

ȘEDINȚELE COMSIEIComisia Europeană este convocată de președintele său, ședințele ținându-

se cel puțin o dată pe săptămână și ori de câte ori este necesar. Membrii comisiei sunt obligați
să fie prezenți la toate ședințele.

ATRIBUȚIILE COMISIEI EUROPENE-promovează interesul general al UE și ia inițiativele

corespunzătoare în acest scop;-asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de
instituții în temeiul acestora;-supraveghează aplicarea dreptului UE sub controlul Curții de
Justiție;-exercită funcții de coordonare, executare, administrare, în conformitate cu condițiile
prevăzute în tratate.
 Organizarea Comisiei are loc pe trei tipuri de departamente:1 departamentul de poilitici –
denumite și direcții generale (DG), sunt responsabile cu domeniile de politică , elaborează,
implementează, gestionează politicile, normele și programele de finanțare ale UE;2
departamentul de servicii –sunt cele care rezolvă problemele de ordin administrativ;3 agențiile
executive –sunt cele care gestionează programele instituite de către Comisie.

ÎNALTUL REPREZENTANT PENTRU POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ A UNIUNII-

conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii, contribuie prin propuneri la
elaborarea acestei politici şi o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului;-
acţionează în mod similar şi în ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare comună;-
prezidează Consiliul Afaceri Externe, înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreşedinţii
Comisiei.

-reprezintă UE în dialogul politic cu terții, exprimă poziția UE în cadrul organizațiilor

internaționale (inclusiv ONU și instituțiile sale specializate, Consiliul Europei,etc.) și al
conferințelor internaționale;-aduce mai multă coerență în politica externă și de securitate a
UE;-prezidează reuniunea lunară a Consiliului Afaceri Externe, la care iau parte cei 27 de
miniștrii din statele membre. Rolul serviciului de Acțiune Externă este de a-l sprijini pe Înaltul
Reprezentant. El acționează ca un serviciu diplomatic al UE.

Actualul Înalt Reprezentant al Uniunii este Josep Borrell –Spania (din 1 dec. 2019). ( Fostului
Înalt Reprezentant Federica Maria Mogherini –Italia.

• CURS 10 CADRUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Parlamentul European

• PE este una dintre cele mai controversate instituții ale Uniunii. Cu un nume care îi aruncă pe
umeri o haină de multe ori de împrumut, PE s-a aflat într-o permanentă luptă pt. obținerea unei
felii cât mai mari din tortul comunitar al puterii.

• Reprezentarea cetățenilor a fost una din principalele idei din retorica politică, indiferent de
epocă, filosofie sau ideologie de guvernanță.

• Parlamentul a fost definit ca reprezentarea poporului în statele democratice, având ca principale

atribuții: exercitarea puterii legislative, dreptul de vot al bugetului și controlul Guvernului.

• Parlamentarismul a fost definit ca fiind o concepție politică potrivit căreia, poporul își exercită
guvernarea prin reprezentanții săi trimiși în Parlament. Parlamentarismul este o formă de
guvernământ în care guvernul, ca organ executiv, este subordonat și responsabil unei adunări
reprezentative alese de către popor și alcătuită din reprezentanții săi.

• Într-o construcție precum UE, avînd rădăcinile în regimul democratic al țărilor occidentale, era de
neconceput ca o instituție care să asigure această reprezentare, să nu existe în structura sa.
Soluția a fost aceea a PE, soluție care, după cum am mai spus, a căpătat o formă destul de
controversată.
• Fiecare parlament își are propria istorie, cultură și putere, funcționînd în cadrul unui anumit
sistem politic.

Caracteristici ale PE

• 1.reprezintă un ”experiment” care a avut cea mai mare influență în lume în ceea ce privește
democrația transnațională, diplomația internațională fiind înlocuită (sau cel puțin completată)
de democrația transnațională.

• 2.face parte dintr-un sistem instituțional unic și fără precedent din punct de vedere istoric, UE cu
melanjul său de puteri supranaționale și cooperare interguvernamentală. 3.existența sa este
controversată, politicieni din unele state membre fiind chiar împotriva creării și dezvoltării sale
ulterioare.

• 4.PE a cunoscut o dezvoltare rapidă. Deși este un parlament tînăr, ales pt. prima dată în 1979 și-a
consolidat rolul și puterea în mod considerabil.

• 5. este obligat să își desfășoare activitatea în trei sedii.

• 6.caracterul său multilingvistic este fără precedent în Europa ( poate fi comparat doar cu cel al
Parlamentului indian sau sud-african), toate întrunirile și documentele sale fiind traduse prin
mijloace specifice.

• 7.similar Congresului SUA, dar spre deosebire de parlamentele naționale ale tuturor statelor
membre UE, în urma votului său majoritar direct nu ia naștere niciun guvern, rezultatul alegerilor
nepresupunînd păstrarea sau schimbarea puterii executive.

• Potrivit Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European, exercită, împreună cu Consiliul,

funcțiile legislativă și bugetară. Alte funcţii importante sunt cele de control politic şi cele
consultative, conform tratatelor.

• Este instituţia comunitară cu cea mai dinamică evoluţie; dacă din 1952, în cadrul CECO,
Adunarea era relativ fără putere, astăzi Parlamentul dispune de competenţe considerabile.

• Tratatele originare - CECO, CEE şi EURATOM - au dat puţine competenţe Adunărilor lor; printr-o
rezoluţie din 1958 cele trei au fost reunite într-o Adunare parlamentară; deşi şi-a luat numele de
Parlament European printr-o rezoluţie proprie din 1962, oficial s-a numit încă Adunare până la
Actul Unic European din 1986 şi avea doar competenţe consultative şi de supraveghere, fără un
rol legislativ substanţial.

