Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Suport de Curs - Pedagogie I - FP+TMC - Coord - nadiaFLOREA
Suport de Curs - Pedagogie I - FP+TMC - Coord - nadiaFLOREA
FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI
4. CONŢINUTURILE EDUCAŢIEI
4.1. Conţinuturile generale ale educaţiei – educaţia morală, educaţia intelectuală, educaţia
tehnologică, educaţia estetică şi educaţia fizică (Lect.univ.dr. Gabriela C. Cristea)
4.2. Noile educaţii – caracteristici şi modalităţi de realizare (Lect. univ.dr. Adela Mihaela
Ţăranu)
Bibliografie recomandată:
Cerghit Ioan, Neacşu Ioan (coord.), 2001., Prelegeri pedagogice, Ed.Polirom, Iaşi
Cucoş C., 2002, Pedagogie (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Ed.Polirom, Iaşi
Cucoş C.(coord.), 1998, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice,
Ed.Polirom, Iaşi
Şerdean Ioan, 2002, Pedagogie. Compendiu, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
1
Capitolul 1
ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI ŞI PEDAGOGIA
Obiective:
În urma studiului capitolului, veţi fi capabili:
Să surprindeţi aspectului interdisciplinar în cercetarea şi interpretarea fenomenului
educaţional;
Să evidenţiaţi principalele dimensiuni ale educaţiei prin prisma specificului fiecărei
discipline integrate în sistemul ştiinţelor educaţiei;
Să caracterizaţi principalelor etape (stadii) parcurse de ştiinţele educaţiei (pedagogice) în
evoluţia şi dezvoltarea lor;
Să precizaţi în ce constă statutul ştiinţific al pedagogiei;
Să evidenţiaţi aportul pe care alte ştiinţe îl aduc la înţelegerea fenomenului educaţional;
Să identificaţi instrumentele de cercetare specifice altor ştiinţe şi a posibilităţilor de
utilizare a acestora în studierea procesului instructiv-educativ.
Concepte-cheie:
- pedagogie; educaţie; pedagogie populară; pedagogie filosofică; pedagogie ştiinţifică;
principiul conformităţii educaţiei cu natura; ştiinţă pozitivă; sistemul ştiinţelor educaţiei
(pedagogice); interdisciplinaritate.
- perspectiva antropocentrică asupra educaţiei; perspectiva sociocentrică asupra educaţiei;
socializare şi umanizare prin educaţie; statutul ştiinţific al pedagogiei; situaţie educaţională;
efecte educaţionale; regularităţi în actul educaţional; caracter teoretico-explicativ; caracter
practic-acţional; dimensiunea praxiologică a educaţiei.
-principiul interdisciplinarităţii; principiul transferului; psihologia pedagogică;
psihopedagogia vârstelor; sociologia educaţiei; psihologia educaţiei; antropologia
educaţională; istoria pedagogiei; didactogenie; ergonomia procesului de învăţământ; logica
deontică.
2
1. 1. EVOLUŢIA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI
Ştiinţă şi practică deopotrivă, pedagogia constituie astăzi unul dintre domeniile spiritualităţii
umane cu o mare influenţă asupra vieţii şi activităţii marii majorităţi a indivizilor ce constituie
societatea contemporană. Având ca obiectiv de studiu educaţia – ca acţiune social-umană specifică
ce urmăreşte formarea personalităţii umane în vederea integrării sale active în viaţa socială –
pedagogia a apărut şi a evoluat din necesitatea orientării şi fundamentării ştiinţifice a acestui
proces.
Acţiunea educaţională este o relaţie teleologică în sensul că, în acest proces subiectul (agentul
acţiunii) urmăreşte un scop anticipat pe plan subiectiv sub forma unui proiect privitor la
succesiunea faptelor educative şi, mai cu seamă, la transformările ce urmează să le producă în
personalitatea celui asupra căruia se exercită acţiunea. În consecinţă, o astfel de acţiune nu se poate
realiza la întâmplare, în afara cunoaşterii sistematice a caracterului ei funcţional-dinamic, a
relaţiilor directe şi indirecte care se stabilesc între factorii obiectivi şi subiectivi, controlabili şi
necontrolabili care determină sau, cel puţin, influenţează desfăşurarea şi rezultatele ei.
Pedagogia, ca ştiinţă a educaţiei, s-a constituit aşadar în timp, ca un sistem teoretico-aplicativ
coerent, capabil să explice, să prevadă şi să controleze eficient acţiunea educaţională desfăşurată în
cadrul sistemului social pe baza surprinderii şi interpretării regularităţilor şi legităţilor ce îi sunt
proprii.
Dată fiind complexitatea fenomenului educaţional, în studierea ştiinţifică a acestuia s-a
manifestat aceeaşi tendinţă de multiplicare şi specializare pe care o întâlnim şi în cadrul altor
ştiinţe ale socio-umanului. Ca atare, astăzi putem vorbi despre un adevărat sistem al ştiinţelor
educaţiei (pedagogice), ca sistem unitar de discipline teoretice şi practice orientate spre studierea
aprofundată a activităţii de formare şi dezvoltare a personalităţii umane sub toate aspectele şi
dimensiunile sale. Construcţia sistemului ştiinţelor educaţiei presupune o multitudine de exigenţe
de ordin structural şi logico-metodologic: scop, conţinut, structură, legăturile dintre diferitele
ştiinţe pedagogice, dintre acestea şi celelalte ştiinţe, unitatea, diversitatea, integralitatea ştiinţelor
pedagogice, precum şi criterii de clasificare, de ordonare sau supraordonare etc. Dificultatea
evidenţierii disciplinelor care fac parte integrantă din acest sistem apare însă în momentul în care
ne referim la ultimul aspect şi încercăm o clasificare a lor.
S-au elaborat mai multe modele de clasificare şi pentru exemplificare apelăm la câteva dintre
acestea şi la criteriile care le-au stat la bază. Astfel, după Daniel Mara şi colab. (2005, p. 13),
criteriile de clasificare şi ramurile pedagogice derivate ar fi:
3
a) După domeniul fundamental de cercetare:
• Pedagogia generală / Fundamentele pedagogiei;
• Teoria şi metodologia instruirii / Didactica generală (în cadrul acesteia au apărut
metodicile diverselor discipline sau didacticile aplicate);
• Teoria educaţiei;
• Cercetarea pedagogică.
b) După domeniul de aplicaţie:
Pedagogia specială (defectologia; pedagogia ocrotirii; pedagogia aptitudinilor speciale);
Pedagogia socială (pedagogia familiei; pedagogia muncii; pedagogia mass-mediei);
Pedagogia artei etc.
c) După perioadele de vârstă în care se desfăşoară acţiunea educaţională:
• Pedagogia antepreşcolară;
• Pedagogia şcolară;
• Pedagogia adulţilor.
d) După domeniul interdisciplinarităţii:
• Pedagogia psihologică (psihologia educaţiei);
• Pedagogia sociologică (sociologia educaţiei);
• Pedagogia filosofică (filosofia educaţiei);
• Pedagogia axiologică;
• Pedagogia antropologică etc.
O clasificare interesantă şi, în acelaşi timp, deosebit de aprofundată şi argumentată a ştiinţei
educaţiei, o întâlnim la Elena Macavei (1997). Autoarea citată structurează sistemul ştiinţelor
educaţiei pe cinci domenii distincte, şi anume:
a) Domeniul teoretic fundamental, care include:
• Pedagogia generală – disciplină teoretică ce studiază problemele generale ale
educaţiei, esenţa şi legile ei, factorii formării şi dezvoltării personalităţii,
problemele generale ale procesului didactic, principiile, metodele şi modalităţile de
realizare a educaţiei, problemele conducerii (managementului) activităţii instructiv-
educative;
• Didactica – teorie a procesului de învăţământ care studiază esenţa şi conţinutul
procesului de învăţământ, principiile, metodele, formele de organizare a procesului
instructiv-educativ, organizarea şi conducerea sistemului de învăţământ;
4
• Pedagogia comparată care studiază, în mod comparativ, diferite sisteme
educaţionale;
• Pedagogia prospectivă care studiază, în mod prospectiv, tendinţele de organizare şi
desfăşurare ale instruirii şi educaţiei pe termen mai scurt sau mai lung;
• Istoria pedagogiei care studiază evoluţia în timp a gândirii şi practicii educaţionale.
b) Domeniul specializat al ştiinţelor educaţiei, care vizează:
• Pedagogia experimentală, care studiază teoria şi practica investigării experimentale
în domeniul instruirii şi educaţiei contribuind la constituirea unei pedagogii
ştiinţifice şi restrângând aria pedagogiei empirice şi teoretico-filosofice;
• Pedagogia vârstelor, care studiază particularităţile educaţiei determinate de
trăsăturile anatomo-fiziologice şi psihice ale celor educaţi, constituindu-se astfel
subramuri specializate: pedagogia preşcolară, pedagogia şcolară, pedagogia
universitară, pedagogia adultului;
• Pedagogia specială (defectologia sau pedagogia învăţământului special) – studiază
legităţile dezvoltării persoanelor deficiente, al educării şi integrării sociale,
respectiv al readaptării sociale şi profesionale a acestora;
• Pedagogia socială, care studiază legităţile procesului de educare a individului în
cadrul grupului social în care trăieşte şi se manifestă;
• Pedagogia aplicată, care studiază conţinutul şi modalităţile concrete ale educaţiei î
medii sociale şi profesionale specifice; pe această bază s-au constituit subramuri
distincte, cum ar fi: pedagogia industrială, pedagogia artistică, pedagogia sportivă
ş.a.
c) Domeniul interdisciplinar, constituit din medierea între diferitele sfere ale teoriei despre
om şi societate privite prin prisma ştiinţei despre educaţie. Dintr-o asemenea
interrelaţionare a pedagogiei cu alte ştiinţe sau forme ale conştiinţei sociale, s-au constituit:
• Filosofia educaţiei, care studiază educaţia prin prisma raportului existenţă-
conştiinţă, constituindu-se astfel ca o reflectare generalizată a fenomenului
educaţional;
• Sociologia educaţiei, care studiază fenomene pedagogice din punctul de vedere al
condiţiilor sociale care determină dezvoltarea activităţii educative; ea este astfel un
studiu global al raporturilor dintre educaţie şi societate;
5
• Pedagogia culturii, care studiază modalităţile de realizare a educaţiei prin
intermediul culturii, prin asimilarea creatoare a valorilor ei;
• Psihologia pedagogică – studiază dezvoltarea vieţii psihice a individului sub
influenţa educaţiei şi a tuturor resurselor ei, cât şi fundamentarea psihologică a
întregului proces instructiv-educativ;
• Axiologia pedagogică (axiologia educaţiei), care studiază educaţia din perspectiva
valorilor pe care le promovează;
• Epistemologia ştiinţelor educaţiei, care se constituie ca o fundamentare a teoriei
cunoaşterii ştiinţifice în sfera educaţiei;
• Ergonomia învăţământului, care studiază legităţile şi modalităţile de organizare a
activităţilor în învăţământ prin adaptarea condiţiilor de muncă la elev şi invers;
• Pedagogia informaţională, care încearcă o nouă viziune (informaţională) asupra
procesului instructiv-educativ în care să se ia în considerare atât intrările şi ieşirile
din sistem, cât şi procesualitatea specifică acestuia.
d) Domeniul aplicativ al ştiinţelor educaţiei, care include:
• Pedagogia conducerii (managementul învăţământului), care studiază conţinutul,
principiile şi modul de realizare a îndrumării, controlului şi gestionării instituţiilor
de învăţământ la diferite niveluri;
• Pedagogia orientării şcolare şi profesionale, care are ca obiect de studiu conţinutul,
principiile şi metodele de îndrumare a individului şi a colectivităţilor spre un anumit
tip de şcoală sau profesiune, conformă cu aspiraţiile, interesele şi aptitudinile
tinerilor, dar şi cu cerinţele societăţii existente la un moment dat;
• Pedagogia mijloacelor de comunicare, care studiază problemele teoretice şi
practice ale comunicării prin intermediul diferitelor mijloace utilizate în procesul
educaţional şcolar şi extraşcolar.
• În domeniul aplicativ al ştiinţelor educaţiei sunt incluse în această clasificare şi alte
subramuri mai puţin amintite în lucrările de specialitate, dar cu un mare impact
asupra îndrumării indivizilor şi colectivităţilor umane, a diferitelor aspecte din viaţa
lor: pedagogia creativităţii, pedagogia timpului liber, pedagogia autorităţii.
În finalul acestei clasificări, autoarea citată include şi un alt criteriu de departajare a
ştiinţelor educaţiei în raport cu care distinge un domeniu al interferenţelor filosofice cu acest
complex fenomen social care este fenomenul educaţional. În raport cu acest criteriu sunt
6
evidenţiate: pedagogia progresivistă, pedagogia esenţialistă, pedagogia reconstructivistă,
pedagogia perenialistă, pedagogia fenomenologică ş.a. care, după, opinia noastră, nu se înscriu
însă în sistemul ştiinţelor educaţiei, ci reprezintă doar viziuni diferite asupra fenomenului
educaţional.
Principalele faze ale evoluţiei şi dezvoltării ştiinţelor educaţiei
Procesul genezei şi constituirii pedagogiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi, desigur, al
construirii sistemului ştiinţelor educaţiei, nu a fost simplu şi nici lipsit de dramatism. Cunoaşterea
ştiinţifică a presupus şi în domeniul educaţiei, ca de altfel în toate domeniile cunoaşterii umane,
elaborarea unui sistem de cunoştinţe care să poată fi demonstrate şi verificate pe baza observării
unor date şi fapte concrete, surprinderea relaţiilor esenţiale, cauzale între acestea şi, pe această
bază, generalizarea practicii educaţionale.
Acest proces a fost foarte îndelungat şi de aceea se poate spune că, dacă primele idei cu
privire la natura educabilă a fiinţei umane şi la necesitatea unei îndrumări sistematice a procesului
de formare a omului ca fiinţă socială se pierd în negura vremurilor, încercările de constituire a
unei ştiinţe a educaţiei apar doar odată cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea. Aceste încercări au constituit şi fundamentul pe care a luat naştere istoria pedagogiei ca
ramură pedagogică specializată în studiul educaţiei dintr-o perspectivă istorică, cronologică, dar şi
dintr-una explicativ-interpretativă.
Apelând la lucrări de referinţă din domeniul istoriei pedagogiei (Ion Ghe. Stanciu, 1977; C.
Cucoş, 2001; E. David, 2006), vom putea explica evoluţia fenomenului educaţional 0 cu
momentele sale de continuitate şi discontinuitate, cât şi principalele momente de elaborare a
sistemelor de gândire pedagogică, de surprindere a legităţilor care generează şi guvernează
fenomenul educaţional. O analiză succintă a acestor momente pune în evidenţă principalele faze
(etape) ale evoluţiei şi dezvoltării ştiinţelor educaţiei şi surprinde trăsăturile specifice ale fiecăreia
dintre ele.Astfel, o primă etapă denumită şi etapa reflectării educaţiei în conştiinţa comună (Ioan
Nicola, 1996) sau, în alte lucrări, etapa pedagogiei populare, s-a caracterizat prin faptul că
experienţa educativă de la nivelul comunităţilor umane a fost sintetizată într-un ansamblu de
îndemnuri, sfaturi, proverbe, reguli etc. cu caracter educativ care se transmiteau pe cale orală de la
o generaţie la alta. Deşi aveau un caracter empiric şi naiv, nesistematizat, aceste reprezentări şi idei
cu caracter educativ aveau să constituie baza reflectării teoretice a fenomenului educaţional.
Aşadar, pe măsură ce apare şi se intensifică preocuparea pentru cunoaşterea teoretică
organizată şi sistematică a fenomenului educaţional şi odată cu diversificarea şi instituţionalizarea
7
lui, se face simţită nevoia unor explicaţii mai profunde, mai realiste şi mai adaptate la nevoile
comunităţilor umane ale acestuia.
Ca şi în cazul altor preocupări teoretice care aveau ca obiect de studiu natura, omul sau
societatea, primele explicaţii şi interpretări teoretice cu privire la educaţie apar în cadrul diferitelor
sisteme filosofice. De aceea, această etapă a evoluţiei ideilor pedagogice a mai fost denumită şi
pedagogia filosofică, ea constituind parte inseparabilă a concepţiei filosofice exprimate de marii
gânditori ai antichităţii (Heraclit, Socrate, Democrit, Platon, Aristotel) dar şi a principalilor
reprezentanţi ai filosofiei scolastice din Evul Mediu.
De pildă, în concepţia lui Socrate, educatorul este cel care trebuie să îl facă pe discipolul
său conştient de capacităţile de care dispune pentru a descoperi noi adevăruri, dar şi de efortul
propriu de gândire pe care trebuie să îl depună pentru a realiza acest fapt. Metoda sa, numită şi
metoda socratică (maeutica), avea să devină peste secole una dintre principalele metode ale
învăţământului activ bazată nu atât pe transmiterea cunoştinţelor de către profesor, cât pe
cercetarea, prin conversaţie, a ceea ce poate fi acceptat ca adevărat.
Umanizarea oamenilor prin cultură (Erasmus din Rotterdam) sau aspiraţia spre omul
universal (François Rabelais) au făcut din epoca Renaşterii şi Reformei momente de referinţă
pentru noi sisteme educaţionale care aveau să se înfiripeze odată cu secolul al XVII-lea în cele mai
dezvoltate ţări ale Europei.
Acum, în zorii epocii moderne, are loc o dezvoltare impetuosă a diverselor ştiinţe
particulare care, din dorinţa de autonomie, fac eforturi tot mai mari pentru desprinderea lor de
filosofie. Este şi cazul pedagogiei care, deşi nu îndeplinea condiţiile necesare pentru a se constitui
ca ştiinţă de sine stătătoare, îşi pregăteşte acest drum prin elaborarea unor sisteme pedagogice pe
măsură. Apariţia lor, prin contribuţia teoretică şi practică a lui Francis Bacon, René Descartes, Jan
Amos Comenius, Jean-Jaques Rousseau, Johann Heinrich Pestalozzi, Johann Friedrich Herbart,
Adolph Diesterweg, Friedrich Fröebel şi alţii, au demonstrat faptul că pornindu-se de la datele
observaţiei directe (pe cale inductivă) sau de la concluziile formulate deja de practica educativă (pe
cale deductivă) se poate ajunge la anumite principii pedagogice care pot fundamenta o ştiinţă
despre educaţie.
Un astfel de principiu a fost, de pildă, principiul conformităţii educaţiei cu natura, altfel
spus, al desfăşurării acţiunii educative pe baza respectării legilor specifice naturii exterioare
omului. Preluat de la Bacon, acest principiu capătă la Comenius şi o altă accepţiune: educaţia să se
facă ţinându-se seama de treptele de dezvoltare ale individului, de particularităţile de vârstă ale
acestuia.
8
Acelaşi principiu a stat şi la baza sistemului educaţional fundamentat de către Diesterweg
care solicită educatorului să nu facă nimic din ceea ce este împotriva naturii omului în general şi
fiecărei individualităţi, ci din contră, să facă tot ceea ce este conform cu această natură.
Deşi astfel de principii pedagogice, cât şi conceptele construite pe baza lor aveau ca punct
de plecare experienţa şi practica educativă, ele nu reuşeau să surprindă esenţa fenomenului
educaţional şi, mai cu seamă, regularităţile care îl caracterizează.
Abia odată cu apariţia pedagogiei experimentale (A. Binet) şi a pedagogiei sociale (P.
Natorp, E. Durkheim), către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, gândirea
pozitivă, ştiinţifică, dominantă în epocă, îşi face pe deplin simţită prezenţa şi în sfera ştiinţelor
educaţiei. Această nouă etapă în evoluţia acestor ştiinţe se datorează trecerii de la o imagine
empirică şi filosofică asupra educaţiei la una pozitivă şi experimentală.
Considerate ca fiind fapte şi acţiuni reale, fenomenele incluse în sfera educaţiei sunt de
acum supuse unor investigaţii aprofundate şi interpretate cu ajutorul metodelor ştiinţelor pozitive:
observaţia dirijată, experimentul ştiinţific, diverse probe şi tehnici speciale etc.
Este perioada în care, prin contribuţia lui W. Wundt în Germania şi a lui W. James în SUA
se înfiinţează primele laboratoare de psihologie ce aveau ca domeniu de aplicaţie metoda
experimentală. De la constituirea psihologiei experimentale şi până la instituirea metodei
experimentale în pedagogie nu mai era decât un pas. El a fost făcut aproape concomitent de către
A. Binet în Franţa, A. Lyz şi E. Meumann în Belgia, N. Vaschide în România ş.a. (E. David, 2006,
p. 102). Cel mai reprezentativ dintre aceştia a fost Alfred Binet (1857-1911), psiholog francez,
renumit mai cu seamă pentru realizarea unui instrument psihologic pentru diagnosticarea şi
caracterizarea copiilor cu deficit de inteligenţă şi cu dificultăţi de învăţare, în vederea recuperării
lor.
Studiile sale l-au condus la concluzia că utilizarea experimentului este absolut necesară şi
în domeniul pedagogiei. Numai cu ajutorul unei astfel de metode ştiinţifice se putea ajunge la
rezultate măsurabile şi verificabile, se puteau înlătura ideile preconcepute sau supoziţiile cu privire
la educaţie. Acest fapt este unanim admis în ştiinţa educaţiei contemporane, iar noua viziune
interdisciplinară asupra fenomenului educaţional a adus şi mai mari beneficii în favoarea
construirii sistemului ştiinţelor pedagogice.
Astfel, prin mijlocirea interdisciplinarităţii care are meritul de a elimina unele cadre rigide,
de a asigura transferul unor rezultate de la o disciplină la alta în vederea unei explicări mai
profunde a fenomenelor, s-a realizat o nouă sinteză prin întrepătrunderea şi valorificarea reciprocă
a cunoştinţelor tuturor disciplinelor care au ca obiect de studiu educaţia.
9
1. 2. PEDAGOGIA – ŞTIINŢĂ A EDUCAŢIEI
10
dezvoltării personalităţii tinerilor supuşi actului instructiv-formativ). Pedagogia, prin specificul ei,
este menită să confere consistenţă, în primul rând, acestei dimensiuni ale acţiunii educative.
În consecinţă, apare necesitatea de a desprinde specificul pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei,
ca domeniu al spiritualităţii umane menit să confere educaţiei un suport teoretic şi aplicativ mult
mai consistent decât al celorlalte ştiinţe educaţionale. Fără a minimaliza valoarea şi rolul celorlalte
ştiinţe care alcătuiesc sistemul ştiinţelor educaţionale, vom încerca să răspundem la o primă
întrebare care decurge direct din consideraţiile de mai sus:
• în ce constă statutul ştiinţific al pedagogiei?
Pentru a oferi un răspuns cât mai adecvat la această întrebare, vom porni mai întâi de la
aprecierea conform căreia, ca orice ştiinţă pe deplin formată, pedagogia, ca ştiinţă a educaţiei,
presupune:
a) un obiect propriu de studiu (domeniul fenomenelor educative);
b) metode specifice de investigare;
c) legi (principii) care să o fundamenteze;
d) un sistem conceptual adecvat fenomenelor şi proceselor pe care le studiază;
e) o finalitate precisă (formarea personalităţii individului) (E. David, 2001, p. 24).
Obiectul de studiu al pedagogiei îl reprezintă, aşa după cum am subliniat deja – educaţia.
Deşi, din punct de vedere etimologic, termenul pedagogie a însemnat iniţial „conducerea”
(grecescul agoge) „copilului” (pais, paidas – copil), evoluţia sa în timp a determinat un adaos de
semnificaţie, fapt care a făcut să înţelegem astăzi, prin acest concept, atât scopul şi sarcinile
educaţiei, cât şi modalităţile concrete prin care ea poate fi finalizată.
Avem în vedere o varietate de metode, mijloace şi procedee didactice care să asigure
realizarea optimă a activităţii de predare-învăţare în vederea atingerii finalităţilor propuse.
Totodată, surprinderea statutului ştiinţific al pedagogiei ne îndeamnă să privim exigenţele de ordin
metodologic nu numai din perspectiva metodelor de predare-învăţare, ci şi din aceea a investigării
permanente a universului educaţional, ca premisă necesară a optimizării continue a procesului
instructiv-educativ.
Însăşi progresul pedagogiei ca ştiinţă a fost determinat, pe de o parte, de generalizarea
experienţei educative, cât şi de iniţierea şi organizarea unor cercetări experimentale, pe de altă
parte. Cercetarea experimentală poate oferi educatorului posibilitatea de a interveni în situaţia
educaţională prin manipularea unor variabile şi înregistrarea efectelor acestei intervenţii. Pe
această bază, el poate ajunge la cunoaşterea cauzelor care generează anumite efecte educaţionale
11
şi, în timp, poate evidenţia diferite regularităţi care constituie, în fapt, esenţa ştiinţei despre
educaţie.
Fără a identifica principiile generale şi a legităţilor care guvernează domeniul educaţional,
educatorul nu va putea formula predicţii asupra rezultatelor muncii sale şi, mai ales, asupra căilor
şi modalităţilor de acţiune la care va trebui să facă apel în viitor. Reţinem atenţia asupra acestui
fapt întrucât complexitatea deosebită a fenomenului educaţional, caracterul său multidimensional
şi multideterminat, infinitatea de variabile pe care le subsumează, obligă pedagogia – ca ştiinţă a
educaţiei – să abandoneze procedeele simpliste de soluţionare a problemelor sale, fundamentate
exclusiv pe experienţă, pe procedee empirice, pe speculaţii neştiinţifice. Ea trebuie să realizeze
analize de profunzime a faptelor educaţionale, să pătrundă în esenţa acestora, să descopere cauzele
şi legităţile lor interne, legăturile de interdependenţă cu alte fenomene etc.
Procedând astfel, pedagogia demonstrează astăzi că este o ştiinţă veritabilă capabilă de o
analiză raţională, ştiinţifică a educaţiei, de identificarea şi validarea unor soluţii eficiente de
optimizare a practicii educaţionale.
Iată de ce putem aprecia că, mai ales prin prisma cerinţei finalităţii, pedagogia are o valoare
nu numai gnoseologică, de cunoaştere tot mai profundă a universului educaţional, ci şi o valoare
praxiologică, de folosire a celor observate şi verificate în procesul de formare şi dezvoltare a
personalităţii umane, de integrare activă a acesteia în viaţa socială.
Pe baza acestor aprecieri, putem concluziona că pedagogia poate fi definită ca fiind ştiinţa
ce studiază legiile (principiile), esenţa, idealul, conţinutul, metodele, mijloacele şi formele de
instruire şi educare a tinerilor, de pregătire socio-profesională a acestora.
Pedagogia se include în categoria ştiinţelor cu caracter socio-uman în virtutea faptului că
însăşi educaţia, obiectul ei de studiu, este un fenomen specific uman. Ea are atât un caracter
teoretico-explicativ (explică procesul de devenire a omului din „fiinţă de sine” în „fiinţă pentru
sine”), cât şi un caracter practic-acţional (pune la îndemâna formatorilor mijloacele şi strategiile
de instruire şi educare cele mai eficiente).
Ca atare, studiind etapele pe care le parcurge fiinţa umană în procesul formării ei ca
personalitate, pedagogia s-a impus prin dimensiunile sale specifice:
• ca totalitate de cunoştinţe ştiinţifice, verificate în practică şi organizate sistematic, despre
fenomenul educaţiei;
• ca totalitate a legilor, principiilor, metodelor, mijloacelor, procedeelor şi tehnicilor de lucru
pentru realizarea educaţiei;
12
• ca teorie a acţiunilor prin care se formează ideile, convingerile, deprinderile, modurile de a
simţi, trăi şi munci a indivizilor.
Nu putem încheia aceste consideraţii cu privire la statutul ştiinţific al pedagogiei, fără să
amintim şi faptul că unii autori caracterizează pedagogia nu numai ca pe o ştiinţă a educaţiei, ci şi
ca pe o artă a desfăşurării acesteia. Se are în vedere faptul că, în munca sa de educare a tinerilor,
educatorul trebuie să dovedească măiestrie didactică şi capacitatea de a adapta actul educaţional la
cele mai diverse situaţii educative. Deşi nu contestăm acest adevăr, trebuie să evidenţiem faptul că
împărtăşim opinia exprimată de C. Cucoş (1998, p. 22) conform căreia calitatea de a fi artă
aparţine educaţiei şi nu pedagogiei.
13
În cele urmează vom încerca să sintetizăm acest gen de relaţionare a pedagogiei cu alte
ştiinţe, îndeosebi cu cele cu care ea se apropie cel mai mult de fenomenul educaţional. Astfel:
a) cu psihologia – ştiinţă a proceselor, funcţiilor şi însuşirilor vieţii psihice a persoanei; este
relaţia cea mai benefică pentru pedagogie. Diferitele ştiinţe constituite în cadrul
psihologiei în vederea studierii particularităţilor de vârstă şi individuale ale individului şi a
evoluţiei acestora (psihologia genetică, psihologia vârstelor), a diferenţelor specifice dintre
indivizi (psihologia diferenţială), a mediului social-valoric în care aceştia interacţionează
(psihologia socială), a reacţiilor acestora în urma unor intervenţii active în anumite condiţii
date (psihologia experimentală) ş.a.m.d., aduc informaţii şi experienţe utile pentru
optimizarea procesului instructiv-educativ.
Selectarea şi asimilarea continuă a informaţiilor, transferul de la o activitate la alta a
cunoştinţelor asimilate şi a deprinderilor formate, abilitatea de a lua decizii rapide şi
corecte, iniţiativa şi independenţa gândirii, creativitatea şi imaginaţia, perseverenţa in
învingerea dificultăţilor, trebuinţa de autorealizare, stabilitatea emoţională optimă etc., sunt
doar câteva dintre calităţile necesare, indispensabile elevului în procesul formării
personalităţii sale.
Studierea acestor aspecte atât de importante pentru cunoaşterea capacităţii elevului de a
răspunde pozitiv la exigenţele procesului instructiv-educativ, dar şi pentru inovarea
continuă a acestui proces, se realizează astăzi în cadrul unei discipline de graniţă:
psihologia pedagogică (psihologia educaţiei). Analizând modul în care aplicarea diferitelor
metode de învăţământ produce variate efecte în psihicul elevilor sau modul în care
funcţionează diferitele mecanisme ale însuşirii cunoştinţelor şi formării priceperilor şi
deprinderilor (prin intermediul uneia dintre ramurile sale: psihologia învăţării), această
ştiinţă conferă pedagogiei prestigiu şi autenticitate.
b) cu biologia – ştiinţă care studiază organismele vii şi diferitele aspecte ale vieţii; ea oferă
pedagogiei informaţii variate cu privire la capacitatea fiziologică a organismului uman de a
răspunde solicitărilor şi influenţelor exercitate asupra lui din partea mediului natural sau
social. Multe dintre aceste informaţii dau posibilitatea ştiinţei cu privire la educaţie de a
explica, în mod ştiinţific, dimensiunile multiple ale fenomenului educaţional,mai cu seama
cea privitoare la moştenirea ereditară.
Eficienţa acţiunii educaţionale depinde, într-o bună măsură, de cunoaşterea şi interpretarea
corectă a aportului valoric pe care informaţia ereditară îl aduce în procesul de maturizare a
sistemului nervos sau în adaptarea/inadaptarea socială a individului.
14
c) cu filosofia – ca modalitate specifică de cunoaştere şi gândire, de apreciere şi atitudine a
omului faţă de lume şi existenţa ei; fiind o proiecţie umană asupra realului, o afirmare
supremă a conştiinţei de sine a omului, filosofia oferă pedagogiei un sens în conştiinţa şi
practica umană.
Îndeosebi prin mijlocirea unor discipline filosofice cum sunt praxiologia, axiologia, etica
sau logica, pedagogia îşi valorifică potenţialul ei practic-aplicativ, în conformitate cu
anumite obiective riguros elaborate şi atent orientate.
În etică de pildă – ca ştiinţă a normelor şi valorilor morale – pedagogia îşi găseşte atât
fundamentul teoretic şi aplicativ al educaţiei morale, criteriile axiologice conform cărora
sunt apreciate faptele şi atitudinile morale, cât şi normele şi criteriile de deontologie
profesională.
Ca doctrină a moralei profesionale, ce operează mai cu seamă cu noţiunea de datorie (de la
gr. deon, deontos – „ceea ce trebuie făcut”, „ceea ce se cade”), deontologia este pe deplin
implicată şi în studiul drepturilor şi îndatoririlor ce rezultă din exercitarea profesiunii
didactice (deontologia didactică). În ultimii ani, literatura psihopedagogică utilizează
frecvent şi noţiunea de didactogenie pentru a evidenţia apariţia unei noi discipline
pedagogice specializată în studiul efectelor nedorite în planul personalităţii elevilor cauzate
de erorile neintenţionate din activitatea didactică a profesorilor.
Din aceeaşi perspectivă, logica – ştiinţă a demonstratiei, a gândirii corecte, a tipurilor şi a
legilor raţionării veridice – constituie pentru pedagogie un fundament ştiinţific al
judecăţilor şi raţionamentelor cu care ea operează. Apelând şi la diversele ramuri care s-au
constituit în cadrul ştiinţei logicii cum ar fi logica erotetică (logica întrebărilor), logica
modală (a raporturilor dintre necesitate, posibilitate, imposibilitate şi contingenţă), logica
deontică (aplicată normelor) ş.a., pedagogia îşi amplifică valoarea şi forţa statutului ei de
ştiinţă autentică.
15
personalitatea profesorului, clasa de elevi ca grup social ş.a., a determinat ştiinţele despre
educaţie să îşi orienteze studiile către unele rezultate la care sociologia ajunsese deja. În
acest fel s-a construit fundamentul pe care a luat naştere sociologia educaţiei (pedagogia
sociologică), ramură a sociologiei generale care studiază fenomenul pedagogic din punct
de vedere al condiţiilor sociale care determină dezvoltarea activităţii educative.
16
Din aceeaşi perspectivă, pedagogia relaţionează cu cibernetica (gr. kübernetes, cârmaci) ce
are ca obiect de studiu analiza matematică a funcţionării sistemelor cu autoreglare,
caracterizate prin relaţii de comandă şi control. Aplicabilitatea principiilor ciberneticii în
procesul de învăţământ se bazează pe caracteristica funcţionalităţii acestuia de a acţiona ca
un sistem de autoreglare.
Implicarea tot mai accentuată a ciberneticii în algoritmizarea procesului de instruire a
condus chiar la constituirea unei discipline ştiinţifice la frontiera dintre cele două ştiinţe,
pedagogia şi cibernetica, şi anume pedagogia cibernetică.
Iar pentru a aduce un argument în plus la cele afirmate anterior putem remarca şi faptul că,
în ultimele decenii, o aplicare a ciberneticii în cunoaşterea şi organizarea învăţării, o
constituie instruirea programată care, îmbinată cu problematizarea, modelarea sau
euristica, poate contribui la sporirea randamentului şcolar.
Desigur, gama ştiinţelor cu care pedagogia interferează este mult mai largă şi doar lipsa de
spaţiu ne împiedică să facem referiri şi la alte ştiinţe cum ar fi, de pildă, economia, medicina,
lingvistica, politologia, estetica, viitorologia, ergonomia ş.a. Putem însă concluziona subliniind
faptul că,în afara relaţiei cu conţinuturile şi preocupările acestor ştiinţe, pedagogia, ca ştiinţă a
educaţiei, ar fi insuficient pregătită pentru a orienta formarea personalităţii individului în
conformitate cu exigenţele lumii contemporane.
17
Referinţe bibliografice
Antonesei, L. (1996), Fundamentele culturale ale educaţiei, Paideia, Seria Psihologie – Ştiinţele
educaţiei, Polirom, Iaşi.
Bocoş, M. (2003), Cercetarea pedagogică, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca;
Cristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Editura Litera, Chişinău
Cucoş, C. (1995), Pedagogie şi axiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Cucoş, C. (2001), Istoria pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi;
Cucoş, C. (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi;
David, E. (2001), Întrebări şi răspunsuri pe teme pedagogice, Editura „Mira Design”, Sibiu;
David, E. (2006), Introducere în istoria pedagogiei, Editura Psihomedia, Sibiu;
Durkheim, E. (1980), Educaţie şi sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Macavei, E. (1997), Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Nicola, I. (2000), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti;
Rousseau, J. J. (1973), Emile sau despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Stanciu, I. Gh. (1977), O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Stanciu, I. Gh. (1983), Şcoala şi pedagogia în secolul XX, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
Văideanu, G. (1998), Pedagogie. Note de curs, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
18
Teme de reflecţie şi aplicaţii
1. Enumeraţi cel puţin trei argumente în sprijinul caracterului sistemic al ştiinţelor educaţiei.
2. Identificaţi şi argumentaţi rolul primelor teorii moderne cu privire la educaţie în
fundamentarea sistemului ştiinţelor pedagogice.