• Influenţa Parlamentului a crescut o dată cu cele două tratate bugetare din 1970 şi 1975. Tratatul
bugetar din 1975 a extins competenţele bugetare ale Parlamentului şi i-a dat dreptul de a
respinge bugetul propus de Consiliu.

• După alegerea membrilor săi prin vot direct şi universal, s-a trecut treptat de la procedura de
consultare la stabilirea treptată a procedurilor de participare la procesul legislativ prin
"cooperare" şi "asentiment", conform Actului Unic European şi apoi prin "co-decizie", introdusă
prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi extinsă prin Tratatul de la Amsterdam din1997.

• Chiar şi în domeniul politicii externe şi de securitate comună, care rămânea un domeniu al

 cooperării interguvernamentale, Parlamentul a primit competenţa de a aproba sau a respinge
(asentiment sau aviz conform) acordurile privind aderarea de noi membri şi acordurile de
asociere, precum şi unele acorduri comerciale cu terţe state.

• 1952 – Adunare Parlamentară;

• 1958 - reunește cele 3 AP ale CECO/EURATOM/CEE într-o singură AP;

• 1962 - şi-a luat numele de Parlament European printr-o rezoluţie proprie, dar oficial s-a numit
încă Adunare;

• 1970/1975 - Tratatele bugetare cresc influența PE;

• 1986 - AUE stabilește procedurile de participare la procesul legislativ prin "cooperare" şi

"asentiment„; adunare ue

• 1992 – T. Maastrich stabilește procedura de participare la procesul legislativ prin "co-decizie;

• 1997 – T. Amsterdam extinde procedura de participare la procesul legislativ.

• Cu toate acestea, se consideră că problema legitimării democratice în cadru Uniunii nu a fost

complet rezolvată (cu privire la aspecte referitoare la secretul deliberărilor, impenetrabilitatea,
răspunderea, reprezentativitatea). Se consideră că parlamentele naţionale trebuie să rămână
parte a elementului democratic al Uniunii. De aceea, Tratatul de la Amsterdam a adăugat un
protocol privind rolul parlamentelor naţionale, în esenţă urmărind să le asigure o mai bună
informare cu privire la legislaţia preconizată în Uniune. Tratatul de la Lisabona a adăugat o
secţiune specială privind rolul parlamentelor naţionale, în cadrul mecanismului funcţional al
Uniunii (în aplicarea principiului subsidiarităţii) şi în ceea ce priveşte supravegherea activităţilor
în domeniul cooperării poliţieneşti şi în procedurile penale).

• Parlamentul European este considerat instituţia care reprezintă interesele popoarelor din statele
membre ale UE. Format, iniţial, din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, Parlamentul
European este astăzi singura instituţie ai cărei membri sunt aleşi în mod direct de cetăţenii
europeni. Mandatul acestora este de cinci ani.

• Primele alegeri prin sufragiu universal direct pentru Parlamentul European au avut loc în 1979.
Alegerile se desfăşoară potrivit sistemului constituţional al fiecărui stat membru, dar se aplică
unele reguli democratice identice:

• -dreptul de vot la 18 ani;

• - egalitatea între femei şi bărbaţi;

• - votul secret, universal şi direct;

• -nimeni nu poate vota decât o singură dată;

• -deschiderea urnelor se poate face numai după închiderea scrutinului în toate statele membre.

• Ca urmare a ultimei extinderi, Parlamentul European avea 785 de membri (după alegerile din
2004 şi după aderarea României şi Bulgariei), din care 1/3 sunt femei.
• Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona PE va avea 751 membri (750
reprezentanți plus președintele), repartizaţi între statele membre proporţional cu numărul
populaţiei, cel mai populat stat având 96 (Germania) şi cel mai mic 6 parlamentari (Malta,
Estonia, Luxemburg, Cipru).

• Principiul „proporționalității degresive” Modalitatea de repartizare se bazează pe principiul

„proporționalității degresive”, astfel:

• statele cu o populație mai numeroasa au mai multe locuri decît statele mici, dar statelor mai mici
le revin mai multe locuri decât ar rezulta dintr-un calcul strict proporțional.

• Astfe, în concordanță cu acest p. nicio țară nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai
mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 705.

• Având în vedere retragerea Regatului Unit din UE, programată pentru 29 martie 2019, a trebuie
să se analizeze modul de redistribuire a celor 73 de locuri. În urma unei propuneri a PE, Consiliul
European a adoptat la 28 iunie 2018 o decizie de stabilire a componenței PE după alegerile din
2019. numărul total de locuri a fost redus de la 751 la 704, cota unora dintre state crescând.
Numărul deputaților care urmează a fi aleși din fiecare stat membru pentru PE este următorul:
Germania –96, Franța –79, Italia –76, Spania –59, Polonia – 52, România – 33, Tările de Jos – 29,
Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia, Suedia și Republica Cehă – 21, Austria – 19, Bulgaria – 17,
Finlanda, Danemarca și Slovacia 14, Irlanda 13, Croația 12, Lituania 11, Letonia și Slovenia – 8,
Estonia 7, Cipru, Luxemburg și Malta – 6.

• Cu toate acestea, în cazul în care Regatul Unit va fi în continuare stat membru al UE la începutul
legislaturii 2019-2024, numărul de deputați în PE pentru fiecare stat membru va fi cel prevăzut la
art. 3 din Decizia 2013/321/UE a Consiliului European, până în momentul în care retragerea
Regatului Unit din UE produce efecte juridice.

• S-a propus ca cele 73 de locuri să fie păstrate ca rezervă pentru deputații din PE care ar
reprezenta circumscripții paneuropene, de pe listele transnaționale, propunere care a fost
respinsă de PE prin Rezoluția din 7 feb. 2018.