3. Comentaţi rolul cercetării psihologice în inovarea procesului instructiv-educativ.
4. Identificaţi şi argumentaţi locul pe care pedagogia îl ocupă în cadrul sistemului ştiinţelor
educaţiei.
5. Argumentaţi necesitatea realizării unor distincţii clare între diferitele semnificaţii ale
educaţiei, respectiv:
a. educaţia ca ansamblu de acţiuni specifice;
b. educaţia ca efect al acestor acţiuni;
c. educaţia ca proces.
6. Explicaţi în ce constă caracterul practic-acţional al pedagogiei, ca ştiinţă a educaţiei.
7. Enumeraţi cel puţin trei argumente în sprijinul afirmaţiei „...actul pedagogic nu se limitează
la o simplă reproducere a valorilor morale, ştiinţifice, artistice etc. în corpusul de
expectanţe şi de norme paideutice sau în conţinuturile transmise; ea operează o selecţie, o
ierarhizare după criterii ce au în vedere relevanţa pedagogică a setului de valori în
exerciţiul paideutic” (C. Cucoş, 1995, p. 16).
8. Comentaţi următorul text:
„Educaţia tinde să realizeze o anumită identitate dintre a cunoaşte şi a înfăptui,
dintre a fi şi a avea, dintre eu şi noi şi să explice relaţia omului cu natura, cu
omul şi societatea şi cu ideea de valori” (G. Uscătescu, Ontologia culturii,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 36).
9. Precizaţi care este esenţa raporturilor de intercondiţionare între pedagogie şi psihologie,
pedagogie şi sociologie.
10. Enumeraţi şi analizaţi avantajele pe care le oferă relaţionarea pedagogiei cu informatica şi
cibernetica.
11. Enumeraţi şi analizaţi cel puţin trei argumente în sprijinul afirmaţiei: „În etică, pedagogia
îşi găseşte atât fundamentul teoretic şi aplicativ al educaţiei morale, criteriile axiologice
conform cărora sunt apreciate faptele şi atitudinile morale, cât şi normele şi criteriile de
deontologie profesională”.
12. Analizaţi comparativ contribuţiile pe care le aduc istoria pedagogiei şi sociologia educaţiei
la modernizarea procesului instructiv-educativ.
19
Capitolul 2
EDUCAŢIA ŞI SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
Lect.univ.dr. Adela Mihaela Ţăranu
Obiective:
În urma studiului capitolului, veţi fi capabili:
să identificaţi perspectivele abordării educaţiei;
să enumeraţi trăsăturile definitorii ale educaţiei;
să explicaţi funcţiile educaţiei;
să caracterizaţi problematica lumii contemporane (PLC)
să determinaţi implicaţiile educaţionale ale principalelor provocări ale societăţii
contemporane
să argumentaţi politicile educaţionale, pe baza principalelor misiuni ale Uniunii Europene;
să evaluaţi „paradigma triplizării educaţiei”, pe baza teoriei lui Cheng;
să completaţi matricea triplizării educaţiei (individualizare, localizare, globalizare), în
funcţie de implicaţiile în educaţie şi în funcţie de fenomene şi caracteristici asociate;
să comparaţi paradigma triplizării educaţiei cu paradigma educaţională tradiţională;
să comentaţi schimbarea paradigmei educaţionale, de la învăţare limitată în şcoală, la
educaţia localizată şi globalizată;
să precizaţi direcţiile de dezvoltare a educaţiei în secolul XXI;
să definiţi educaţia permanentă;
să enumeraţi principiile definitorii în educaţia permanentă;
să recunoaşteţi componentele majore ale educaţiei permanente (educaţia iniţială, educaţia
adulţilor, educaţia difuză), pe baza ofertelor educaţionale specifice;
să analizaţi relaţia dintre sistemul de învăţământ şi sistemul instituţional al educaţiei
permanente;
să analizaţi conceptul de autoeducaţie din perspectiva educaţiei permanente.
20
Conceptele cheie: fenomen individual şi social, funcţiile educaţiei (socio-umane, tehnico-
economice, politice, culturale, educaţionale), problematica lumii contemporane, provocarea
incluziunii sociale, provocarea cunoaşterii, provocarea descentralizării, provocarea resurselor,
spaţiu european al educaţiei permanente, spaţiu cultural european, mobilitate educaţională şi
profesională, paradigma triplizării în educaţie (individualizare, localizare, globalizare), axele
educaţiei viitoare, sistemul instituţional al educaţiei permanente, educaţie permanentă,
autoeducaţia
21
• Educaţia se realizează din perspectiva unui ideal de persoană, ideal acordat la reperele
culturale şi istorice, naţionale şi internaţionale, precum şi la determinante psihologice, care
ţin de psihologia vârstelor sau de caracteristicile unei generaţii.
• Educaţia nu este o etapă limitată la o anumită vârstă, ci un proces continuu şi permanent care
se întinde pe tot parcursul vieţii unui individ.
Complexitatea educaţiei este evidentă şi din perspectiva consecinţelor pe care acesta le poate
avea în planul dezvoltării umane şi sociale. În acest sens, în literatura de specialitate, funcţiile
educaţiei sunt percepute diferit, luîndu-se drept criterii de analiză în special raportarea la
dimensiunile existenţei umane (funcţia cognitivă, economică şi axiologică, cf. Dimitrie Todoran,
1982) sau la domeniile vieţii sociale (funcţia politică sau civică, funcţia economică, funcţia
culturală (cf. Sorin Cristea, 2000).
In cele ce urmează propunem o perspectivă asupra funcţiilor educaţiei care încearcă să
valorifice perspeciva holistică asupra educaţiei (educaţia ca tot, ca experienţă globală, completă şi
complexă), pornind de cele două dimensiuni propuse de Cheng (2000) în analiza calităţii educaţiei:
domeniul (tehnico-economic, socio-uman, politic, cultural şi educaţional) şi nivelul de impact
(individual, instituţional, comunitar, naţional şi internaţional /global). Menţionăm ca sunt
valorificate aici ideea educaţiei ca „resort autoregulator” (datorită căruia subiectul se creează pe
sine) subliniată de Constantin Cucoş (2002, p. 41) şi perspectiva internaţională/globală ca nivel de
analiză a educaţiei anticipată de George Văideanu (1988).
22
2. Funcţiile tehnico-economice se referă la contribuţia educaţiei la dezvoltarea şi nevoile
tehnice sau economice la fiecare dintre cele cinci nivele. La nivel individual, educaţia oferă
elevilor oportunităţi de acces la cunoştinţele şi abilităţile necesare existenţei şi concurenţei într-o
societate modernă. La nivel instituţional, instituţiile educaţionale se preocupă de calitatea şi
transparenţa serviciilor pentru clienţi, angajaţi şi partenerii organizaţiilor. La nivelul comunităţii şi
al societăţii, şcolile şi instituţiile educaţionale sprijină nevoile economice şi instrumentale ale
comunităţii locale, modifică şi formează comportamente economice şi contribuie la dezvoltarea şi
stabilitatea societăţii în ansamblul său. Acestea alimentează nivelul global printr-un sistem
educaţional şi de formare a adulţilor capabili şi responsabili din punct de vedere economic,
tehnologic şi ecologic, la o comunitate mondială în formare.
3. Funcţiile politice reflectă impactul educaţiei asupra dezvoltării politice. La nivel
individual, educaţia urmăreşte dezvoltarea atitudinilor şi aptitudinilor civice pozitive, ca şi
pregătirea copiilor şi tinerilor pentru exercitarea drepturilor şi responsabilităţilor cetăţeneşti. La
nivel instituţional, instituţiile educaţionale activează ca locuri pentru încurajarea discuţiilor critice
pe teme politice de interes direct. La nivelul societăţii şi al comunităţii, educaţia joacă un rol
important în promovarea conştiinţei democratice şi facilitează dezvoltarea şi schimbarea politică.
Conştientizarea creşterii interdependenţei globale întăreşte nevoia unei educaţii pentru înţelegere şi
eliminarea conflictelor internaţionale.
4. Funcţiile culturale au în vedere contribuţia educaţiei la transmiterea şi crearea culturii.
La nivel individual, educaţia îşi asumă dezvoltarea laturii creative şi estetice, precum şi contactul
cu valorile culturale specifice. Instituţiile educaţionale activează ca agenţi de transmitere
sistematică a culturii, ca integratori culturali în cadrul unui spaţiu multicultural şi ca revitalizatori
culturali. La nivelul societăţii şi al comunităţii, instituţiile educaţionale deseori servesc ca şi spaţii
culturale care reflectă normele explicite şi aşteptările comunităţii locale. La nivel global, educaţia
poate contribui la valorizarea diversităţii culturale şi toleranţei faţă de normele, tradiţiile, valorile şi
credinţele altor ţări şi regiuni. Datorită dificultăţilor realizării practice a acestor funcţii, relevanţa
culturală pentru viitor a educaţiei - însemnând dezvoltarea pe termen lung (durabilă) a indivizilor,
comunităţii, societăţii sau a întregii lumi, reprezintă o mare provocare pentru managementul
educaţional la nivel local şi organizaţional.
5. Funcţiile educaţionale aduc în atenţie educaţia ca valoare în sine (″comoara ascunsă″,
după cum este numită în documentul Comisiei UNESCO - J. Delors et al., 2000) şi reflectă rolul
politicilor în dezvoltarea şi menţinerea educaţiei. Spre deosebire de percepţia tradiţională potrivit
căreia educaţia reprezintă un mijloc pentru atingerea unor valori economice, sociale, politice şi
23
culturale, rapiditatea şi dinamismul transformărilor actuale au condus la acceptarea faptului că
educaţia este prin ea însăşi un scop crucial. La nivel individual, educaţia promovează ca scop ″a
învăţa să înveţi″. La nivel instituţional, instituţiile educaţionale servesc ca loc unde profesioniştii în
domeniu lucrează împreună pentru a îmbunătăţi metodele de învăţare şi predare prin sprijinul
reciproc şi împărtăşirea inovaţiilor. La nivelul societăţii şi al comunităţii sunt oferite servicii pentru
diferitele nevoi educaţionale ale comunităţii, facilitează dezvoltarea tuturor mediilor educaţionale,
contribuind astfel la formarea unei societăţi care învaţă. Într-o lume interdependentă, educaţia
poate încuraja înţelegerea şi sprijinul reciproc dintre naţiuni, prin dezvoltarea educaţiei globale şi a
cooperării educaţionale internaţionale. Importanţa în creştere a învăţării de-a lungul întregii vieţi
pentru dezvoltarea viitoare întăreşte rolul acestor funcţii.
Noile perspective mondiale au schimbat într-un mod fundamental viziunea asupra rolului
educaţiei în lumea contemporană, determinând trecerea de la dimensiunea internaţională în
educaţie la dimensiunea globală. Ieşirea din graniţele naţionale în privinţa educaţiei a fost
determinată de apariţia ONU şi UNESCO ″care plasau printre scopurile lor fundamentale pacea
şi dezvoltarea socio-economică şi culturală, accentuând dinamica şi intercondiţionările dintre
aceste două valori″ (George Văideanu, 1996). Campania dusă de UNESCO pentru promovarea
unor conţinuturi legate de securitatea mondială, subdezvoltare şi multiculturalitate avea la bată
ideea conform căreia este posibil să eliminăm ignoranţa şi prejudecăţile oferind tinerilor o viziune
internaţională asupra lumii. Această viziune a determinat apariţia mişcărilor educaţionale de
conştientizare a ″problematicii lumii contemporane″ (PLC) – caracterizată prin globalitate,
universalitate, complexitate şi caracter prioritar - menită să contribuie la formarea unor cetăţeni
care pot înţelege şi ajuta semenii pentru a crea o armonie internaţională, având în centru educaţia
pentru înţelegere internaţională şi educaţia pentru dezvoltare şi pace (cf. G. Văideanu, 1988).
La sfârşitul celui de-al doilea mileniu se remarcă o nouă problematică a educaţiei ce intră în
atenţia publică, de această dată având în atenţie principalele provocări pe care globalizarea le
lansează educaţiei şi care configurează contextul în care autorităţile publice de la toate nivelurile
responsabile în educaţie vor opera cât de curând:
24
• provocarea incluziunii sociale: sistemele educaţionale trebuie să asigure integrarea tinerilor
pe piaţa muncii şi să-i pregătească pentru un rol activ în societate.
• provocarea cunoaşterii: organizarea sistemelor educaţionale trebuie să aibă abilitatea să se
restructureze în concordanţă cu schimbările pieţei de muncă globale şi să genereze o societate
bazată pe educaţia permanentă. Ca şi consecinţă, datorită strânsei legături între societatea
cunoaşterii şi educaţie, globalizarea a transformat sistemul social într-unul mai sensibil la
erorile sistemului educaţional, de unde şi promovarea cultului pentru ″zero defecte şi calitate
totală″.
• provocarea descentralizării: sistemele educaţionale trebuie să se bazeze pe o mărire a
autonomiei şi responsabilităţii şcolilor, promovând politici capabile să recunoască diferenţele
existente, să garanteze că aceste diferenţe se transformă în oportunităţi oferite elevilor pentru a-
şi folosi întreg potenţialul.
• provocarea resurselor: într-o societate în permanentă schimbare, sistemele educaţionale
trebuie să fie capabile să ofere elevilor oportunităţi şi mijloace moderne de educaţie, fără a
creşte povara financiară a statelor.
25
provocarea legată de cât de relevante sunt practicile existente pentru nevoile în transformare ale
societăţilor, comunităţilor şi indivizilor.
Când se vorbeşte despre o societate educaţională, o economie condusă de cunoaştere şi o
tehnologie bazată pe informaţie apar solicitări stringente privind reformularea scopurilor,
conţinuturilor, practicilor şi managementului educaţional astfel încât să se asigure relevanţa lor
pentru viitor. Relevanţa educaţiei pentru viitor este unul dintre elementele critice în discutarea
calităţii educaţiei.
Globalizarea face ca interacţiunile dintre naţiuni, comunităţi şi indivizi să devină potenţial
nelimitate, la mai multe nivele, rapide şi frecvente, ceea ce înseamnă mai multe preocupări comune
şi din ce în ce mai mult dependenţă reciprocă de colaborări internaţionale, schimburi şi
parteneriate. Aşa cum se subliniază în documentele de politici educaţionale elaborate de actorii
influenţi de la nivelul global – Uniunea Europeană, Banca mondială, OECD, UNESCO - în
contextul social al noului mileniu natura umană va beneficia de o dezvolare complexă – din
punct de vedere tehnologic, economic, ca persoană socială, persoană politică, persoană
culturală şi o persoană care învaţă - într-o comunitate globală multiculturală, a informaţiei şi
înaltei tehnologii. Atât indivizii cât şi societatea au nevoie de dezvoltare în toate aceste planuri, de
unde şi necesitatea învăţării continue şi a creării societăţii educaţionale.
Pentru realizarea acestor imperative nu pot fi însă atinse decât prin multiplicarea
perspectivelor educaţionale - respectiv globalizarea, localizarea şi individualizarea, model pe
care Cheng1 (2000) îl numeşte paradigma triplizării în educaţie.
27
G - creşterea reţelei informatice globale (internet, - învăţarea după pagini web şi internet,
L comunicaţia electronică globală şi - programe internaţionale de vizite sau
O transporturile), schimb internaţional,
B - Creşterea interdependenţei globale, inclusiv - parteneriate internaţionale în predare şi
A între aspectele tehnologice, economice, învăţare la nivel de grup, c1asă sau
L sociale, politice, culturale şi ale educaţiei, individual;
I - alianţe şi competiţii internaţionale, schimburi - interacţiuni prin intermediul video-
Z şi colaborări internaţionale, conferinţelor între ţări, comunităţi,
A - comunitate globală, instituţii şi indivizi,
R - interculturalitate şi folosirea unor standarde - noul conţinut curricular pe probleme
E de nivel internaţional. tehnologice, economice, sociale,
politice, culturale şi de învăţare
globalizată.
Noul model educaţional aşează elevul în centru şi-i oferă oportunităţi de învăţare individualizată,
localizată şi globalizată, se concentrează pe cum învaţă şi creează elevul. Prezentă în tabelul de
mai jos caracteristicile paradigmei triplizării în educaţie prin comparaţie cu paradigma tradiţională,
centrată pe şcoală, profesor şi informaţie. Modelul prezentat este inspirat Cheng (2000) şi este
consecvent proncipiilor educaţiei transpersonale descrise de Bruno Wurtz (vezi C.Cucoş, 2002, p.
52-53).
28
În perspectiva tradiţională elevii şi învăţarea sunt părţi dintr-un proces de reproducere şi perpetuare
a structurii cunoştinţelor existente pentru a susţine dezvoltarea societăţii în aspectele sociale şi
economice. Învăţarea este de obicei percepută ca o activitate care necesită o muncă grea şi
controlată pentru a fi recompensat şi pentru a evita pedeapsa. În această viziune antihedonistă,
educaţia şcolară este privită ca un proces în care se experimentează greutăţile care se pot întâlni în
viaţă. Toate activităţile de învăţare sunt legate de şcoală şi bazate pe profesori, programe standard,
abordare disciplinară şi ritm comun. Aceste sisteme educative creează un puternic sentiment al
apartenenţei pentru membrii săi (şi implicit dependenţă), alături de o exacerbare a concurenţei la
nivel interindividual, după cum demonstrează Bernstein prin perspectiva sa asupra curriculumului
tip colecţie. Cunoaşterea devine astfel ″proprietate privată″ în lipsa oportunităţilor de colaborare şi
împărtăşire iar absolvirea tinde să fie sfârşitul învăţării.
Prin contrast, în noua paradigmă resursele locale şi globale ca şi reţelele sociale pot fi
folosite în proiectarea şi materializarea oportunităţilor de învăţare pentru dezvoltarea elevilor. Prin
localizare şi globalizare elevii pot învăţa din multiple surse, în şi din afara şcolilor, local şi global,
cu un număr nelimitat de profesori. Participarea în programele de învăţare locală şi internaţională
poate contribui la realizarea unor experienţe comunitare sau globale de învăţare în reţea. Grupurile
şi reţelele de învăţare devin o forţă majoră în susţinerea climatului de învăţare şi multiplică efectele
învăţării prin împărtăşire şi stimulare. Educaţia primită în şcoală este în acest fel doar impulsul
pentru o educaţie permanentă. Oportunităţile de învăţare sunt nelimitate, ceea ce înseamnă că poate
deveni o experienţă completă.
Pornind de la înţelegerea educaţiei ca tot, ca experienţă completă – în plan cognitiv, practic,
personal şi social – Raportul UNESCO pentru secolul XXI elaborat de Comisia Internaţională
pentru Educaţie (Delors, J., 2000), a avansat patru axe/direcţii de dezvoltare a educaţiei in
mileniul actual, respectiv 4 categorii de metacompetete pentru tinerii secolului XXI:
1. A învăţa să cunoşti, care presupune însuşirea instrumentelor intelectuale, cu
accent pe trăirea valorilor şi aplicarea informaţiei.
2. A învăţa să faci, axă ce pune problema formării profesionale, adică a
competenţelor personale şi specifice activităţii profesionale.
3. A învăţa să trăieşti împreună cu ceilalti, ceea ce presupune învăţarea
nonviolenţei, a cooperării, a dialogului şi a empatiei.
4. A învăţa să fii, respectiv a se determina pe sine, a fi capabil de autonomie şi
spirit critic.
29
2.3. Educaţia permanentă
lect.univ.dr.Adela Mihaela Ţăranu
30
• Educaţia include modalităţile formale dar şi pe cele nonformale: învăţarea planificată,
învăţarea accidentală (spontană);
• Comunitatea, grupurile sociale, întregul mediu deţin un rol important în educarea individului;
• Şcoala va avea rolul de a integra şi de a coordona toate celelalte influenţe educaţionale;
• Împotriva caracterului elitist al educaţiei, educaţia permanentă se afirmă cu un caracter
universal şi democratic;
• Principalele funcţii ale educaţiei permanente: integrare şi adaptare reciprocă a individului şi a
societăţii;
• Scopul final al educaţiei este să sporească calitatea vieţii.
Educaţia permanentă este mai mult decât o paradigmă sau normă pedagogică, ea presupune
existenţa unui sistem social concret care să includă ansamblul experienţelor de învăţare oferite de
către societate individului. Acest sistem are trei componente majore (Belanger, P., 1994, p.355):
1. Educaţia iniţială se referă pentru majoritatea populaţiei la educaţia de bază şi cuprinde
învăţământul preşcolar şi învăţământul general obligatoriu; ea include oferta de educaţie pe care
majoritatea statelor sunt obligate să o ofere, de obicei înaintea vârstei adulte, tuturor cetăţenilor,
fără nici un fel de discriminare.
2. Educaţia adulţilor cuprinde totalitatea proceselor de educaţie care continuă sau înlocuiesc
educaţia iniţială. Această extindere a educaţiei mult timp după perioada şcolarităţii obligatorii se
face pentru a compensa o educaţie iniţială insuficientă, pentru completarea cunoştinţelor generale
sau pentru formarea profesională continuă. În sens temporal, educaţia adulţilor include:
• Formarea profesională continuă,
• Educaţia recurentă,
• Educaţia compensatorie (sau “a doua şansă”),
• Alfabetizarea,
31
• Educaţia pentru timpul liber.
3. Educaţia difuză se referă la totalitatea mediilor culturale şi sociale care au valenţe
educaţionale intrinseci: comunitatea, mass-media, armata, biserica, presa etc.
Sistemul instituţional al educaţiei permanente include: învăţământul instituţionalizat şi
organizaţii de cultură, mass-media şi alte forme instituţionalizate care desfăşoară activităţi
educative cum sunt asociaţiile profesionale, academiile, societăţile ştiinţifice etc.
Aceste periodizări ale şcolarităţii se suprapun peste structura formală a sistemului de învăţământ,
cu scopul de a focaliza obiectivul major al fiecărei etape şcolare şi de a regla astfel procesul de
învăţământ. Introducerea ciclurilor curriculare vizează următoarele efecte:
32
şi când se accentuează năziunţa spre realizarea de sine, autodepăşire şi creativitate. Motivaţia
automodelării personalităţii la nivel caracterial este dată de modelul şi idealul de viaţă ce devin
scopuri ale autoeducaţiei.
Metodologia educaţională dă numai parţial soluţii pentru autoeducaţie. Procesul prin care
subiectul face opţiunea pentru un anumit model pe care-l transformă ulterior într-un ideal propriu
de viaţă tangibil este foarte personal şi greu de anticipat. Acesta are la bază procesul de formare a
unei identităţi de sine autentică şi de dezvoltare personală în plan afectiv, moral şi spiritual,
precum şi o permanentă autoevaluare la toate nivelele personalităţii.
Există o serie de metode şi procedee de autoeducaţie (jurnalul intim, autoobservaţia,
autoexersarea, autocontrolul, tehicile autosugestive, audierea de conferinţe, spectacole, lectură,
rugăciune, sport etc.) dar valoarea lor formativă depinde de particularizarea şi de includerea într-un
program autoformativ:
Referinţe bibliografice:
33
Delors J. et al., 2000, Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale
pentru Educaţie în secolul XXI, Polirom, Iasi
Păun, E., Educaţia permanentă. Reflecţii teoretice, http://www.1educat.ro/resurse/ise/reflectii_teoretice.html
Todoran D., 1982, Probleme fundamentale ale padagogiei, Ed. Didactică, Bucureşti
Toma S., 1983, Autoeducaţia - sens şi devenire, E.D.P., Bucureşti
Văideanu G., 1988, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti
Văideanu G., 1996, UNESCO-50. Educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Văideanu, George,(1986), „Educatia permanenta: conceptul si incidentele educatiei permanente
asupra învatamântului”. în: Pedagogie (Ghid pentru profesori), Universitatea "Al.I.Cuza" – Iasi.
Teme de reflecţie şi aplicaţii
34
Capitolul 3
EVOLUŢII ALE MEDIILOR EDUCAŢIONALE
Lect.univ.dr. Adela Mihaela Ţăranu
Obiective:
În urma studiului capitolului, veţi fi capabili:
- să diferenţiaţi formele educaţiei;
- să enumeraţi trăsăturile educaţiei formale;
- să identificaţi principalele critici aduse educaţiei formale;
- să caracterizaţi educaţia nonformală, pa baza acţiunilor pe care le presupune;
- să evidenţiaţi principalele caracteristici ale educaţiei informale;
- să precizaţi legătura de continuitate şi interdependenţă dintre formele educaţiei;
- să comentaţi modificarea funcţiilor educaţiei instituţionalizate, în funcţie de aplicarea
principiului educaţiei permanente;
- să enumeraţi roluri ale şcolii la nivel individual, la nivel instituţional, la nivelul comunităţii
locale, la nivelul societăţii, la nivel internaţional;
- să descrieţi parteneriatul şcoală-familie-comunitate, pe baza celor şase tipuri fundamentale de
implicare (calitatea de părinte, comunicarea între casă şi şcoală, voluntariatul, învăţarea acasă,
luarea deciziilor, colaborarea cu comunitatea);
- să enumeraţi strategii funcţionale de cooperare şcoală-comunitate;
- să analizaţi beneficiile pentru elevi, profesori, părinţi, şcoli, comunităţi, în urma implicării
părinţilor şi a comunităţii în şcoli.
Conceptele cheie: educaţie formală, educaţie nonformală, educaţie informală sau incidentală,
funcţiile educaţiei instituţionalizate, parteneriat educaţional, strategii funcţionale de cooperare
şcoală – comunitate, beneficii parteneri educaţionali
35
3.1. EDUCAŢIA FORMALĂ, EDUCAŢIA NONFORMALĂ,
EDUCAŢIA INFORMALĂ
lect.univ.dr. Adela Mihaela Ţăranu
Termenul cel des folosit şi care s-a suprapus multă vreme peste sensul educaţiei este cel de
educaţie formală sau şcolară. Semnificaţia corectă este cea de educaţie intenţionată, organizată,
sistematică şi evaluată, încredinţată unor educatori cu o pregătire specială şi realizată în instituţii
specializate (grădiniţă, şcoală, universitate, centru de formare).
Potrivit definiţiei formulate de către Philip Coombs (1973, apud. Oprea, C.L.,2003), educaţia
formală este “sistemul educaţional structurat ierarhic şi gradat cronologic, pornind de la şcoala
primară şi până la universitate, care include, în plus faţă de studiile academice, o varietate de
programe de specializare şi instituţii de pregătire profesională şi tehnică cu activitate “full-time”.
Trăsurile caracteristice educaţiei formale sunt:
• Este instituţionalizată, realizându-se în instituţii destinate acestei activităţi, în cadrul
sistemului de învăţământ.
• Este proiectată riguros sub aspectul finalităţilor, conţinutului si temporal (pe cicluri,
niveluri şi ani de studii) sub forma documentelor şcolare cu caracter oficial.
• Este organizată sub forma activităţilor instructiv-educative concrete în cadrul procesului de
învăţământ.
• Este dirijată de un corp profesoral specializat, specialişti pe domenii de studiu şi persoane
investite special cu facilitarea învăţării pentru o categorie de beneficiari cu un statut
complementar – elevi, studenţi.
• Este realizată într-un cadru pedagogic determinat, cu metode şi mijloace de predare,
învăţare şi evaluare cu funcţii pedagogice precise.
36
• Este întotdeauna evaluată social, potrivit unor criterii sociopedagogice riguroase şi vizează
cunoaşterea atât a rezultatelor activităţii instructiv-educative, cât şi a procesului
educaţional.
• Este generalizată, permiţând accesul tuturor indivizilor la valorile şi experienţa umanităţii.
• Este prioritară din perspectiva politicilor naţionale privind dezvoltarea resurselor umane,
fiind principala ţintă a politicilor educaţionale.
Principalele critici aduse educaţiei formale vizează:
• Inerţia sistemului de învăţământ sub raportul practicilor instituţionale şi didactice, relativa
sa “încremenire” prin comparaţie cu dinamica societăţii în ansamblu.
• Accentul informativ şi instructiv, în defavoarea aspectelor formativ-educative ale
experienţelor oferite elevilor.
• Prioritatea acordată elementelor teoretice, în detrimentul aspectelor practic-aplicative
relevante pentru experienţele cotidiene cu care se confruntă elevii.
• Monotonia şi rutina practicilor didactice care accentuează lipsa iniţiativei şi a participării
active a elevilor în învăţare.
• Relaţii slabe cu alţi factori educativi – familia, comunitatea, biserica, alte instituţii cu rol
educativ.
Depăşirea acestor limite se estimează că poate fi realizată în condiţiile deschiderii şcolii faţă de
problemele comunităţii şi ale societăţii contemporane, pe de o parte, dar şi prin preluarea de către
ceilalţi agenţi educativi a unor sarcini atribuite în mod tradiţional exclusiv şcolii. Aceasta
perspectivă conturează principalele direcţii ale dezvoltării relaţiei între educaţia formală şi cea
nonformală.
Educaţia nonformală este educaţia de tip instituţional, dar nonşcolar, desfăşurată în locuri care nu
au în mod special o misiune educaţională proprie (în cluburi, asociaţii, teatre, muzee etc.). Acest
termen „desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar
întotdeauna cu efecte formative” (T. Cozma, 1998, p.36), constituindu-se ca “o punte între
cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal”(George Văideanu, 1988, p. 232).
Tradiţional, această formă de educaţie a fost considerată în raport de complementaritate cu
educaţia formală sub raportul finalităţilor, conţinutului şi modalităţilor concrete de realizare.
Recent, tendinţa instituţiilor şcolare şi nonşcolare de a-şi extinde şi diversifica aria de acţiune
pentru a răspunde nevoilor concrete ale indivizilor şi grupurilor sociale, face ca demarcaţia între
formal-nonformal să se atenueze, câştigându-se în acest fel coerenţa şi consecvenţa acţiunilor
educative în spiritul unor finalităţi comune.
37
Principala calitate a acestei forme de educaţie constă într-un pronunţat caracter formativ-
educativ, acest impact fiind dat de câteva caracteristici:
• marea varietate şi flexibilitate a acestor situaţii educaţionale,
• caracterul opţional sau facultativ,
• diferenţierea conţinuturilor şi a modalităţilor de lucru în funcţie de interesele şi
capacităţile participanţilor,
• valorifica întreaga experienţă de învăţare a participanţilor.
Acesta implică mai multe tipuri de acţiuni:
• acţiuni extraşcolare realizate sub îndrumarea profesorilor;
• acţiuni care vizează educaţia adulţilor (acţiunile paraşcolare/acţiuni de reciclare, de
reorientare profesională);
• acţiuni care se realizează în mediul socio-cultural ca mijloace de divertisment sau de
odihnă activă (acţiuni peri-şcolare sau şcoala paralelă).
Educaţie informală sau incidentală este acea educaţie cu caracter spontan şi nesistematic, care
se realizează prin contactele directe ale individului cu mediul social, de cele mai multe ori aceste
influenţe fiind hotărâtoare în evoluţia individului (programe TV, concerte, diverse situaţii
cotidiene). Această formă precede şi depăşeşte ca durată şi experienţă educaţia formală şi ar trebui
să se constituie într-un temei relevant pentru educaţie.
Caracteristicile acestui tip de educaţie se referă la:
• spontaneitatea contextului în care experienţa educaţională se realizează, ceea ce
generează un efect discontinuu şi nesistematic al acestora,
• atractivitatea şi diversitatea stimulilor educaţionali (mass-media, internet, persoane
semnificative din mediul psihosocial) care fac ca impactul formativ sa fie relevant si
semnificativ pentru subiect,
• absenţa restricţiilor sau a standardelor, care stimulează nevoia de cunoaştere autonomă,
liberă a persoanei,
• varietatea conţinutului informaţional, acoperind toate domeniile de cunoaştere,
• caracterul dominant al valorilor promovate, funcţie de specificul socio-cultural al
comunităţii de apartenenţă şi de aspiraţiile morale şi spirituale ale subiectului,
• efectele „perverse” ale acestor experienţe educationale, atunci când sunt în contradicţie
cu valorile promovate de educaţia formală.
38
Însă impactul acestor experienţe educaţionale, indiferent de sursă, nu poate fi total dacă nu se
asigură continuitatea şi întărirea lor reciprocă. În realitate însă, aceste educaţii rămân ″paralele″,
fapt care întreţine şi accentuează ruptura dintre şcoală şi realitatea psihosocială. Experienţele
nonformale şi informale ale şcolarilor, în continuă expansiune datorită evoluţiei tehnico-ştiinţifice
şi exploziei informaţionale, nu mai pot fi ignorate de şcoală. Pe de altă parte, realizarea acestei
integrări, fiind un proces extrem de complex, presupune adoptarea unei noi optici în formarea
cadrelor didactice şi în practica şcolară (cf. T.Cozma, 1998).
39
limitate, aşa încât astăzi se vorbeşte despre ″socializarea secundară″ realizată în interacţiunea
şcolară şi universitară cu celelalte medii educative; formarea profesională iniţială se află într-un
decalaj continuu faţă de piaţa muncii; selecţia socială bazată exclusiv pe rezultatele academice
este insuficientă datorită faptului că viaţa activă presupune o serie de alte competenţe pe care
testele de evaluare folosite în şcoli şi universităţi nu le includ.
Concret, soluţiile pe care diferite state le-au adoptat pentru compensarea crizei forţei de
muncă şi nerecunoaşterea valorii formării profesionale au vizat pe de o parte prelungirea perioadei
de şcolaritate obligatorie de la 8 la 10 sau chiar 12 ani, pe considerentul că este mai ieftin să menţii
40
un individ în sistemul educaţiei formale decât să i se plătească ajutor de şomaj (situaţia Japoniei)
şi, pe de lată parte diversificarea educaţiei adulţilor, îndeosebi prin asocierea ofertei de educaţie
informală şi nonformală şi prin intensificarea formării profesionale continue - specializare,
aprofundare, recalificare, perfecţionare, în special în forma învăţământului deschis la distanţă.
Pornind de la funcţiile educaţiei (analizate de noi în subcapitolul 2.1.), noile funcţii ale
şcolii viitorului oferă un cadru pentru directorii de şcoli şi profesori în proiectarea şi realizarea
programelor educaţionale relevante pentru viitor. În prezent, multe instituţii educaţionale îşi
concentrează atenţia asupra unor funcţii cum ar fi cele tehnico-economice sau socio-umane, dar
ignoră altele, sau accentuează aceste funcţii la nivel individual şi instituţional, neglijând nivelul
comunitar, nivelul societăţii şi pe cel internaţional. Concentrarea îngustă sau accentul
discriminatoriu pot întârzia eforturile de a realiza un sistem educaţional de calitate în viitor.
Pe de altă parte, alături de anxietatea pe care o generează scenariul ″deşcolarizării
societăţii″, şcoala de oriunde, astăzi şi în viitor, este considerată responsabilă de îndeplinirea unui
rol de primă importanţă pentru viitorul societăţii. În ce măsură îşi poate ea asuma responsabilităţile
cerute de societăţile actuale atunci când câmpul acţiune şi resursele sunt limitate? Răspunsul înca
nu poate fi dat, însă ceea ce putem afirma de la bun început este că multe dintre aceste funcţii nu
pot fi atinse fără participarea şi responsabilitatea tuturor actorilor implicaţi şi interesaţi. Am
realizat în cele ce urmează un inventar exhaustiv al funcţiilor şcolii, intr-un scenariu al viitorului în
care educaţia va fi privita ca o experienţă globală iar şcoala ca un câmp al unor astfel de situaţii de
calitate.
41
La nivelul individual (al elevilor), şcoala:
42
Induce schimbări şi dezvoltări sociale.
Promovează conştiinţa democratică şi facilitează dezvoltările politice.
Asigură continuitatea şi integrarea culturală.
Facilitează dezvoltarea profesiilor în domeniul educaţional.
Contribuie la formarea unei societăţi care învaţă.
2
Joice Epstein este coordonatoarea Centrului pentru educarea familiilor, comunităţilor, şcolilor şi copiilor (Center on
Families, Communities, Schools and Children`s Learning) din Stele Unite, însărcinat cu cercetarea fundamentală şi
dezvoltarea de programe de parteneriat şcoală-familie-comunitate până la nivelul liceului.
43
În anii `80 şi `90 studiile au început să clarifice termenul de ″implicare parentală″ recunoscând
″responsabilităţile împărţite″ între şcoală şi familie în privinţa educaţiei copiilor, ceea ce a condus
la crearea de programe de informare şi implicare a tuturor familiilor. În consecinţă, implicarea
parentală a fost definită ca fiind “participarea activă şi continuă a părintelui/părinţilor/tutorelui în
educaţia copiilor″ (1996, p.211). Spre sfârşitul anilor `90 majoritatea experţilor au căzut de acord
asupra faptului că implicarea parentală reprezintă o verigă importantă pentru creşterea calităţii
educaţiei şi a rezultatelor academice ale elevilor, precum şi în asigurarea unui mediu educaţional
coerent şi mai sigur. Pentru mulţi ani, echipa de cercetători condusă de J. Epstein a iniţiat studii
pentru a identifica premisele şi modalităţile pe care trebuie să le aibă în vedere şcolile pentru a
dezvolta şi implementa programe de parteneriat largi. Din această muncă au rezultat şase tipuri
fundamentale de implicare, fiecare putând fi operaţionalizat prin sute de practici la nivelul şcolilor:
1. Calitatea de părinte (parenting) reprezintă un tip de abordare care presupune asistarea
familiilor prin formarea abilităţilor necesare unui părinte, acordarea de suport pentru
înţelegerea dezvoltării copilului şi adolescentului şi crearea condiţiilor de acasă pentru a
încuraja învăţarea la orice vârstă. Personalul din şcoli promovează sfaturile şi
implicarea părinţilor în rolul lor, de la asigurarea că elevii ajung la şcoală hrăniţi
corespunzător, odihniţi, pregătiţi pentru învăţare, până la propunerea unor standarde
ridicate în aşteptările acestora cu privire la reuşita copiilor în învăţare.