• Membrii Parlamentului se organizează în grupuri politice, în funcţie de opţiunile politice (şi nu pe

criterii naţionale). Actualmente, există urmatoarele grupuri politice :

• 1. Partidul Popular European;

• 2. Alianţa Progresistă Socialiştilor şi Democraţilor;

• 3. Conservatoriri și Reformiștii Europeni;

• 4. Grupul Renew Europe;

• 5. Grupul Confederal al Stângii Unite/Stânga Verde Nordică;

• 6. Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană;

• 7. Grupul Identitate și Democrație;

• Și deputați neafiliați. În cazul României, toți deputații în PE sunt afiliați unor grupuri politice.
• Un grup politic trebuie să aibă minimum 23 parlamentari, provenind din cel puţin un sfert dintre
state membre (art. 32 din Regulamentul de proceură). Potrivit tratatelor, partidele politice Ia
nivel european reprezintă un factor important al integrării europene, contribuie la formarea
conştiinţei europene şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii.

• Ele organizează reuniuni regulate în săptămâna care precede perioada de sesiune și în

săptămânile de sesiune, precum și seminarii pentru a stabili principiile de bază ale activității lor.

• Un grup politic trebuie să aibă minimum 23 parlamentari, provenind din cel puţin un sfert dintre
state membre (art. 32 din Regulamentul de proceură). Potrivit tratatelor, partidele politice Ia
nivel european reprezintă un factor important al integrării europene, contribuie la formarea
conştiinţei europene şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii.

• Ele organizează reuniuni regulate în săptămâna care precede perioada de sesiune și în

săptămânile de sesiune, precum și seminarii pentru a stabili principiile de bază ale activității lor.

• Parlamentul îşi alege un preşedinte (mandatul său este de doi ani şi jumătate, Antonio Tajani,
ian. 2017-iulie 2019/

• David Maria Sassoli iulie 2019-dec. 2021) şi un birou (format din preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi
cinci chestori –cu mandat identic, de 2 ani și jumătate).

• Preşedintele are ca atribuții:

• - dirijează ansamblul activităţilor Parlamentului;

• - prezidează şedinţele plenare;

• - reprezintă instituţia şi exercită competenţe în cadrul procedurii bugetare;

• -deschide, suspendă și încheie ședințele;

• -hotărăște asupra admisibilității amendamentelor, asupra întreebărilor adresate Consiliului și

Comisiei și asupra conformității rapoartelor cu regulamentul;

• -asigură respectarea regulamentului, menține ordinea, dă cuvântul, declară închise dezbaterile,

supune la vot chestiunile și proclamă rezultatele votului;

• -adresează comisiilor comunicările care sunt de resortul acestora;

• -în relațiile internaționale, la ceremonii, în chestiuni administrative, judiciare sau financiare,

Parlamentul este reprezentat de Președinte;

• -se pronunță cu privire la toate problemele internaționale majore și face recomandări menite să
consolideze UE;

• -semnează bugetul UE, care devine astfel operațional;

• -semnează alături de Președintele Consilșiului toate actele legislative adoptate prin procedura
legislativă ordinară.
• Parlamentul are 20 comisii permanente specializate (pentru afaceri externe, pentru dezvoltare,
pentru comerţ internaţional, pentru buget, pentru afaceri economice, pentru muncă şi probleme
sociale, pentru mediu, sănătate publică şi securitate socială, pentru industrie, cercetare şi
energie, pentru piaţa internă şi protecţia consumatorului, pentru transport şi turism, pentru
dezvoltare regională, pentru agricultură şi dezvoltare rurală, pentru pescuit, pentru cultură şi
educaţie, pentru afaceri juridice,

• pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, pentru afaceri constituţionale, pentru drepturile
femeii şi egalitatea cu bărbaţii, pentru petiţii, pentru drepturile omului, pentru securitate şi
apărare), care desfăşoară activitatea legislativă prin propuneri şi amendamente cu privire la
proiecte de acte legislative şi rapoarte pe diferite teme.

• Rapoartele comisiilor sunt examinate apoi în plen. Comisiile sunt formate fiecare din 25-78
parlamentari şi reflectă compoziţia plenului; aleg un preşedinte, un birou şi se reunesc o dată de
două ori pe lună în şedinţe publice. Parlamentul creează de asemenea sub-comisii şi comisii
temporare pentru probleme specifice sau comisii de anchetă.

• Cu toate acestea, se consideră că problema legitimării democratice în cadru Uniunii nu a fost

complet rezolvată (cu privire la aspecte referitoare la secretul deliberărilor, impenetrabilitatea,
răspunderea, reprezentativitatea). Se consideră că parlamentele naţionale trebuie să rămână
parte a elementului democratic al Uniunii. De aceea, Tratatul de la Amsterdam a adăugat un
protocol privind rolul parlamentelor naţionale, în esenţă urmărind să le asigure o mai bună
informare cu privire la legislaţia preconizată în Uniune. Tratatul de la Lisabona a adăugat o
secţiune specială privind rolul parlamentelor naţionale, în cadrul mecanismului funcţional al
Uniunii (în aplicarea principiului subsidiarităţii) şi în ceea ce priveşte supravegherea activităţilor
în domeniul cooperării poliţieneşti şi în procedurile penale).

• Parlamentul European este considerat instituţia care reprezintă interesele popoarelor din statele
membre ale UE. Format, iniţial, din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, Parlamentul
European este astăzi singura instituţie ai cărei membri sunt aleşi în mod direct de cetăţenii
europeni. Mandatul acestora este de cinci ani.

• Primele alegeri prin sufragiu universal direct pentru Parlamentul European au avut loc în 1979.
Alegerile se desfăşoară potri vit sistemului constituţional al fiecărui stat membru, dar se aplică
unele reguli democratice identice:

• -dreptul de vot la 18 ani;

• - egalitatea între femei şi bărbaţi;

• - votul secret, universal şi direct;

• -nimeni nu poate vota decât o singură dată;

• -deschiderea urnelor se poate face numai după închiderea scrutinului în toate statele membre.