2. Comunicarea între casă şi şcoală, în ambele sensuri, este considerată fundamentul
parteneriatului. Când părinţii şi profesorii comunică efectiv, se dezvolta o relaţie
pozitivă problemele sunt mai uşor rezolvate iar studenţii fac un mai mare progres.
3. Voluntariatul presupune încurajare şi implicarea părinţilor în acţiuni de voluntariat
pentru rezolvarea problemelor specifice şcolii şi comunităţii sau în diverse activităţi
legate de stimularea studiului şi dezvoltarea programelor susţinute de alţi voluntari.
Principiul de la care se porneşte este că părinţii sunt bine veniţi în şcoli, suportul şi
asistenţa lor fiind spre beneficiul elevilor. Studiile au ajuns la concluzia că, pentru ca
părinţii să se simtă bine veniţi şi apreciaţi, munca de voluntariat trebuie să fie valoroasă
pentru ei. De aceea, este important să fie valorificate calităţile şi interesele fiecărui
părinte.
4. Învăţarea acasă implică copiii şi familiile lor în activităţi de studiu, inclusiv teme şi
decizii legate de programa de studiu. Cunoştinţele elevului cresc atunci când părinţii
sunt implicaţi în procesul de învăţare acasă. Majoritatea familiilor sunt de acord să-şi
44
ajute copiii dar de obicei nu sunt sigure ce ajutor pot oferi. De aceea, ajutând părinţii să
comunice cu copii lor, aceştia vor comunica implicit interesul faţă de educaţia copiilor.
5. Luarea deciziilor presupune un nivel superior de implicare în activitatea şcolii, prin
asumarea de către părinţi a unei responsabilităţi directe în luarea deciziilor de
conducere, activităţi de susţinere, comitete, consilii şi alte organisme ale părinţilor.
Studiile arată că şcolile care acceptă implicarea părinţilor în deciziile administraţiei, au
studenţi cu un performanţe mai mari şi suportul comunităţii. Parteneriatul efectiv se
dezvoltă atunci când fiecare este respectat şi se acceptă participare totala în procesul de
luare a deciziilor. Implicarea părinţilor ca indivizi sau ca reprezentanţi ai altora este
crucială în colaborarea cu administraţia, de la problemele elevilor până la curriculum şi
disciplină, în concluzie toate reformele din interiorul şcolii.
6. Colaborarea cu comunitatea poate presupune coordonarea muncii şi a resurselor
afacerilor, agenţiilor, colegiilor, universităţilor şi a altor grupuri din comunitate astfel
încât să îmbunătăţească programele şcolare, practicile familiale şi educaţia elevilor. Ca
parte a unei comunităţi mari, şcolile şi alte programe împlinesc importante ţinte ale
comunităţii. Pe de ală parte, comunitatea oferă o larga varietate de resurse importante
de care şcolile şi familiile se pot folosi mai uşor pentru binele copiilor.
În cadrul şcolilor s-au identificat trei tipuri de strategii funcţionale de cooperare şcoală –
comunitate (Mitter, W., 1993): sfatul, care include schimbul de experienţă şi opinii, dreptul de a
fi ascultat, dreptul de a face propuneri şi de a da declaraţii oficiale, participarea la luarea
deciziei, care cuprinde toate formele de angajare şi responsabilitatea, stadiu care confruntă
părinţii şi alţi membri ai consiliului de guvernare (în Anglia) cu necesitatea de a avea cunoştinţe
profesionale. Un inventar exaustiv al participării comunităţii ar putea include însă următoarele
elemente (cf. Unesco, 1991, p.72-73): discuţii academice, evaluare şi cercetare, mijloace de
informare, strângere de fonduri, consiliul din cadrul organizaţiei şcolare, luarea de decizii,
beneficiar\consumator de produs şcolar. De asemenea, participarea comunităţii la luarea de decizii
poate îmbrăca următoarele forme: stabilirea priorităţilor, planificarea şi executarea programelor,
participarea la împărţirea beneficiilor din cadrul instituţiei, participarea la monitorizarea şi
evaluarea proiectelor.
Referitor la implicarea părinţilor în sfera educaţiei formale, cercetările recente confirmă
existenţa unor conexiuni pozitive între implicarea familiei şi succesul şcolar al elevilor, dar se
cunoaşte încă destul de puţin despre care practici, pentru cine şi de ce se întâmplă asta. Altfel spus,
parteneriatele şcoală-familie produc o diversitate de rezultate în toate planurile. Cele mai eficiente
45
forme de implicare s-au dovedit a fi acelea care angajează părinţii în munca directă cu copiii lor în
activităţile de învăţare acasă şi, cu cât această participare se realizează mai devreme, cu atât mai
eficient este acest proces. Efectele pozitive asupra elevilor sunt în special în privinţa:
• anumitor cunoştinţe sau abilităţi pe domenii ca limba maternă, ştiinţe sociale, geografie,
istorie;
• temelor pentru acasă;
• atitudinilor faţă de şcoală - prezenţă la ore şi motivaţie crescută pentru învăţare;
• dezvoltării talentelor, a intereselor specifice;
• alegerilor potrivite ale opţionalelor sau a planurilor de viitor.
Pe de altă parte, comunitatea asigură, prin şcoli, suport financiar elevilor, precum şi valorile
sociale şi culturale necesare succesului. Ea poate oferi elevilor şi familiilor lor o varietate de
oportunităţi sociale, culturale sau vocaţionale.
Implicarea părinţilor şi a comunităţii în şcoli include, dar nu se limitează la promovarea
dezvoltării copiilor în mediul academic şi socio-emoţional. Literatura de specialitate prezintă o
serie de avantaje sau beneficii pe care şcoala, profesorii, părinţii şi întreaga comunitate le au în
urma implicării:
• Beneficii pentru profesori. Odată cu creşterea implicării părinţilor în activitatea şcolară cresc
şi cunoştinţele personalului didactic referitoare la contextul socio-cultural al comunităţii pe
care şcoala o deserveşte. Aceste cunoştinţe pot conduce la creşterea eficienţei profesorilor
precum şi la îmbunătăţirea climatului din clasă. De asemenea, profesorii, alături de toţi
profesioniştii implicaţi, vor fi mai angajaţi în muncă şi vor avea sentimentul că eforturile lor
dau roade.
• Beneficii pentru părinţi. Părinţii care se implică în activitatea şcolară experimentează ocazii
variate de a contribui la educaţia copiilor şi devin ei înşişi motivaţi să-şi continue educaţia.
Participarea lor în cadrul activităţilor educaţionale din şcoală este un prilej pentru adulţi de a-şi
împărtăşi abilităţile şi interesele, ceea ce contribuie la crearea unei relaţii pozitive cu proprii
copii şi cu şcoala, precum şi la dezvoltarea conştiinţei propriei valori şi a încrederii în sine. Pe
de altă parte, implicarea alături de ceilalţi părinţi din comunitate creează oportunităţi şi reţele
de implicare sporite, sedimentează relaţiile sociale şi poate creşte sentimentul de control asupra
mediului de viaţă. Reţelele informale din comunitate ar putea ajuta familiile şi copiii în nevoi
de bază, de natură economică, spirituală sau socială.
46
• Beneficii pentru şcoli. Şcolile pot beneficia de suportul moral, informaţional şi economic al
familiilor şi comunităţii Secretul în susţinerea schimbărilor, când noile iniţiative nu mai sunt
chiar noi, este transformarea părinţilor în avocaţii copiilor lor; părinţii pot reprezenta o “forţă”
care să aducă schimbarea în şcoala copiilor lor. S-a demonstrat că în şcolile unde există şi se
implică comunitatea, ea devine o bogată sursă de materie primă care poate fi folosită pentru a
face procesul de predare-învăţare mai legat de realitate şi mai profund. Comunitatea poate
deveni parte vitală a curriculum-ului în mai multe feluri. Multe experienţe educaţionale bogate
(în înţeles) pot rezulta din contactul direct cu comunitatea locală. Orice comunitate este o
societate în miniatură, chiar dacă incompletă în anumite detalii. Dacă şcoala este preocupată în
primul rând de dezvoltarea copilului în societatea existentă şi de continua îmbunătăţire a
societăţii, atunci comunitatea, ca întruchipare a societăţii pentru copil, trebuie să fie implicată
ca o componentă de cea mai mare importanţă. În al doilea rând comunitatea locală furnizează o
apropiere psihologică cu întreaga societate şi formează copilului relaţia cu societatea. Luarea în
considerare a îmbunătăţirii relaţiilor şi condiţiilor existente în comunitatea locală conduce
natural la îmbunătăţirea societăţii în cele mai largi aspecte. De asemenea, comunităţile oferă
mediul şi contextul care poate întări valorile, cultura şi învăţarea în şcoală. Prin stabilirea
relaţiei cu comunitatea, atenţia acordată imaginii publice a instituţiei şi transparenţa
contabilităţii pot da instituţiilor educaţionale şansa să capete legitimitate în comunitate. Apoi,
prin monitorizarea atentă a programelor sale şi prin verificarea semnalelor de ineficienţă şi
riscuri, şcolile pot controla mai uşor problemele care le ameninţă.
• Beneficii pentru comunităţi. Când aceste prime două instituţii (familia şi şcoala) formează o
echipă, şcoala devine o adevărată forţă în societate, prin promovarea unei dezvoltări integrale
şi continue a copiilor. Pentru a se ajunge la aceasta, şcolile “trebuie să devină mai sensibile,
responsabile, centrate pe copil şi să se afle în strânsă legătură cu comunitatea şi familia”
(Booth, A., Dunn, J.E., 1996, p. 165). Scopul relaţiilor între comunitate şi şcoli este
îmbunătăţirea coeziunii comunităţii şi obţinerea sprijinului pentru proiectele comunităţii. De
asemenea, în cazul în care membrii mai experimentaţi ai comunităţii sunt solicitaţi să
împărtăşească din experienţa lor celor tineri, aceasta poate să le sporească simţul propriei
valori. Şcolile pot dezvolta servicii comunitare iar, prin educaţia oferită elevilor, oferă
comunităţilor o referinţă valorică semnificativă. Simbolic şcolile sunt văzute, în unele
comunităţi, ca ultimele instituţii publice ale comunităţii datorită, pe de o parte, potenţialului de
a forma cetăţeni bine educaţi, pregătiţi să-şi asume responsabilităţi ca membrii ai comunităţii
47
şi, pe de altă parte, datorită faptului că pot contribui la revitalizarea comunităţilor într-o
societate avansată din punct de vedere tehnologic.
Referinţe bibliografice:
*** MEN, 1998, Dezvoltarea educaţiei permanente în România
*** UNESCO, 1991, Raport of the Regional Seminar on Community Support for Education and
Participation in Education Management, 30oct.- 4 nov., Bankok, 99p
Booth, A., Dunn, J.E. (ed.), 1996, Family – school links: how do they affect educational
outcomes?, Pennsylvania State University
Cozma T., 1998, Cap.1. Educaţia şi provocările lumii contemporane, în Cucoş C.(coord.),
Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Ed.Polirom, Iaşi
Epstein, J.L., 1996, Perspectives and Previews on Research and Policy for School, Family and
Community Partnerships, în Booth, A., Dunn, J.E. (ed.), Family – school links: how do they affect
educational outcomes?, Pennsylvania State University, p.209-247
Mitter, W., 1993, The School in the Local Community: Autonomy and Responsability, General
Report, Council for Cultural Cooperation, Strasbourg
Oprea, C.L., 2003, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Editura Universităţii,
Bucureşti
Păun E., 2002, Şcoala. O abordare sociopedagogică, Polirom, Iaşi
Văideanu G. et al. , 1986, Pedagogie – Ghid pentru profesori, Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi
Văideanu G., 1988, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti
49
4. DIMENSIUNILE EDUCAŢIEI
4.1.Conţinuturile generale ale educaţiei
4.2. Noile educaţii
Obiective:
În urma studiului capitolului, veţi fi capabili:
Să analizaţi dimensiunile (conţinuturile) educaţiei (cele generale şi noile educaţii)
urmărind definirea conceptelor, identificarea obiectivelor, a conţinutului şi a
metodologiei specifice;
Să identificaţi cele mai eficiente modalităţi practice de introducere în programele
educaţionale a noilor educaţii;
Să identificaţi priorităţile introducerii noilor educaţii în sistemul educaţional românesc;
Să propuneţi modalităţi de articulare şi integrare a tipurilor existente de educaţie;
Să propuneţi soluţii pentru integrarea noilor conţinuturi în cadrul disciplinelor de studiu
tradiţionale.
50
4.3. Conţinuturile generale ale educaţiei
lect.univ.dr. Gabriela C. CRISTEA
51
democraţie, pentru mass-media, sanitară modernă etc.), reprezentând conţinuturi specifice
raportabile la oricare dintre cele cinci conţinuturi generale ale educaţiei (vezi Văideanu,
George, 1996; Cristea, Sorin, 2000).
Analiza conţinuturilor generale ale educaţiei poate fi realizată din diferite perspective cea
mai întâlnită fiind cea descriptivă. Aşa se explică faptul că în literatura noastră de specialitate sunt
acordate spaţii largi pentru analiza în detaliu a celor cinci conţinuturi (în special a educaţiei
intelectuale şi morale).
În economia acestui curs vom opta pentru un model sintetic deschis în direcţia tuturor
variantelor de analiză propuse în literatura noastră de specialitate din ultimele decenii (incluzând
aici şi lucrările apărute după 1990 – vezi Salade, Dumitru, 1998).
Modelul pe care îl propunem pentru analiza unitară şi sintetică a celor cinci conţinuturi
generale ale educaţie are în vedere următoarele elemente componente: 1) definirea conceptului
(natura specifică – valoarea pedagogică fundamentală avută în vedere – obiectivul general
urmărit); 2) identificarea obiectivelor specifice; 3) stabilirea conţinuturilor şi a metodologiei
specifice; 4) stabilirea principiilor de realizare a activităţii.
În cadrul acestui subcapitol vom analiza conţinuturile generale care exprimă dimensiunea cea
mai profundă şi mai extinsă a educaţiei – educaţia morală. În continuare vom avea în vedere şi
analiza celorlalte conţinuturi generale ale educaţiei (educaţia: intelectuală, tehnologică, estetică,
psihofizică), precum şi raportul posibile sau relaţiile posibile dintre “noile educaţii” (în calitatea lor
de conţinuturi specifice) şi toate cele cinci conţinuturi generale ale educaţiei.
Educaţia morală reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a conştiinţei morale a
personalităţii care se realizează prin intermediul valorilor etice referitoare la dimensiunile binelui
moral. Constituind “un nucleu al unei adevărate personalităţi” (vezi Salade, Dumitru, 1998,
pag.70), educaţia morală “este determinată, pe de o parte, de particularităţile morale, ca fenomen
social, care-i conferă conţinutul, iar pe de altă parte, de condiţiile sociopsihologice se sunt
implicate în realizarea ei” (Nicola, Ioan, 1996, pag.206).
Obiectivul general al educaţiei morale se referă la ambele laturi ale problemei, urmărind
formarea-dezvoltarea conştiinţei morale care reflectă o anumită modalitate de raportare a
personalităţii umane la realitatea socială şi la sine prin intermediul normelor etice (oficiale şi
neoficiale, scrise şi nescrise). Conştiinţa morală exprimă de fapt, ceea ce în literatura de
specialitate este definit prin termenul de profil moral al personalităţii (vezi Nicola, Ioan, 1996).
52
Obiectivele specifice educaţiei morale pot fi identificate în raport de structura acestui profil
moral care corespunde celor două laturi ale conştiinţei morale: latura teoretică şi latura practică
(vezi Cristea, Sorin, 2000). Rezultă astfel două categorii de obiective specifice: 1) obiective care
urmăresc formarea-dezvoltarea conştiinţei morale teoretice: reprezentări, noţiuni, judecăţi,
raţionamente morale / susţinute prin afectivitate şi voinţă morală, în vederea cultivării unor
convingeri morale (care asigură trecerea de la conştiinţa morală teoretică la conştiinţa morală
practică); 2) obiective care urmăresc formarea-dezvoltarea conştiinţei morale practice: deprinderi
sau obişnuinţe morale; atitudini morale (afective, motivaţionale, caracteriale – integrate treptat în
structura personalităţii. Conştiinţa morală practică este definită în literatura de specialitate prin
termenul de conduită morală sau de comportament moral (vezi Nicola, Ioan, 1996)
Conţinuturile morale specifice sunt proiectate în raport de obiectivul general şi de obiectivele
specifice prezentate anterior. Sunt conţinuturi specifice de ordin civic, politic, juridic, religios,
filozofic, economic (vezi atitudinea faţă de muncă), comunitar (vezi atitudinea faţă de familie sau
faţă de colectiv, având ca rezultat integrarea sau ne integrarea la nivelul clasei de elevi etc.) etc.,
care exprimă atitudinea morală faţă de sistemul social şi faţă de propria personalitate
(supraestimare, subestimare sau atitudine morală echilibrată). O mare parte a conţinuturilor morale
specifice sunt preluate de la nivelul “noilor educaţii” care constituie răspunsuri la problematica
lumii contemporane având o mare deschidere etică) vezi educaţia pentru democraţie, educaţia
pentru schimbare, educaţia civică, educaţia prin mass-media, educaţia ecologică, educaţia
interculturală etc.)
Metodologia specifică educaţiei morale, subordonată obiectivelor şi conţinuturilor specifice
educaţiei morale, valorifică sistemul metodelor de învăţământ, cu accent deosebit pe cele care au
un caracter practic care tind să fie promovate ca strategii. Dintre metodele consacrate la nivelul
educaţiei morale amintim: povestirea, conversaţia, explicaţia, exerciţiul, exemplul, aprobarea,
dezaprobarea, analiza de caz, problematizarea etc. – cu semnificaţie morală). La nivelul procesului
de învăţământ, se impun în mod deosebit două metode cu valoare de strategii, valorificabile în
cadrul şcolar (formal) şi extraşcolar (nonformal): conversaţia morală (în învăţământul secundar
inferior) – dezbaterea morală (în învăţământul secundar superior).
Principiile educaţiei morale care reglementează şi normează, din punct de vedere pedagogic,
proiectarea şi desfăşurarea activităţilor cu finalitate etică la nivel şcolar şi extraşcolar: 1) asigurarea
concordanţei dintre conştiinţa morală: teoretică – practică (vezi “unitatea dintre vorbe şi fapte”); 2)
valorificarea prioritară a trăsăturilor pozitive ale personalităţii; 3) respectarea particularităţilor de
53
vârstă şi individuale; 4) valorificarea tuturor formelor de organizare existente în mediul şcolar şi
extraşcolar.
Educaţia intelectuală reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii "prin ştiinţă
şi pentru ştiinţă ceea ce înseamnă pregătirea omului astfel încât să poată înţelege, aplica şi crea
ştiinţa în activitatea sa”. Această direcţie de urmat în dezvoltarea personalităţii se bazează pe
însuşirea şi aplicarea valorilor ştiinţei ţinând seama de particularităţile fiecărei trepte şi discipline
de învăţământ (vezi Salade Dumitru, 1998, pag.47).
Educaţia intelectuală are ca obiectiv general formarea-dezvoltarea conştiinţei ştiinţifice care
înseamnă stimularea inteligenţei şi a spiritului de investigaţie necesar unui om cult în societatea
actuală şi viitoare Acest obiectiv poate fi atins prin intermediul unor obiective specifice angajate în
dobândirea unor cunoştinţe ştiinţifice şi capacităţi ştiinţifice, realizabile îndeosebi, dar nu
exclusiv, în cadrul procesului de învăţământ. Dintre obiectivele specifice importante amintim: a)
“înzestrarea tinerilor cu un sistem multilateral de cunoştinţe”; b) dezvoltarea capacităţilor cognitive
care favorizează o performanţă superioară”; c) “formarea şi dezvoltarea motivaţiei pentru
activităţile intelectuale” (idem, vezi pag.47, 48).
Conţinuturile specifice educaţiei intelectuale sunt preluate şi prelucrate pedagogic din
domeniul tuturor ştiinţelor: al ştiinţelor matematice, al naturii, al ştiinţelor istorice, al ştiinţelor
socioumane ... Conform obiectivelor specifice, în sfera cunoştinţelor integrăm informaţiile,
deprinderile şi strategiile ştiinţifice; în sfera capacităţilor, integrăm aptitudinile şi atitudinile,
considerate, din perspectivă pedagogică, premise şi efecte ale cunoştinţelor ştiinţifice. În
ansamblul lor conţinuturile specifice educaţiei intelectuale constituie premisa calitativă absolut
necesară pentru realizarea celorlalte dimensiuni ale educaţiei (morală, tehnologică, estetică, fizică).
Metodologia educaţiei intelectuale valorifică toate metodele didactice, îndeosebi cele bazate
pe investigaţie, cum sunt observarea, experimentul, modelarea, problematizarea, documentarea. Un
rol major revine şi exerciţiului algoritmic şi euristic, lecturii dirijate, descoperirii, demonstraţiei,
instruirii programate.
Principiile educaţiei intelectuale încearcă să reglementeze şi să ordoneze din punct de vedere
normativ un set de cerinţe referitoare la: a) asigurarea interdependenţei între cunoştinţe şi
capacităţi, între latura teoretică şi latura practică a conştiinţei ştiinţifice; b) valorificarea prioritară a
resurselor cognitive ale gândirii; c) respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale (în
proiectarea şi realizarea oricărei activităţi cu obiective specifice educaţiei intelectuale).
Educaţia tehnologică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane prin
intermediul valorilor ştiinţei aplicate (utilitate, productivitate, eficienţă). Tehnologia reprezintă
54
astfel tot ceea ce permite aplicarea cunoaşterii la acţiune”, a ştiinţei în practică în viaţa socială
(vezi în acest sens legătura evidentă existentă între educaţia ştiinţifică / intelectuală şi educaţia
tehnologică) – vezi Vlădulescu, Lucia, 1995, pag.44).
Constituind o activitate foarte complexă, educaţia tehnologică angajează capacitatea
personalităţii umane de aplicare a ştiinţei în toate domeniile vieţii sociale, în general, în producţie
în mod special, cu implicaţii directe în procesul de orientare şcolară, profesională şi socială. În
această ultimă accepţie – care priveşte un obiectiv al educaţiei tehnologice realizat la toate
disciplinele şi treptele şcolare – trebuie subliniat faptul, că există o relaţie specială între educaţie şi
orientare (în calitatea lor de “procese complementare”), relaţie valorificabilă în funcţie de mai
multe “coordonate şi niveluri ale integrării” (şcolară, profesională, socială ...) – vezi Salade,
Dumitru, 1998, pag.125-139.
Educaţia tehnologică vizează formarea conştiinţei tehnologice, realizabilă în plan teoretic,
prin însuşirea paradigmelor ştiinţei (care constituie modele exemplare de aplicare a teoriei,
recunoscute la scară socială într-o etapă istorică determinată) şi în plan practic, prin toate abilităţile
aplicative cultivate în mediul şcolar şi extraşcolar, finalizate în cadrul procesului de orientare şi
integrare şcolară, profesională şi socială a obiectului educaţiei (elev, student, absolvent calificat
într-un anumit domeniu de activitate supus unei permanente acţiuni de perfecţionare profesională
etc.).
Conţinuturile specifice educaţiei tehnologice corespund acestor obiective realizabile prin toate
ştiinţele, respective prin toate disciplinele ştiinţifice studiate în cadrul procesului de învăţământ.
Metodologia educaţiei tehnologice valorifică îndeosebi metodele didactice bazate pe acţiuni
practice: exerciţiul (algoritmizat sau euristic), lucrările practice, studiul de caz, instruirea
programată … Principiile educaţiei tehnologice urmăresc: a) asigurarea concordanţei teorie-
practică; b) valorificarea capacităţilor aplicative pozitive ale fiecărei personalităţi; c) orientarea
şcolară şi profesională progresivă şi deschisă; d) optimizarea orientării şcolare şi profesionale la
nivelul raportului dintre cerinţele sociale şi posibilităţile individuale.
Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane prin
intermediul valorilor generale ale frumosului existent în natură, societate, artă. Categoria de
frumos, în accepţia sa de valoare general-umană poate fi interpretată într-un dublu sens pedagogic,
reprezentând atât un scop cât şi un mijloc al educaţiei estetice. “Frumosul ca scop stă la baza
educaţiei pentru artă, adică permite realizarea premiselor pentru înţelegerea, receptarea şi
integrarea frumosului artistic. Frumosul ca mijloc întemeiază educaţia prin artă care vizează
55
realizarea unei instruiri morale, intelectuale, fizice etc. prin intermediul frumosului artistic”
(Cucoş, Constantin, 1996, pag.145, 146).
Educaţia estetică nu se reduce însă la educaţia artistică, a cărei calitate de exemplaritate este
valorificată la maximum în toate contextele şi situaţiile pedagogice posibile. Raportul dintre
educaţia estetică şi educaţia artistică este unul comparabil cu cel existent între întreg şi parte, între
general şi particular. Deosebirile constatate în literatura de specialitate se referă la: conţinut,
finalităţi, forme de realizare. “Din punctul de vedere al conţinutului, educaţia estetică are o sferă
mai largă, incluzând frumosul din natură, societate şi artă (...) Din punctul de vedere al finalităţilor,
educaţia estetică ţşi propune formarea receptării şi creativităţii estetice, pe când educaţia artistică
are în vedere dezvoltarea capacităţilor creative în registrele metodice, specifice fiecărei arte. Din
punctul de vedere al formelor de realizare, educaţia estetică se desfăşoară, cu preponderenţă, sub
forma unor activităţi teoretico-informative, pe când educaţia artistică se derulează mai mult pe un
traiect practic-aplicativ” (idem, pag.146).
Obiectivul general al educaţiei estetice vizează formarea conştiinţei estetice, realizabilă în plan
teoretic (vezi cunoştinţele estetice necesare) şi în plan practic (vezi capacităţile estetice necesare).
Educaţia fizică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii prin intermediul
valorilor sănătăţii umane. Acest conţinut general al educaţiei constituie “o componentă necesară a
educaţiei integrale” care urmăreşte dezvoltarea fizică echilibrată, consolidarea sănătăţii corporale
şi psihice, stimularea capacităţii de rezistenţă fizică şi psihică a organismului, cultivarea unei
“estetici corporale” şi a unor calităţi psihomotrice specifice (forţă, rezistenţă, viteză, îndemânare,
ritm, mobilitate) care pot fi valorificate în practica diferitelor discipline sportive (ca amatori dar şi
ca viitori profesionişti), dublate de un ansamblu de trăsături moral-volitive (valorificabile în cazul
practicării sportului dar şi orice activitate proprie omului, ţinând seama de particularităţile de
vârstă şi individuale) – vezi Stoica, Marin, 1996, pag.104).
Educaţia fizică are ca obiectiv general formarea conştiinţei fizice, realizabilă prin dobândirea
şi practica unei anumite culturi medicale, igienico-sanitare, sportive. Obiectivele specifice
angajează dobândirea şi aplicarea unor cunoştinţe şi capacităţi tipice acestei culturi care urmăreşte
valorificarea deplină a potenţialului fiziologic şi psihologic al omului în condiţii igienico-sanitare
specifice societăţii moderne, care solicită "o minte sănătoasă într-un corp sănătos".
Conţinutul corespunzător obiectivelor educaţiei fizice, conferă acesteia semnificaţia unei
educaţii psihofizică, aflată în strânsă legătură şi interdependenţă cu toate celelalte dimensiuni ale
educaţiei, cu educaţia morală (vezi resursele morale ale sportului), cu educaţia intelectuală (vezi
rolul stimulativ al exerciţiului fizic şi necesitatea îmbinării lui cu exerciţiul intelectual), cu educaţia
56
tehnologică (vezi cerinţele fizice, fiziologice şi psihologice implicate în exercitarea oricărei
profesii), cu educaţia estetică (vezi efectele estetice ale practicării exerciţiului sportiv).
Metodologia educaţiei fizice valorifică metode aplicabile la nivel general şi special (sportiv):
exerciţiul, activităţile practice, jocul didactic, jocul de roluri, jocul de creaţie, demonstraţia, studiul
de caz, observaţia… Aceste metode contribuie la realizarea unui regim de viaţă raţional, aflat în
concordanţă cu cerinţele impuse de igiena învăţării, ceea ce înseamnă asigurarea şi respectarea
riguroasă unui grafic anual, semestrial săptămânal şi zilnic de eşalonare a temelor, de frecventare a
programelor de tip formal şi nonformal, de proiectare eficientă a studiului individual, îmbinând
învăţarea cu jocul (cu scop recreativ, practicat în diferite forme, inclusiv ca joc sportiv), instruirea
cu odihna activă, cu munca (având finalităţi productive) şi creaţia (având finalităţi creative).
Principiile educaţiei fizice vizează: a) asigurarea concordanţei între cunoştinţe şi capacităţi cu
conţinut psihofizic; b) valorificarea potenţialului psihofizic pozitiv al fiecărei personalităţi în raport
de particularităţile de vârstă şi individuale; c) valorificarea specială a raporturilor educaţiei fizice
cu toate celelalte conţinuturi generale ale educaţiei.
În concluzie, conţinuturi generale ale educaţiei reflectă liniile constante de evoluţie a
personalităţii umane, adaptabile la contextul propriu fiecărei etape istorice, în general, fiecărei
societăţi şi comunităţi, în mod special.
Referinţe bibliografice:
Călin M., 1996, Teoria educaţiei: fundamentarea epistemică şi metodologică a acţiunii educative,
Editura ALL
Cristea, S. , 2000, Dicţionar de pedagogie, Editura Litera, Chişinău
Cucoş, C., 1996, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi
Nicola, I., 1996, Tratat de pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Salade D., 1998, Dimensiuni ale educaţiei, Editura Didactică, Bucureşti
Stoica M., 1996, Psihopedagogia personalitãţii, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti
Todoran D., 1982, Probleme fundamentale ale padagogiei, Ed. Didactică, Bucureşti
Văideanu G., 1996, UNESCO-50. Educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Văideanu, G. (1998), Pedagogie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti
Vlădulescu L., 1995, Fundamente ale educatiei si profesionalizarii tehnologice, Editura Didactica
si Pedagogica, Bucureşti
57
4.2. NOILE EDUCAŢII
lect.univ.dr. Adela Mihaela Ţăranu
Date fiind mutaţiile continue în plan economic şi socio-politic - intensificarea schimbărilor din
sfera profesiunilor, amplificarea interdependenţelor la nivel global şi accentuarea caracterului
democratic al gestiunii socialului, în consecinţă, şi a responsabilizării civice a indivizilor şi
comunităţilor locale - această listă a noilor educaţii stă şi ea sub semnul schimbării, nu prin
dispariţia unor “educaţii” ci în special datorită impunerii unor noi cerinţe şi conţinuturi educative.
Ieşirea educaţiei din graniţele naţionale, datorită mizelor sociale pe care aceasta le prezintă, a
determinat încorporarea în curriculum-urile sistemelor naţionale racordate la pulsul globalizării
58
(cum sunt Statele Unite, Anglia, Japonia etc.) a dimensiunii globale şi interculturale a educaţiei,
ceea ce înseamnă:
• introducerea ideilor legate de lumea globală
• dezvoltarea unui spirit civic la nivel global
• înnoirea practicilor educaţionale convenţionale.
Modalităţile practice prin care aceste noi educaţii ar putea fi implementate în programele
educaţionale naţionale sunt (cf. Văideanu, G., 1988, p.109):
• introducerea lor ca discipline distincte, această formă putând însă conduce la supraîncărcarea
programelor şcolare;
• crearea de module specifice tematicii noilor educaţii cu abordare interdisciplinară, dar în cadrul
disciplinelor tradiţionale;
• „infuzarea” şi introducerea de mesaje ce ţin de aceste noi conţinuturi în cadrul disciplinelor
clasice (cea mai frecventă, eficientă, dar şi greu de realizat strategie).
În continuare vom descrie succint câteva dintre “noile educaţii”, aşa cum se profilează ele în
abordările teoretice recente.
Educaţia pentru pace şi cooperare vizează introducerea în curriculum-ul şcolar a unei culturi
a păcii şi conştiinţei planetare ce presupune (cf. Văideanu, 1996) :
• formarea de atitudini şi comportamente precum respectul faţă de sine şi faţă de altul;
ataşamentul faţă de dreptate şi pace, considerate ca valori sociale fundamentale; deschiderea
spirituală, receptivitatea şi spiritul critic; solidaritatea şi promovarea iniţiativelor altruiste;
• formarea unor competenţe ca toleranţa în faţa diversităţii culturale, orientarea către rezolvarea
de probleme, cultivarea imaginaţiei, a aptitudinii de a participa direct la viaţa socială.
• dobândirea de cunoştinţe privind dezvoltarea economică şi socio-culturală; cunoaşterea altor
culturi şi ţări, precum şi a principiilor democratice, pentru promovarea unor relaţii de prietenie;
studierea drepturilor omului; cunoaşterea şi respectarea ambientului.
Educaţia pentru pace are astfel două dimensiuni: una ofensivă, de combatere a ideilor care
favorizează atitudinile ostile, intolerante, războinice, şi cealaltă de promovare şi cultivare a
conduitei paşnice, de respect şi înţelegere faţă de ceilalţi (indivizi, comunităţi, popoare).
Educaţia pentru participare şi democraţie îşi propune formarea unui om activ şi responsabil,
capabil să se implice social şi civic. Sunt vizate stimularea dispoziţiei indivizilor de a acţiona şi a
reacţiona, formarea capacităţii de exprimare a punctului de vedere, de a proiecta şi a anticipa.
59
Toate acestea presupun oferirea acelor ocazii în care tinerii să-şi definească şi delimiteze aspiraţiile
şi nevoile, să dobândească capacitatea de autodeterminare, să dezvolte capacităţile pentru
participarea la controlul societăţii şi al viitorului său.
Participarea se corelează cu coeziunea şi încrederea reciprocă iar învăţarea participativă
presupune implementarea principiilor democraţiei în comportamentul cotidian, deci şi în
experienţa şcolară.
Recenta reafirmare a nevoii de participare civică, ca răspuns la problema cetăţeanului inactiv,
urmăreşte tocmai reconstrucţia comunităţilor astfel încât să fie capabile de autoguvernare. Astfel,
dezvoltarea încrederii sociale, participării democratice şi colaborării în cadrul comunităţii readuc
în discuţie termenul de capital social, înţeles ca şi capacitate a oamenilor de a lucra împreună
pentru scopuri comune.
62
• viaţa clasei şi a şcolii;
• alegerea şi organizarea internă (în sensul cooperării interdisciplinare) a priorităţilor educative;
• criteriile de evaluare a competenţelor şi comportamentelor;
• activităţile extraşcolare;
• formarea profesorilor;
• relaţiile cu părinţii şi comunitatea socială (locală, ştiinţifică sau profesională);
• relaţiile internaţionale.
Referinţe bibliografice:
*** Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, România, DPI/15, 1991
Cucoş C., 2000, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed.Polirom, Iaşi
Lopez Ruperez, F., 2003, Globalisation and Education, Prospects, XXXIII (3, Sept.), p.249-261
Văideanu G., 1995, Educaţia pentru pace şi dezvoltare, în Curier UNICEF, nr.5-6, p.4-5
63
Văideanu G., 1996, UNESCO-50. Educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Văideanu,G., 1988, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti
1. Argumentaţi relevanţa fiecăreia dintre componentele tradiţionale ale educaţiei integrale pentru
dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane.
2. Care dintre noile educaţii credeţi că ar avea prioritate în integrarea lor în învăţământul
românesc? Argumentaţi răspunsul.
3. Ce ar trebui să înveţe tinerii în domeniul educaţiei pentru viaţa de familie? Consideraţi că dvs.
aveţi o pregătire satisfăcătoare în acest domeniu?
64
MODULUL II. TEORIA ŞI METODOLOGIA CURRICULUM-ULUI
Bibliografia recomandată:
1. *** M.E.N., 1998, Curriculum Naţional, Cadru de referinţă, Bucureşti
2. Creţu C., 1998, Curriculum diferenţiat şi personalizat, Ed. Polirom, Iaşi
3. Păun, E., Potolea D.(coord.), 2002, Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri
aplicative, Ed. Polirom, Iaşi
4. Vlăsceanu L.(coord.), 2002, Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculumul
învăţămîntului obligatoriu. Studiu de impact., Ed. Polirom
5. www.cnc.ise.ro
65
Capitolul 1.