• Ca urmare a ultimei extinderi, Parlamentul European avea 785 de membri (după alegerile din
2004 şi după aderarea României şi Bulgariei), din care 1/3 sunt femei.

• Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona PE va avea 751 membri (750

 reprezentanți plus președintele), repartizaţi între statele membre proporţional cu numărul
populaţiei, cel mai populat stat având 96 (Germania) şi cel mai mic 6 parlamentari (Malta,
Estonia, Luxemburg, Cipru).

• Parlamentul European are 2 subcomisii şi un număr de 39 de delegaţii, formate din câte 15 euro-
parlamentari, care au un rol important în asigurarea participării şi influenţei lui în străinătate, şi
anume delegaţii interparlamentare pentru relaţiile cu parlamentele statelor care nu sunt
candidate la UE, comisii parlamentare mixte care ţin legătura cu parlamentele statelor candidate
sau asociate, delegaţia la Adunarea paritară cu parlamentari din statele din Africa, Pacific şi
Caraibe, delegaţia la Adunarea parlamentară euro-mediteraneană.

• PE poate înființa comisii speciale și comisii de anchetă.

• În temeiul art. 204 din Reg. de procedură, fiecare comisie sau delegație își alege propriul birou,
alcătuit dintr-un președinte și până la 4 vicepreședinți.

• Activitatea Parlamentului European se desfăşoară În cele trei sedii ale acestuia:

• - la Bruxelles se reunesc comisiile parlamentare și se tin perioadele de sesiune suplimentare;

• - la Luxemburg se află secretariatul și departamentele care îi acordă asistență acestuia;

• - la Strasbourg - sediul -au loc şedinţele lunare (12), inclusiv sesiunea în care se adoptă Decizia
referitoare la bugetul anual al UE. PE se întruneste în fiecare lună (cu excepția lunii august) în
sesiune plenară la Strasbourg, de 4 zile (de luni până joi) la Strasbourg și 6 perioade de sesiune
de 2 zile la Bruxelles.

• Parlamentul European statuează, conform tratatelor, cu majoritatea absolută a membrilor săi,

dar Regulamentul său intern este cel care stabileşte cvorumul (în general, acesta este de 2/3 din
numărul efectiv de membri).

• Funcțiile PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul European exercită trei funcţii esenţiale:

• 1.funcţia legislativă;

• 2.functia bugetară şi

• 3.functia de control.

• În ceea ce priveşte funcţia legislativă, Parlamentul Europea intervine in mod diferit in procesul
decizional, in funcţie de procedura utilizată şi de domeniul de reglementare. Există patru
proceduri principale: avizul consultativ, avizul conform, cooperarea şi co-decizia, ultima dintre
acestea plasând Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul.

• Iniţial, Parlamentul era numai consultat atunci când tratatele prevedeau această procedură;
treptat Consiliul a consultat tot mai mult Parlamentul cu privire la actele legislative; avizul
Consiliului rămânea insă consultativ, Consiliul putând să decidă fără să-I ia in considerare.

• Atunci când consultarea este obligatorie potrivit tratatelor, omiterea solicitării lui este însă o
 cauză de nulitate a actului legislativ.

• Procedura de consultare se aplică în continuare în cayul art. 27, 41 şi 48 din TUE şi fiscalităţii,
dreptului concurenţei, armonizării legislaţiilor care nu privesc piaţa internă şi unor aspecte ale
politicii sociale.

• Avizul conform ( sau procedura de asentiment) se aplica după intrarea în vigoare a T.Ma câtorva
domenii legislative asupra cărora Consiliul hotărăşte în unanimitate şi care se limitează,
începând cu T. Am, la fondurile structurale şi de coeziune.

• Conform T. Li anumite domenii noi sunt supuse acestei proceduri, denumite în prezent „de
aprobare” (de ex. Art. 7, 14, 17, 27, 48, 50 din TUE şi art. 19, 83, 86, 218, 223, 311, 312 din TFUE)
şi măsurile care trebuie adoptate de către Consiliu în cazul în care o acţiune a UE se dovedeşte
necesară, fără ca tratatele să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens.

• Avizul conform ( sau procedura de asentiment) se aplica după intrarea în vigoare a T.Ma câtorva
domenii legislative asupra cărora Consiliul hotărăşte în unanimitate şi care se limitează,
începând cu T. Am, la fondurile structurale şi de coeziune.

• Conform T. Li anumite domenii noi sunt supuse acestei proceduri, denumite în prezent „de
aprobare” (de ex. Art. 7, 14, 17, 27, 48, 50 din TUE şi art. 19, 83, 86, 218, 223, 311, 312 din TFUE)
şi măsurile care trebuie adoptate de către Consiliu în cazul în care o acţiune a UE se dovedeşte
necesară, fără ca tratatele să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens.

• Procedura cooperării a fost eliminată după intrarea în vigoare a T. Li.

• În procedura co-deciziei, Consiliul şi Parlamentul sunt pe picior de egalitate; pentru adoptarea

actului legislativ în cauză este necesar acordul ambelor institutii.

• Dacă cele două instituţii ajungeau la un acord, actul era adoptat în prima sau în a doua lectură.
În caz de dezacord, actul putea fi adoptat doar în urma unei concilieri prin intermediul unui
Comitet de conciliere.

• Dacă acest Comitet nu ajunge la o soluţie (care trebuie aprobată de fiecare parte conform
normelor sale de adoptare a deciziilor în domeniul respectiv), actul legislativ se consideră respins.
Dacă se ajunge la o soluţie, aceasta trebuie adoptată de fiecare din cele două instituţii conform
normelor sale. Dacă una din ele nu îl aprobă, actul respectiv se consideră respins.

• După T. Li., procedura codeciziei devine procedura legislativă ordinară (art.294din TFUE). Peste
40 de noi politici sunt supuse acestei proceduri (de ex. Cele privind libertatea, securitatea şi
justiţia, comerţul exterior, politica de mediu şi politica agricolă comună).

• În ultima perioadă, Parlamentul European exercită un rol tot mai activ şi substanţial în procesul
legislativ; astfel, a amendat proiecte de acte normative cum au fost cele privind dosarele REACH
(este acronuimul termenilor din limba engleză pentru înregistrarea, evaluarea, autorizarea și
restricționarea substanțelor chimice) referitoare la produsele chimice, directive în domeniul
serviciilor cele privind accidentele rutiere, recunoaşterea calificării profesionale, poluarea
maritimă produsă de nave, timpul de lucru nevoia unui sistem de brevetare în drepturile
pasagerilor.
• Puterea bugetară este exercitată la nivel comunitar de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii
Europene. Parlamentul este cel care în ultimă instanţă aprobă, în luna decembrie, bugetul pentru
anul următor şi are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor neobligatorii(cele privind funcţionarea
Uniunii, fondurile structurale, ajutorul pentru dezvoltare şi altele), în timp ce Consiliul are ultimul
cuvânt privind cheltuielile obligatorii( cele decurgând din tratate şi contracte). Este o procedură
complicată, incluzând mai multe lecturi, termene de conciliere şi uneori discuţii privind natura
unor cheltuieli.

• Tratatul de la Lisabona simplifică procedura adoptării bugetului astfel: nu se mai face distincţia
între cheltuielile obligatorii şi neobligatorii; Parlamentul are termen de 42 zile de la transmiterea
proiectului de buget să se pronunţe; dacă aprobă poziţia Consiliului sau nu se pronunţă, bugetul
se consideră adoptat; dacă Parlamentul adoptă amendamente, în termen de 10 zile pe care
Consiliul nu le acceptă, el poate cere convocarea unui comitet de conciliere.

• Dacă acest comitet ajunge la o soluţie în 21 zile de la convocare, cele două instituţii au 14 zile
pentru a se pronunţa; dacă Parlamentul respinge soluţia de proiect comun propusă de acest
comitet sau comitetul de conciliere nu ajunge la o soluţie În cele 21 zile acordate, Comisia trebuie
să prezinte un nou proiect de buget; dacă Consiliul respinge soluţia de proiect comun propusă,
Parlamentul poate confirma amendamentele sale cu majoritatea membrilor care îl compun şi a
3/5 din totalul voturilor exprimate; dacă un amendament nu este confirmat, se reţine soluţia
adoptată de comitetul de conciliere.

• Pe această bază, bugetul este considerat definitiv adoptat. Parlamentul va avea deci ultimul
cuvânt asupra bugetului Uniunii in întregime.

• Parlamentul exercită, de asemenea, un control politic asupra celorlalte instituţii comunitare şi, in
primul rând, asupra Comisiei Europene. Parlamentul European poate introduce o motiune de
cenzură la adresa Comisiei (aceasta trebuie să fie aprobată de majoritatea absolută a deputaţilor
sau de 2/3 dintre cei prezenţi, prima demisie a Comisiei în urma unei astfel de moţiuni
producându-se în 1999).

• Prin Tratatul de la Maastricht a fost instituit şi Mediatorul Parlamentului European, care primeşte
plângeri de la cetăţenii europeni şi de la persoane rezidente privind activitatea instituţiilor
comunitare, conduce anchete din iniţiativa sa ori ca urmare a plângerilor primite direct ori prin
membri ai Parlamentului.

• Mediatorul este numit pe durata mandatului Parlamentului European; el nu are competenţa să

examineze plângeri împotriva Curţii Europene de Justiţie şi Tribunalului de Primă Instanţă, nici
asupra cazurilor aflate în faţa Curţii.

• Curtea Europeană de Justiţie a admis şi rolul Parlamentului European ca reclamant, pentru a-şi
proteja rolul legislativ, atunci când nu a fost consultat de Consiliu la adoptarea unui act legislativ
sau nu i s-a acordat suficient timp pentru elaborarea avizului. De asemenea, s-a admis chemarea
de către Parlament a Consiliului în faţa Curţii pentru că nu a pus în aplicare politica comună în
domeniul transporturilor, aşa cum prevedeau tratatele. A fost admisă şi chemarea Parlamentului
European în faţa Curţii, împotriva unui act al acestuia care produce efecte juridice. Practica Curţii
Europene în acest domeniu nu a fost însă consecventă.

• Tratatul de la Maastricht a admis rolul Parlamentului ca litigant, iar Tratatul de la Amsterdam

 prevede în mod clar competenţa Curţii de a examina legalitatea actelor adoptate În comun de
Consiliu şi Parlament, numai de Consiliu, numai de Comisie sau numai de Banca Centrală
Europeană, altele decât recomandările şi opiniile, ca şi a actelor Parlamentului European care
tind să producă efecte juridice faţă de terţi.

• Instituția Ombudsmanului European a fost introdusă prin T.M (1992), Ombudsmanul European
fiind creat în 1993.

• Din 1995, Ombudsmanul European anchetează, în numele cetăţenilor europeni, cazurile

reclamate de administrare defectuoasă din partea instituţiilor sau organelor Uniunii Europene
(UE), în special a Comisiei Europene, Consiliului Uniunii Europene, Parlamentului European;

• -prelucrează plângeri primite de la cetățeni, întreprinderi și organizații din UE care semnalează

practici inechitabile, discriminare, întârzieri nejustificate, proceduri incorecte.