Teoria şi metodologia curriculum-ului ca disciplină pedagogică
Obiective:
În urma studiului capitolului, veţi fi capabili:
- să definiţi conceptul de curriculum, în sens larg şi în sens restrâns;
- să comparaţi definiţii/abordări date curriculumului;
- să aranjaţi cronologic principalele momente din evoluţia conceptului de curriculum;
- să enumeraţi tipuri de curriculum, în funcţie de tipul de cercetare (fundamentală,
aplicativă);
- să precizaţi documentele cuprinse în Curriculum naţional;
- să analizaţi noţiunea de curriculum în plan structural, plan procesual şi în planul
produsului.
66
învăţământului ca un cumul de informaţii, deprinderi, atitudini, trăiri afective, derivă din idealul
educaţional şi din sarcinile specifice educaţiei privind adaptarea individului la societate, atât în
prezent cât şi în viitor. Rezultă de aici, caracterul dinamic, flexibil al conţinutului învăţământului,
în funcţie atât de specificul societăţii cât şi de cultura comunităţii.
Conţinutul procesului de învăţământ nu se suprapune peste cel al educaţiei, acesta din urmă
fiind mult mai larg deoarece cuprinde şi influenţe din câmpul informal, sub forma “unei
multitudini de mesaje şi valori ale spaţiului social” (idem). Conţinutul procesului de învăţământ se
referă numai la valorile promovate prin intermediul instituţiilor şcolare (educaţia formală).
Totodată trebuie să distingem conţinutul învăţământului de rezultatele instruirii, care reprezintă
“materializarea” conţinutului, prin preluarea lor de către elevi şi însuşirea acestora.
Conceptul de curriculum a reprezentat şi încă mai reprezintă unul dintre conceptele
controversate ale ştiinţelor educaţiei şi în prezent are mai multe sensuri/ accepţiuni. Etimologic,
provine din latinescul curriculum (sg.), curricula (pl.) cu sensul de alergare, cursă, ceea ce ar
însemna un anumit traseu de învăţare bine definit.
Într-un sens foarte restrâns, “curriculum semnifică conţinuturile învăţării, obiectivate în
planuri de învăţământ, programe şi manuale” (C. Creţu, 1998, p.59).
Într-un sens larg, curriculum reprezintă “întreaga experienţă de învăţare dobândită în contexte
educaţionale formale, nonformale şi informale” (idem.).
Pentru o imagine mai clară asupra complexităţii conceptului redăm şi alte definiţii
reprezentative (apud. D. Potolea, 2002, p.74-75):
• Curriculum semnifică întreaga activitate de învăţare care este planificată şi îndrumată de
şcoală, indiferent dacă se realizează în grup sau individual, în interiorul sau în afara şcolii.
(Kerr, 1967)
• În prezent, curriculum este considerat ca ansamblul experienţelor de învăţare pe care un
elev le are sub auspiciile şcolii.(R. Doll,1988)
• Curriculum indică lista de conţinuturi ale disciplinelor şcolare. (Mialaret, 1979)
• Curriculum este considerat un proiect care defineşte ţelurile, scopurile şi obiectivele unei
acţiuni educaţionale, căile, mijloacele şi activităţile folosite pentru atingerea acestor
scopuri, metodele şi instrumentele necesare evaluării rezultatelor obţinute. (D”Hainaut,
1981)
• În sens larg, se desemnează prin curriculum ansamblul proceselor educative şi al
experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului său şcolar. În sens
restrâns, curriculum-ul cuprinde ansamblul acelor documente şcolare de tip reglator în
67
cadrul cărora se consemnează datele esenţiale privind procesele educative şi experienţele
de învăţare pe care şcoala le oferă elevului. Acest ansamblu de documente poartă, de
regulă, denumirea de curriculum formal sau oficial. (Crişan et al, 1998)
Definiţiile de mai sus sugerează faptul că noţiunea de curriculum este pe de o parte o
noţiune complexă, iar pe de altă parte este evidenţiată evoluţia conceptului de la sensul său
restrâns, de curs organizat de şcoală la sensul amplu, de experienţă de învăţare, care trebuie
proiectată, organizată şi evaluată conform unor exigenţe specifice societăţii în care trăieşte
individul.
Ioan–Negreţ Dobridor, (2001, p.16) punctează câteva momente în evoluţia conceptului.
a. Ca practică educativă , curriculum este multimilenar. Nu a existat niciodată educaţie
fără conţinut. Este cert că instituţiile de învăţământ, chiar şi cele mai vechi, s-au bazat
pe un curriculum riguros stabilit. De exemplu , în Academia lui Platon se studiau
“disciplinele muzicale”.
b. Conceptul ca atare a fost folosit abia în sec. al-XVII-lea, (în operele lui J. Locke, D.
Hume) cu sensul de discipline de studiu obligatoriu,organizat şi programat de
universitate sau şcoală.
c. Semnificaţia modernă a conceptului a fost lansată de J. Dewey, care a demonstrat
necesitatea de a corela conţinuturile înscrise în programele şcolare cu obiectivele
învăţării şi experienţele de învăţare organizate de educator pentru elevi.
d. În sec. XX conceptul a cunoscut o extindere semantică permanentă şi utilizări practice
pe măsură.
68
Curriculum subliminal rezultă ca experienţă de învăţare din mediul psiho-social şi cultural
al clasei de elevi, al şcolii, al universităţii. Climatul de studiu, personalitatea profesorilor, relaţiile
interpersonale, sistemul de recompensări şi sancţionări sunt elemente semnificative ale mediului
instrucţional.
Curriculum informal derivă din ocaziile de învăţare de societăţi educaţionale
nonguvernamentale, din mass-media, din viaţa muzeelor, a instituţiilor culturale, religioase, din
atmosfera cotidiană a familiei.
din perspectiva cercetării aplicative:
Curriculum recomandat de un comitet special de experţi sau de autorităţi guvernamentale
ca fiind cel mai bun la un moment dat.În vizuinea autorului, curriculum recomandat este util
profesorilor ca un ghid general, dar el ignoră de obicei realităţile şcolii.
Curriculum scris are un caracter oficial şi este specific unei instituţii educaţionale concrete.
Curriculum predat reprezintă experienţa de învăţare oferită direct de educatori elevilor în
activitatea curentă.
Curriculum de suport desemnează materialele curriculare adiţionale, precum culegeri de
texte şi exerciţii, cursuri de perfecţionare, echipamente electronice.
Curriculum testat este experienţa de învăţare transpoziţionată în teste, probe de examinare
şi alte instrumente de apreciere a progresului şcolar.
Curriculum învăţat semnifică ceea ce elevul achiziţionează de fapt, ca o rezultantă a
acţiunii cumulate a celorlalte tipuri de curriculum.
69
- Curriculum naţional pentru învăţământ obligatoriu. Cadru de referinţă., document reglator
care asigură coerenţa componentelor sistemului curricular, întermeni de procese şi produse.
- Planurile cadru de învăţământ pentru clasele I-XII/XIII, document care stabileşte ariile
curiculare, obiectele de studiu şi resursele de timp necesare abordării acestora.
- Programele şcolare, care stabilesc obiectivele cadru, obiectivele de referinţă, exemplele de
activităţi de învăţare,precum şi standardele curriculare de performanţă prevăzute pentru fiecare
disciplină existentă în planurile cadru de învăţământ.
- Ghiduri, norme metodologice şi materiale suport care descriu condiţiile de aplicare şi
monitorizare ale procesului curricular.
- Manuale alternativ.
Esenţa reformei curriculare o constituie centrarea pe competenţe (şi nu pe cunoştinţe cum era
în concepţia tradiţională), care simplifică şi eficientizează atât structura internă a curriculumului,
cât şi procesele de predare, învăţare evaluare.” Acum se operează la toate nivelurile cu aceeaşi
unitate: competenţa, în măsură să orienteze demersurile tuturor actorilor implicaţi în procesul de
educaţie: conceptori de curriculum, specialiştii în evaluare, profesorii, elevii, părinţii”. Iată deci, că
reforma curriculară prin finalităţile sale încearcă să răspundă exigenţelor sociale şi individuale
specifice epocii postmoderne în care trăim.
F(inalităţi)
D.Ş
T (imp) C(conţinuturi)
Conform acestui model, variabilele curriculare definitorii sunt finalităţile educaţionale, conţinuturile instruirii
şi timpul de instruire/ învăţare, variabile care ar trebui să se regăsească în orice tip de curriculum. Structura
triunghiulară pretinde relaţii funcţionale între toate variabilele, cu recunoaşterea priorităţii finalităţilor educaţionale de
asemenea, situarea disciplinei şcolare în centrul triunghiului semnifică ideea că în definirea, construcţia şi evaluarea
disciplinei şcolare, finalităţile, conţinuturile şi timpul sunt repere obligatorii.
Fiecare dintre cele trei variabile angajează probleme particulare de cercetare, precum :
B. Modelul pentagonal
T C
S.E S.I
71
Modelul pentagonal conservă cele trei variabile – finalităţi, conţinut, timp de instruire/învăţare- la care mai
adaugă strategiile de instruire (predare – învăţare) şi strategiile de evaluare. Acest model multiplică reţeaua relaţiilor
funcţionale, fiecare variabilă corelându-se cu alte patru, nu numai cu două ca în modelul triunghiular.
Modelul se află într-o bună corespondenţă cu teoriile moderne ale curriculum-ului. Şi la noi, în ultimii ani se
remarcă apropierea programelor şi manualelor şcolare de modelul pentagonal, chiar dacă acesta din urmă nu este
valorificat întotdeauna complet şi consecvent.
b. Cel de-al doilea plan de analiză a curriculum-ului - planul procesual - se referă la trei
procese prin care există curriculum: proiectare, implementare, evaluare. Nici un proces nu poate fi înlăturat fără a
afecta înţelegerea deplină a conceptului de curriculum.
c. Planul produsului indică rezultatele aştepatate ale proiectării curriculare. Pot fi diferenţiate mai multe
categorii de produse curriculare: unele principale (planul de învăţământ, programa şcolară, manualul şcolar), altele
secunadre (ghiduri metodologice pentru cadrele didactice, caiate de muncă independentă pentru elevi, seturi
multimedia). Auxiliarele curriculare se disting prin caracterul lor instrumental-operaţional, faţă de programe care au
mai ales un caracter prescriptiv-valoric. Aceste auxiliare curriculare sunt dezvoltări mai recente în domeniul educaţiei
şi tind să fie recunoscute ca expresii autentice ale curriculumului, nu doar simple tehnici educaţionale.
Referinţe bibliografice:
Cerghit I., Neacşu I, Negreţ- Dobridor I., Pânişoară I. O,2001, Prelegeri pedagogice, Polirom, Iaşi
Creţu C., 1998, Curriculum diferenţiat şi personalizat, Ed. Polirom, Iaşi
Cristea S.,2000, Dicţionar de pedagogie, Ed. Litera Internaţional, Chişinău
Cucoş C., 2002, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi
Păun, E., Potolea D.(coord.), 2002, Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative,
Ed. Polirom, Iaşi
Vlăsceanu L.(coord.), 2002, Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculumul
învăţămîntului obligatoriu. Studiu de impact., Ed. Polirom
72
Capitolul 2
COMPONENTELE CURRICULUM-ULUI
lect. univ dr. Adela Mihaela Ţăranu
Obiective:
În urma studiului capitolului, veţi fi capabili:
• să derivaţi finalităţile educaţionale, în funcţie de gradul lor de generalitate;
• să denumiţi ciclurile curriculare, în funcţie de succesiunea lor;
• să evidenţiaţi finalităţile comune anilor şcolari cuprinşi în acelaşi ciclu curricular;
• să diferenţiaţi obiectivele cadru de obiectivele de referinţă;
• să formulaţi acţiuni specifice fiecărei operaţii mentale(percepţie, interiorizare, construire
de structuri mentale, transpunere în limbaj, acomodare internă, adaptare externă), în
funcţie de gradul lor de dificultate;
• competenţele generale de competenţele specifice;
• să definiţi obiectivele operaţionale;
• să clasificaţi obiectivele operaţionale, în funcţie de natura achizuţiei;
• să analizaţi noţiunea de ″conţinut″ în relaţie cu conceptul de ″cultură socială″;
• să operaţi cu criteriile de selecţie şi organizare a conţinuturilor;
• să comparaţi curriculum de tip colecţie cu curriculum de tip integrat;
• să precizaţi modalităţi de organizare a conţinuturilor
(mono/multi/trans/interdisciplinaritate, organizare modulară, abordare integrată);
• să explicaţi semnificaţia variabilei ″timp de învăţare″ în practica educaţională;
• să proiectaţi un demers interdisciplinar, modulat sau integrat pentru conţinuturile unei arii
curriculare.
Conceptele cheie: finalităţi educaţionale, idealul educaţional, caracteristicile idealului,
dimensiunile idealului educaţional, scopurile educaţiei (generale şi specifice), obiective
educaţionale (generale,de referinţă, operaţionale), competenţele (generale şi specifice), conţinutul
învăţământului, conţinut curricular, cultura generală, cultura profesională, sursele
conţinuturilor, criteriii de pertinenţă a conţinuturilor, monodisciplinaritate, multidisciplinaritate,
pluridisciplinaritate, transdisciplinaritate, interdisciplinaritate, abordare modulară, abordare
integrată a disciplinelor, timpul de învăţare (alocat, angajat, necesar), învăţarea deplină, etapele
planificării eficiente a timpului de învaţare.
73
2.1. Finalităţile educationale
Caracterul prospectiv al educaţiei proiectează efectele acesteia într-un viitor cu evoluţie controlată
prin urmărirea şi estimarea permanentă a rezultatelor la intervale medii şi scurte de timp.
Schimbările aşteptate la nivelul sistemului psiho-social al subiecţilor sunt traduse în acte
comportamentale cît mai aproape de prezent, pentru a putea fi privite ca realităţi concrete.
Finalităţile educaţiei reprezintă orientările valorice ale educaţiei şi sunt sistematic structurate
şi prezentate în legea învăţământului. Ele constituie criteriul fundamental de proiectare,
organizare şi evaluare a tuturor activităţilor educative, independent de subsistemul social în care
ele se intreprind sau formele de abordare (formal, nonformal informal).
Din perspectivă curriculară, finalităţile au menirea de a fundamenta pedagogic curriculum-
ul, îndeplinind următoarele funcţii:
• de comunicare a valorilor în slujba cărora este pusă educaţia,
• de anticipare a rezultatelor învăţării,
• de evaluare a rezultatelor,
• de organizare şi reglare a procesului educativ.
Elementele structurale ale sistemului de finalităţi sunt idealul educaţiei, scopurile educaţiei
şi obiectivele educaţionale. Între cele trei categorii de finalităţi trebuie să existe unitate şi
continuitate. Nivelul de autoritate educaţională la care se stabilesc aceste finalităţi depinde de
gradul de centralizare al sistemului de învăţământ dintr-o ţară. În cazul României, finalităţile
educaţionale sunt stabilite de către autorităţile centrale (Ministerul Educaţiei şi Comisii de
Specialitate) până la nivelul obiectivelor operaţionale.
Idealul educaţional este intenţionalitatea cu cel mai înalt grad de generalizare, stabilită
pentru întreg sistemul educaţional al unei societăţi, care surprinde tipul de personalitate care se
doreşte la un moment dat, într-o societate dată.
Determinantele şi caracteristicile idealului educaţional:
• Are caracter social în sensul că poartă amprenta societăţii care-l elaborează.
• Reprezintă un model orientativ şi nu unul standard care tinde către cultivarea unui
minim de însuşiri necesare fiecărui membru al societăţii pentru autorealizare permanentă şi
participare activă la dezvolatrea socială.
• Este exprimat într-o noţiune sau o sintagmă cu un accentuat caracter abstract care
surprinde însuşirile considerate a fi esenţiale pentru omul de mâine.
74
• Deşi idealul include o doză de ″irealitate″, rolul său este de a determina acţiunile
educaţionale să urmeze un anumit traseu valoric.
• Caracterul istoric al idealului educaţional face ca aceeaşi societate în perioade istorice
diferite să–şi definească idealuri diferite, sau societăţi diferite să aibă idealuri diferite în
acelaşi timp istoric. Trecerea de la un ideal educaţional la altul poate fi radicală (cazul
reformelor sociale şi structurale profunde) sau progresivă.
Idealul educaţional este descriptibil pe trei dimensiuni (cf.I. Nicola, 1994, p.101):
1. Dimensiunea socială arată tendinţa generală de dezvoltare a societăţii, tipul de relaţii pe
care le cultivă explicit sau implicit; în cazul societăţilor închise tendinţa este de depersonalizare
prin impunerea normelor şi modelelor în număr limitat de alternative; în cazul societăţilor
deschise, libere – de cultivarea identităţii personale prin provocare la elaborarea de noi norme şi
modele dezirabile, cu valoare socială.
2. Dimensiunea psihologică reflectă principalele însuşiri de personalitate pe care societatea
doreşte să le dezvolte . Aceste însuşiri pornesc de la un potenţial general uman şi privesc latura
educabilă a personalităţii. Însuşirile de personalitate exprimate prin idealul educaţional sunt
dimensiuni instrumentale, caracteriale şi/sau atitudinale determinate în evoluţia lor preponderent
de factorii mediului social de evoluţie a persoanei.
3. Dimensiunea pedagogică se referă la strategiile de acţiune prin care idealul educaţional
se poate transpune în componentă a structurii psihice. Idealul educaţional îndeplineşte rolul de
orientator al activităţii educative cu următoarele condiţii:
• să fie realizabil, deci să se refere la însuşiri educabile;
• să fie conştientizat de către educator ;
• să se urmărească perseverent realizarea acelor însuşiri atribuindu-i-se rolul de criteriu
strategic al acţiunii educative.
Actuala lege a învăţământului din România (84/1995, republicată în 1999) defineşte idealul
educaţional în articolul 3., după cum urmează: “(1) Învăţământul urmăreşte realizarea idealului
educaţional, întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii
româneşti, şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale. (2) Idealul educaţional al şcolii
româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în
formarea personalităţii autonome şi creative.”