• Obiectivul principal al Ombudsmanului European este combaterea cazurilor de administrare

defectuoasă din partea instituţiilor şi organelor comunitare. În acest scop, organele şi instituţiile
în cauză sunt obligate să îi furnizeze Ombudsmanului informaţiile pe care acesta le solicită şi să îi
indice dacă informaţiile furnizate sunt clasate. În acest caz, accesul la informaţii este reglementat
prin normele de securitate ale organului sau instituţiei în cauză, în temeiul Regulamentului (CE)
nr. 1049/2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi
ale Comisiei. Statele membre pot, de asemenea, să fie invitate să îi furnizeze informaţii
Ombudsmanului. Dacă acestea sunt secrete, Ombudsmanul are obligaţia să nu le divulge. În
cazul în care nu i se acordă asistenţa pe care o solicită, Ombudsmanul informează Parlamentul
European, care întreprinde demersurile necesare.

• Ombudsmanul European este numit de Parlamentul European pe durata întregii sale legislaturi,
adică pe o perioadă de cinci ani. Mandatul Ombudsmanului se poate reînnoi. Ombudsmanul este
ales dintre cetăţenii Uniunii Europene care se bucură de toate drepturile civile şi politice şi care
prezintă toate garanţiile de independenţă. Persoana aleasă trebuie să îndeplinească condiţiile
pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau să facă dovada că deţine
competenţele necesare pentru exercitarea funcţiilor de Ombudsman.

• Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în condiţii de independenţă totală şi nu acceptă instrucţiuni de

la niciun guvern şi de la niciun organism. Pe durata mandatului său, Ombudsmanul nu poate
exercita nicio altă funcţie politică sau administrativă sau activitate profesională, indiferent că
este remunerată sau nu. Ombudsmanul este asistat de un secretariat.

• ombudsmanul european și ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

• Deşi este total independent în exercitarea funcţiilor sale, Ombudsmanul are caracter de
Ombudsman parlamentar. Acesta are legături strânse cu Parlamentul, care este exclusiv
responsabil de numirea sa şi de iniţiativa destituirii sale, stabileşte îndatoririle acestuia, îi oferă
asistenţă în cadrul anchetelor şi primeşte rapoartele sale.

• Pe baza mai multor rapoarte anuale privind activităţile Ombudsmanului European, Comisia
pentru petiţii şi-a reiterat dorinţa ca Ombudsmanul European şi omologii acestuia de la nivel
naţional şi regional să colaboreze cu Comisia şi cu Parlamentul, pentru a se asigura că rezultatele
modificărilor actuale aduse tratatelor maximizează accesibilitatea, transparenţa şi
 responsabilitatea Uniunii Europene.

• Emily O Reilly ocupă funcția de ombudsman în prezent, aleasă pe 1 oct. 2013 și reconfirmată în
funcție pe 16 dec. 2014 pentru o perioadă de 5 ani.

• La începutul fiecărui mandat parlamentar, deputații europeni aleg un Ombudsman (pentru

următorii 5 ani).

• Cei cinci candidați pentru poziția de Ombudsman au fost anunțați în plen, în octombrie (în
ordine alfabetică):

• -Giuseppe Fortunato – ombudsman în Italia;

• -Julia Laffranque – judecătoare estonă la CEDO, Strasbourg;

• -Nils Muiznieks – Letonia, fost comisar pentru drepturile omului la Consiliul Europei;

• -Cecilia Wikstrom – fostă deputată europeană suedeză;

• -Emily O Reilly.

• La 18 dec. 2019 a fost realeasa în funcție Emily O Reilly.

Curs 11 Curtea de justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a UE reunește două instanțe:Curtea de Justiție propriu-zisă și Tribunalul

Curtea de Justiție –se ocupă de cererile de hotărâri preliminare adresate instanțelor naționale și
de anumite acțiuni în anulare și recursuri.Tribunalul –se pronunță asupra acțiunilor în anulare
introduse de persoanele fizice, întreprinderi și uneori de guvernele UE. În practică, această
instanță se ocupă în principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat, comerțul,
agricultura, mărcile comerciale.

Tratatul de la Lisabona (cel mai recent document prin care s-a reglementat organizarea și
funcționarea CJ , vezi art. 19 din TUE, art. 251-281 din TFUE) arată că această Curte de Justiţie
asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratate-lor. Statele membre stabilesc
căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile
reglementate de dreptul Uniunii.

Conform Tratatului de la Lisabona, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în

conformitate cu tratatele:cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori
de persoane fizice sau juridice;cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti
naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de
instituţii;în celelalte cazuri prevăzute în tratate.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale
Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele, şi a actelor Parlamentului
European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi. Aceasta controlează,
de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte
juridice faţă de terţi.

Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de Curtea de Conturi, de Banca
Centrală Europeană şi de Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora.

Statutul Curții de Justiție se stabilește printr-un protocol separat, anexat la tratate. Curtea alege un
președinte, și un vicepreședinte, pentru un mandar care se reînnoiește la 3 ani.Curtea numește un
grefier, care este și nsecretarul general al instituției și are obligația de a se ocupa de managementul
serviciilor, sub autoritatea președintelui Curții.

Orice persoană fizică sau juridică poate formula o acţiune împotriva actelor al căror destinatar este sau
care o privesc direct şi individual, precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu
presupun măsuri de executare. Actele de constituire a organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii pot să
prevadă condiţii şi proceduri speciale privind acţiunile formulate de persoanele fizice sau juridice
împotriva actelor acestor organe, oficii sau agenţii care sunt destinate să producă efecte juridice faţă de
ele.Acţiunile prevăzute mai sus trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea
actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat
cunoştinţă de actul respectiv.

În cazul în care acţiunea este întemeiată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene declară actul contestat
nul şi neavenit.Cu toate acestea, Curtea indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt
efectele actului anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile.În cazul în care, prin încălcarea
prevederilor tratatelor, Par-lamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală
Europeană se abţin să hotărască, statele membre şi celelalte instituţii ale Uniunii pot Sesiza Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene pentru a constata această încălcare. Aceste prevederi se aplică, în aceleaşi
condiţii, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii care se abţin să hotărască. Statutul Curții de Justiție se
stabilește printr-un protocol separat, anexat la tratate. Curtea alege un președinte, și un vicepreședinte,
pentru un mandar care se reînnoiește la 3 ani.Curtea numește un grefier, care este și nsecretarul
general al instituției și are obligația de a se ocupa de managementul serviciilor, sub autoritatea
președintelui Curții.

Orice persoană fizică sau juridică poate formula o acţiune împotriva actelor al căror destinatar este sau
care o privesc direct şi individual, precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu
presupun măsuri de executare. Actele de constituire a organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii pot să
prevadă condiţii şi proceduri speciale privind acţiunile formulate de persoanele fizice sau juridice
împotriva actelor acestor organe, oficii sau agenţii care sunt destinate să producă efecte juridice faţă de
ele.Acţiunile prevăzute mai sus trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea
actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat
cunoştinţă de actul respectiv.

În cazul în care acţiunea este întemeiată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene declară actul contestat
nul şi neavenit.Cu toate acestea, Curtea indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt
efectele actului anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile.În cazul în care, prin încălcarea
prevederilor tratatelor, Par-lamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală
Europeană se abţin să hotărască, statele membre şi celelalte instituţii ale Uniunii pot Sesiza Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene pentru a constata această încălcare. Aceste prevederi se aplică, în aceleaşi
condiţii, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii care se abţin să hotărască.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire
la:-interpretarea tratatelor;-validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele,
oficiile sau agenţiile Uniunii.

Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de un stat membru, de

Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor
norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind
aplicarea acestuia ori de abuz de putere.

Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta este asistată
de avocaţi generali.Numărul judecătorilor s-a modificat odată cu aderarea de noi state la proiectul
european.În prezent, Curtea este compusă din 27 judecători şi 11 avocaţi generali.

Judecătorii nu sunt numiţi de către Consiliu, ci de către statele membre care se pun de acord asupra
acestora. Mandatul lor s-a păstrat ca la începuturi, respectiv pe o durată de 6 ani. Din 3 în 3 ani are loc o
reîmprospătare a corpului de judecători. Astfel, la fiecare trei ani, judecătorii sunt înlocuiţi parţial,
alternativ.În mod obişnuit, guvernul fiecărui stat membru propune un candidat, care este cetăţean al
acelui stat. Judecătorii și avocații generali trebuie să îndeplinească calitățile necesare pentrun a fi
numiți în cele mai înalte funcții jurisdicționale din țările lor.

Atât judecătorii cât și avocații generali depun jurămând de independență, imparțialitate, respectarea
secretului înainte de preluarea funcțiilor. Nu pot exercita nicio altă funcție politică, administrativă sau
activitate profesioanlă. Mandatul unui judecător începe de la data stabilită în acest sens în actul de
numire, în cazul în care data nu este stabilită în actul de numire, mandatul începe de la data acestui
act.În ceea ce priveşte mandatul lor, judecătorii CJ, pe timpul exercitării lui, beneficiază de imunitate de
jurisdicţie faţă de toate jurisdicţiile naţionale atât faţă de cele penale cât şi faţă de cele civile.

Judecătorii beneficiază şi de inamovibilitate pe durata mandatului, neputând fi eliberaţi din funcţie şi nu

pot fi decăzuţi din dreptul lor la pensie decât cu acordul unanim al plenului. De altfel, în afara reînnoirilor
periodice sau de deces, mandatul unui judecător încetează în mod individual prin demisie.Judecătorii
pot fi înlăturaţi din funcţie sau declaraţi decăzuţi din dreptul la pensie sau din alte avantaje echivalente
numai în cazul în care, în opinia unanimă a judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii, nu mai corespund
condiţiilor cerute sau nu mai îndeplinesc obligaţiile aferente funcţiei lor. Judecătorul în cauză nu ia parte
la aceste deliberări.

Atât judecătorii cât şi avocaţii generali au obligaţia de a-şi stabili reşedinţa în oraşul în care Curtea îşi are
sediul, respectiv în Luxemburg.

Avocații generali asistă Curtea. Ei au rolul de a prezenta în deplină independență ”concluzii” în cauzele
care le sunt repartizate.Grefierul este secretarul general al instituției, ale cărei servicii le conduce sub
autoritatea președintelui Curții.

tribunalulTemei juridic : art. 254-257 din TFUE, Titlul IV din Protocolul nr. 3, anexat la tratate, privind
statutul CJ al UE.Tribunalul este alcătuit din 47 de judecători începând cu 1 sept. 2016 și din câte doi
judecători pentru fiecasre stat membru de la 1 sept. 2019.
Judecătorii sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, după consultarea unui
comitet care își dă avizul cu privire la capacitatea candidaților de a exercita această funcție. Durata
mandatului este de 6 ani, cu posibilitatea de reînnoire.Judecătorilor li se poate cere să exercite funcția
de avocat general, deoarece, spre deosebire de Curtea de Justiție, Tribunalul nu dispune de avocați
generali permanenți.

Curs 12 banca central europeana si curtea de conturi

Banca Centrală Europeană•În urma adoptării T. Li, Banca Centrală Europeană a fost inclusă în cadrul
instituțiilor UE (art. 1, pct. 14 din T. Li). •Banca Centrală Europeană are personalitate juridică. Aceasta
este singura abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. Banca este independentă în exercitarea
competenţelor şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii,
precum şi guvernele statelor membre, respectă această independenţă.•Banca Centrală Europeană
adoptă măsurile necesare îndepli-nirii misiunilor sale.

•Sediul BCE este în Frankfurt (Germania).•Președintele actual : Christine Lagard (fost Ministru al
Agriculturii, Ministru de Finanțe, Ministru al Comerțului și Industriei) (fostul Președinte Mario Draghi -
Italia, 1 noi. 2011-31 oct. 2019).

Curtea de Conturi•Poziția Curții de Conturi a fost consolidată odată cu intrarea în vigoare a T. Li . Astfel, T.
Privind funcționarea UE (TFUE) atribuie Curții de Conturi Europene ca sarcină principală auditarea
conturilor Uniunii, cu scopul dublu de a îmbunătăți gestiunea financiară și de a raporta în fața cetățenilor
Europei asupra modului de utilizare a fondurilor publice de către autoritățile responsabile de gestionarea
acestora.•Sediul Curții de Conturi este la Luxemburg.•Președintele Curții de Conturi are un mandat de 3
ani, cu posibilitatea de reînnoire (în prezent Klaus-Heiner Lehne-Germania)

Componență•Potrivit art.285 din TFUE, Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare
stat membru. Membrii Curții de Conturi sunt numiți de către Consiliu după o consultare prealabilă a PE,
pe baza propunerilor făcute de fiecare stat membru .Ei sunt aleși dintre personalitățile care fac parte sau
au făcut parte în țările lor, din cadrul unor instituții de audit extern, sau care dețin o calificare specială
pentru această funcție. •Ei sunt aleși pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit.•Membrii Curții
de Conturi își exercită atribuțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii.•În îndeplinirea
obligațiilor lor, aceștia nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la nici un guvern, sau alt organism,
abținându-se de la orice act incompatibil cu funcțiile lor.

•Principiul independenței este incompatibil cu solicitarea, primirea sau acceptarea unui avantaj, a unei
recompense sau a unei forme de remunerațiue care să fie legată în vreun fel de funcția de membru al
Curții, dintr-o nsursă exterioară, alta decât Curtea.•Pe durata mandatului lor, membrii Curții de Conturi
nu pot exercita nici o altă activitsate profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcție, aceștia se
angajează solemn să respecte, pe durata mandatului și după încetarea acestuia, obligațiile ijmpuse de
mandat și, în special, obligația de onestitate și prudență în a accepta, după încheierea mandatului,
anumite funcții sau avantaje.

•În afară de schimbarea ordinară și de deces, funcțiile membrilor Curții de Conturi încetează în mod
individual prin demisiebsau prin destituire declarată de Curtea de Justiție. •Membrii Curții de Conturi
pot fi destituiți din funcțiile lor sau pot fi declarați decăzuți din dreptul la pensie sau alte avantaje
echivalente numai în cazul în care Curtea de Justiție constată, la cererea Curții de Conturi, că au încetat
să corespundă condițiile cerute sau să îndeplinească obligațiile care decurg din funcția lor.•Dispozițiile
Protocolului nr. 7 (anexat la TFUE), privind privilegiile și imunitățile UE care se aplică judecătoriuor Curții
de Justiție se aplică și membrilor Curții de Conturi.

Organizarea Curții de Conturi•Membrii Curții de Conturi se reunesc în colegiu, care reprezintă principalul
organ decizional al instituției. Având în vedere organizarea colegială, membrii au obligația de a respecta
în orice circumstanțe principiul colegialității Curții, precum și deciziile adoptate de acesta.•Membrii
Curții desemnează dintre ei un președinte pentru o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire a
mandatului. Votul pentru alegerea președintelui este secret, fiind ales în această funcție candidatul care
a obținut două treimi din totalul voturilor membrilor Curții. •Președintele prezidează reuniunile Curții și
urmărește aplicarea deciziilor Curții precum și buna administrsare a instituției și a activității acesteia.

•Președintele este cel care reprezintă Curtea în toate relațiile sale externe, în special în relația cu
autoritatea care acordă descărcarea de gestiune, cu celelalte instituții ale UE și cu instituțiile supreme de
audit din statele membre și din țările beneficiare.•Președintele este responsabil de departamentul de
relații externe și de serviciul juridic al Curții de Conturi.

•Curtea este organizată în jurul a 5 grupuri d audit:•-patru grupuri de audit cu caracter vbertical,
denumite grupul I, grupul II, grupul III și grupul IV;•-un grup de audit cu caracter orizontal, denumit
grupul CEAD (coordonare, comunicare, evaluare, asigurare și dezvoltare).•Sarcinile cu caracter vertical
pentru care sunt responsabile grupurile respective sunt repartizate de către acestea între membrii
fiecărui grup. Deciziile cu privire la atribuirea responsabilităților membrilor sunt luate cu majoritatea
membriulor grupului. În caz de egalitate de voturi, problema va fi înaintată Curții pentru luarea unei
decizii.

•Grupul CEAD este format din minimum 3 membri titulari cărora Curtea le-a atribuit responsabilitatea
unei sarcini cu caracter orizontal și un membru desemnat de fiecare din cele 4 grupuri de audit cu
caracter vertical.•Competențele grupurilor sunt de pregătire în ceea ce privește proiectele de observații
și de avize, propuhnerile pentru programul de lucru și pentru temele de audit orizontal, precum și pentru
orice alte subiecte legate de audit care urmează a fi prezentate Curții.

•Secretarul general al Curții de Conturi este membrul de personal cu cele mai înalte funcții din instituție
și este numit de Curte pentru un mandat de 6 ani.•Fiind responsabil de secretariatul Curții de Conturi,
secretarul general are printre altele , atribuția de a întocmi procesele-verbale ale ședințelor Curții, de a
păstra în original actele Curții ,scrisorile președintelui; toate deciziile Curții, ale grupurilor de audit și ale
Comitetului administrativ.•Secretarul general oferă asistență președintelui în ceea ce privește pregătirea
ședințelor Curții, respectarea procedurilor și aplicarea corectă a deciziilor colegiului.•De asemenea, în
atribuțiile secretarului general intră și: serviciul lingvistic, de formare profesională, departamentul
informatic și bugetul.