Însuşirile explicit formulate ca desemnanţi ai idealului educaţional privesc:
75
a) autonomia persoanei - capacitatea acestuia de a privi critic situaţiile de viaţă, de a alege
între alternative posibile, propuse sau personal definite, de a lua decizii şi a acţiona în mod
independent, de a trăi de sine stătător, de a-şi asuma responsabilitatea integrală a faptelor şi
a situaţiei proprii; în evoluţia către maturitate, personalitatea autonomă se foloseşte de
sprijinul oferit de societate, dar evită în măsură din ce în ce mai mare dependenţa de
aceasta;
b) creativitatea persoanei – capacitatea de a se folosi de potenţialul natural specific uman, de
a se dezvolta permanent pe sine (autocrea) şi astfel de a se adapta la condiţiile mereu
schimbătoare ale mediului complex, de a înnoi, de a inova de a contribui la progresul
social.
A doua componentă a finalităţilor educaţiei - scopul educativ – este strâns corelat cu idealul
educaţional. Scopul educativ reflectă rezultatele urmărite printr- un demers educaţional larg şi
complex precum şi modalitatea prin care se intenţionează a se obţine acele rezultate. În timp ce
idealul educaţional se referă la ansamblul activităţii educative, scopul educativ priveşte o
componentă a acestei activităţi, un anumit segmentul de educaţie. Sunt astfel delimitate două
categorii de scopuri:
1. Scopuri generale ale învăţământului, determinate de rolul învăţământului, de funcţiile
sociale şi individuale pe care acesta trebuie să le îndeplinească.
2. Scopuri specifice ciclurilor curriculare şi tipurilor de şcoli. Acestea sunt determinate de
particularităţile vârstei şi structurilor profesionale şi sunt precizate în Curriculumul
Naţional.
Legea învăţământului din România precizează la Art.4.al.1. scopurile educative general valabile
pentru învăţământul din România pe linia formării dimensiunii psiho-sociale a persoanei, după
cum urmează:
“(1) Învăţământul are ca finalitate formarea personalităţii umane prin:
a) însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, a valorilor culturii naţionale şi universale;
b) formarea capacităţilor intelectuale, a disponibilităţilor afective şi a abilităţilor practice prin
asimilarea de cunoştinţe umaniste, ştiinţifice, tehnice şi estetice;
c) asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală, necesare instruirii şi autoinstruirii pe durata întregii vieţi;
76
e) cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice, a respectului
pentru natură şi mediul înconjurător;
f) dezvoltarea armonioasă a individului prin educaţie fizică, educaţie igienico-sanitară şi
practicarea sportului;
g) profesionalizarea tinerei generaţii pentru desfăşurarea unor activităţi utile, producătoare de
bunuri materiale şi spirituale.”
Curriculumul Naţional prevede următoarele scopuri ale ciclurilor curriculare, cu rol major în
orientarea activităţii practice:
• asimilarea elementelor de bază ale principalelor limbaje convenţionale (scris, citit, calcul
aritmetic);
• stimularea copilului în vederea perceperii, cunoaşterii şi stăpânirii mediului apropiat;
• stimularea potenţialului creativ al copilului, a intuiţiei şi a imaginaţiei acestuia;
• formarea motivării pentru învăţare, înţeleasă ca o activitate socială.
Ciclul curricular de dezvoltare (clasele a III-a - a VI-a) are ca scop formarea capacităţilor de
bază necesare pentru continuarea studiilor. Ciclul de dezvoltare vizează:
Ciclul curricular de observare şi orientare (clasele a VII-a - a IX-a) are ca scop orientarea în
vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale ulterioare. El vizează:
• descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii unei
imagini de sine pozitive;
• formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în scopul
orientării spre o anumită carieră profesională;
• dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor limbaje
specializate;
77
• dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în mediul social.
• dobândirea încrederii în sine şi construirea unei imagini pozitive asupra reuşitei personale;
• luarea unor decizii adecvate în contextul mobilităţii condiţiilor sociale şi profesionale;
• înţelegerea şi utilizarea modelelor de funcţionare a societăţii şi de schimbare socială.
78
Competenţele specifice - se definesc pe obiect de studiu si se formeaza pe parcursul unui an
scolar. Ele sunt derivate din competentele generale, fiind etape în dobândirea acestora.
Competentelor specifice li se asociaza prin programă unitati de continut.
Pentru a asigura o marjă cât mai largă de acoperire a obiectelor de studiu, s-a pornit de la o
diferenţiere cât mai fină a etapelor unui proces de învăţare. Astfel, s-au avut în vedere următoarele
şase etape vizând structurarea operaţiilor mentale: percepţie, interiorizare, construire de structuri
mentale, transpunere în limbaj, acomodare internă, adaptare externă. Competenţele generale ce se
urmăresc a fi formate la elevi pe parcursul treptei liceale de şcolaritate precum şi competenţele
specifice fiecărui an de studiu, derivate din acestea, se stabilesc pornind de la structura operaţiilor
mentale şi sunt grupate în jurul unor verbe:
79
• argumentarea unor enunţuri,
• demonstrarea.
Conţinutul include ansamblul valorilor din câmpul de influenţă educaţională sub forma
unor corpuri organizate de informaţii, date factuale, situaţii problemă, noţiuni, principii, modele de
acţiune şi gândire, care sunt selecţionate, organizate în raport cu anumite norme pedagogice.
80
Perspectiva curriculară asupra procesului instructiv-educativ propune termenul de conţinut
curricular, definit ca ″sistem de valori selecţionate din cunoaşterea savantă, din practicile sociale
şi din cultura şcolară, acumulate de societate până la un moment de referinţă, şi care sunt transpuse
didactic în termeni de cunoştinţe, capacităţi şi atitudini integrate în sistemul curriculumului
preşcolar/ şcolar/universitar/postuniversitar″ (C. Creţu, 1998, p. 102).
81
• social-cognitive, care să răspundă nevoilor de competenţă socială şi în domeniile cunoaşterii
ştiinţifice, tehnologice şi artistice.
• psihologic-individuale, care să răspundă trebuinţelor, intereselor, aptitudinilor individuale.
82
- pedagogice: asigurarea conexiunilor între conţinutul învăţării şi idealul, scopurile şi obiectivele
şcolare, asigurarea unităţii între conţinuturile generale şi cele de specialitate, accentuarea
valenţelor formative prin selecţia acelor conţinuturi care dezvoltă capacităţile de cunoaştere şi de
operaţionalizare în practică a achiziţiilor cognitive.
• Conform considerentelor de politica naţională, curriculumul naţional reprezintă o formă de
expresie a unor finalităţi care sunt rezultatul unor decizii politice la nivel central.
• Conform considerentelor personale ale cadrelor didactice, selecţia şi organizarea
conţinuturilor depind de preferinţele profesorilor, de concepţiile lor despre cultură, de stilul
didactic, dar şi de caracteristicile psihio-comportamentale ale clasei de elevi.
3
Numeroasele lucrări ale lui Bernstein au determinat o serie de dispute aprinse în rândul specialiştilor, mai ales
datorită folosirii unor concepte "incomode" din punctul de vedere al convingerilor ideologice afişate de comunitatea
ştiinţifică. Lucrările la care am avut acces, Class, code and control (vol IV) -The structuring of pedagogic discourse,
Routledge, London, 1990, şi Pedagogy, symbolic control and identity, Taylor&Francis, London, 1996, sunt o încercare
de sintetizare a conceptelor utilizate de-a lungul anilor de către autor, de la elaborarea noţiunilor de cod elaborat - cod
restrâns, la sfârşitul anilor '60, la aplicările lor în domeniu câmpului şcolar din anii `90.
83
şcoală, a evienţiat două tipuri distincte de influenţă socio-culturală din partea clasei favorizate
asupra curriculum-ului instituţionalizat în şcoală:
84
Problematica formelor în care pot fi organizate experienţele educaţionale formale ale elevilor aduce în discuţie
concepte cum sunt: monodisciplinaritate, multidisciplinaritate, pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate,
transdisciplinaritate, organizarea modulară sau abordarea integrată. Prezentarea acestora este menită sa evidenţieze
tendinţele actuale în organizarea conţinuturilor.
85
• interdisciplinaritatea ca transfer de metode de cunoaştere sau de cercetare (ex. metoda analizei
statistice a datelor, metode analizei istorice);
• interdisciplinaritatea ca transfer de concepte (valorificarea semnificaţiilor şi valenţelor unui
concept în domenii diferite de cunoaştere).
Organizarea modulară a conţinuturilor a apărut ca răspuns la nevoia de perfecţionare,
formare sau reorientare profesională. Proiectarea conţinuturilor în moduli didactici ia forma unor
seturi de cunoştinţe, situaţii didactice, activităţi, mijloace materiale (D`Hainaut) ce pot fi parcurse
de subiect independent de restul sistemului din care face parte. Modulul se poate întinde, ca durată,
de la câteva ore, la câteva luni, este adaptat cerinţelor şi ritmului de studiu al cursantului. Eficienţa
aceste organizări este deosebită din perspectiva educaţiei permanente deoarece promovează
demersurile educative de tip integrat şi interdisciplinar.
Abordarea integrată a disciplinelor presupune organizarea interdisciplinară nu numai a
conţinuturilor, ci a întregii experienţe de predare-învăţare (transmiterea şi asimilarea lui).
Modalităţile concrete de integrare a disciplinelor ar putea fi (cf. C. Creţu, 1998, p.126):
• integrarea în jurul unui pol ştiinţific, practic, personal sau social;
• integrarea în jurul unei singure discipline;
• integrarea în jurul unor activităţi fundamentale (creaţie, construcţie, cercetare)
• integrarea printr-un ansamblu flexibil de lecţii, fiecare dintre ele fiind concepută printr-o
schemă integrativă de tipul: noţiunile esenţiale ale domeniului, metodele de cercetare specifice,
fenomene implicate, variante de optimizare sau de soluţionare.
Alături de modalităţile de organizare a conţinuturilor prezentate aici pot sta şi alte
demersuri inovative şi eficiente cum sunt: organizarea din perspectiva informatizării
învăţământului, organizarea diferenţiată şi personalizată, organizarea conţinuturilor pentru educaţia
la distanţă, organizarea conţinuturilor învăţământului alternativ etc.
86
specificate rezultatele aşteptate. Modalitatea în care şcoala îi organizează unui elev timpul
reprezintă totodată o formă de control şi influenţă asupra existenţei acestuia.
În educaţia bazată pe competenţe acest raport se schimbă: se porneşte de la competenţele
aşteptate şi se cercetează timpul necear dobândirii acestor competenţe.
Modelele de cercetare axate pe eficacitatea educaţiei din punctul de vedere al timpului
demonstrează de ce şi cum timpul apare ca o componentă esenţială. S-a evidenţiat astfel existenţa a
trei categorii temporale ce trebuie avute în vedere:
• timpul alocat pentru învăţare – cantitatea de timp destinată strudiului unei discipline sau
realizării unei sarcini de învăţare;
• timpul angajat efectiv pentru învăţare – cantitatea de timp efectiv utilizată din totalul
timpului alocat;
• timpul necesar individual pentru învăţare (sau timpul personal) – potrivit ritmului diferit al
fiecărui subiect pentru învăţare
Într-un studiu amplu realizat în anii `70 în Statele Unite asupra performanţelor şcolare ale
elevilor (cunoscut sub numele de Raportul Coleman) s-a concluzionat că inegalitatea socială
existentă la nivelul familiilor elevilor se tranformă în inegalitate şcolară, de aici rezultând
diferenţele între performanţele elevilor. Această ipoteză a fost dezvoltată ulterior, printre alţii, de
P. Bourdieu potrivit căruia deficitul de capital cultural cu care vin din familie unii copii se
accentuează la intrarea în şcoală, în condiţiile în care şcoala este o instituţie care reproduce
inegalitatea socială şi care nu poate realiza egalitatea de şanse pentru elevi.
Ipoteza inegalităţii sociale şi şcolare este contrazisă de Michael Rutter care demonstrează
că diferenţele de performanţă şcolară, fenomenele de indisciplină şi delincvenţa pot fi asociate cu
anumite caracteristici şi procese interne ale instituţiilor şcolare; prin urmare, şcoala este factorul
cauzal. Studiul său demonstrează că atunci când creşte timpul alocat învăţării, creşte şi
performanţa. Timpul efectiv utilizat de elev în învăţare depinde de capacitatea cadrelor didactice
în a-l determina să se implice în rezolvarea sarcinii.
Concluzia care se desprinde de aici este că nu timpul garantează succesul, ci modul în care
acest timp este folosit şi capacităţile intelectuale implicate în învăţare. Unul dintre modelele de
instruire care ilustrează această situaţie, este modelul învăţării depline (Caroll şi Bloom – 1963)
stipulează faptul că aptitudinile individuale diferite şi instruirea diferită sub raportul sarcinilor de
învăţare şi a timpului alocat, conduc la creşterea performanţelor. În consecinţă, nivelul de învăţare
poate fi exprimat sub forma raportului între timpul utilizat (angajat efectiv) şi timpul necesar
(personal) pentru învăţare.
87
Timpul este considerat şi o importantă resursă managerială, planificarea eficientă a
timpului necesitând luarea în considerare, pentru elaborarea planului de învăţământ, alături de o
alocare convenţională de timp şi alte criterii cum sunt:
• natura obiectivelor
• extensiunea ariei de conţinut a disciplinei
• natura disciplinei.
Planificarea eficientă a timpului presupune parcurgerea unor etape:
• stabilirea unor obiective axate pe un număr delimitat de domenii de interes ce trebuie
îndeplinite;
• planificarea activităţilor specifice realizării sarcinilor, fie săptămânal, fie zilnic;
• stabilirea priorităţilor astfel încât să existe o succesiune logică în rezolvarea sarcinilor dar şi o
corelare între complexitatea sarcinii şi timpul alocat învăţării;
• stabilirea de date precise la care să se facă evaluarea .
Referinţe bibliografice:
*** Monitorul Oficial, Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată în 1999
*** M.E.N., 1998, Curriculum Naţional, Cadru de referinţă, Bucureşti
Bernstein, B., 1990, Class, code and control / The structuring of pedagogic discourse (vol.IV),
Routledge, London
Creţu C., 1998, Conţinuturile procesului de învăţământ, componentă a curriculum-ului, în
CucoşC.(coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Ed.Polirom,
Iaşi
Cucoş C., 2002, Timp şi temporalitate în educaţie. Elemente pentru un management al timpului
şcolar, Ed.Polirom, Iaşi
Nicola I., 1994, Pedagogie, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Văideanu, G., 1998, Pedagogie. Note de curs, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti
Văideanu,G., 1988, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti
Voiculescu F., Todor I., Voiculescu E., 2004, Managementul timpului. O abordare
psihopedagogică, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca
88
Teme de reflecţie şi aplicaţii:
1) Cum trebuie corelate principalele categorii de finalităţi educaţionale şi care ar
putea fi consecinţele unei relaţii disfincţionale între acestea?
2) Derivaţi finalităţile educaţionale, în funcţie de gradul lor de generalitate
3) Denumiţi ciclurile curriculare, în funcţie de succesiunea lor
4) Evidenţiaţi finalităţile comune anilor şcolari cuprinşi în acelaşi ciclu curricular
5) Diferenţiaţi obiectivele cadru de obiectivele de referinţă
6) Formulaţi acţiuni specifice fiecărei operaţii mentale(percepţie, interiorizare, construire
de structuri mentale, transpunere în limbaj, acomodare internă, adaptare externă), în
funcţie de gradul lor de dificultate
7) Comparaţi competenţele generale cu competenţele specifice
8) Definiţi obiectivele operaţionale
9) Clasificaţi obiectivele operaţionale, în funcţie de natura achizuţiei
10) Analizaţi noţiunea de ″conţinut″ în relaţie cu conceptul de ″cultură socială″
11) Comparaţi curriculum de tip colecţie cu curriculum de tip integrat;
12) Precizaţi modalităţi de organizare a conţinuturilor
(mono/multi/trans/interdisciplinaritate, organizare modulară, abordare integrată)
13) Explicaţi semnificaţia variabilei ″timp de învăţare″ în practica educaţională
14) Proiectaţi un demers interdisciplinar, modulat sau integrat pentru conţinuturile unei arii
curriculare
15) Analizaţi raportul existent între conţinutul învăţământului şi cultura socială, în prezent.
16) Ce semnificaţie are timpul de învăţare în practica educaţională?
17) Care sunt sursele care au prioritate în prezent în selecţia conţinuturilor învăţământului?
Argumentaţi răspunsul.
18) Ce considerente de ordin teoretic trebuie să satisfacă conţinuturile selectate?
19) În ce măsură considerentele de ordin personal ale cadrului didactic sunt determinante în
alegerea conţinuturilor? Argumentaţi răspunsul şi exemplificaţi.
89
Capitolul 3. PRODUSELE CURRICULARE
Obiective:
În urma studiului capitolului, veţi fi capabili:
să analizaţi planul-cadru de învăţământ, programele şi manualele şcolare elaborate în
actuala reformă curriculară din România;
să caracterizaţi produsele curriculare;
să identificaţi criteriile de realizare şi selecţie a prodeselor curriculare de suport
să identificaţi principiile diferenţierii curriculum-ului
să compare structura unei programe şcolare analitice (monodisciplinare) cu structura unei
programe realizată pe arie curriculară;
să enumeraţi funcţii ale manualului şcolar;
să comparaţi manualul tradiţional cu manualul modern;
să enumeraţi criterii de alegere a materialelor auxiliare;
să definiţi conceptul de curriculum la decizia şcolii;
să exemplificaţi variantele de curriculum la decizia şcolii;
să analizaţi tipurile de opţionale.
90
3.1.Planul-cadru de învăţământ, programa scolară şi manualul şcolar
A. Planul-cadru de învăţământ
Planul-cadru - reprezinta documentul reglator esential care planifică resursele de timp ale
procesului de predare-învatare oferind solutii de optimizare a bugetului de timp:
• pe de o parte, sunt cuprinse activitati comune tuturor elevilor din tara în scopul asigurarii
egalitatii de sanse a acestora;
• pe de alta parte, este prevazuta activitatea pe grupuri/clase de elevi în scopul diferentierii
parcursului scolar în functie de interesele, nevoile si aptitudinile specifice ale elevilor.
Acest document are caracter oficial în care se structurează conţinuturile învăţării pe nivele şi
profiluri şcolare, stabilind numărul de ore minim şi maxim pentru fiecare disciplină sau arie
curriculară. În acelaşi timp, planul de învăţământ include concepţia pedagogică ce fundamentează
ştiinţific procesul instructiv-educativ la nivel naţional.
Deşi planul de învăţământ este văzut adesea ca un instrument de politică educaţională ce afectează
în primul rând normele profesorilor, în realitate acesta este un instrument de organizare a vieţii
elevilor. În prezent, posibilitatea existentă ca decizia de la nivelul şcolii să intervină asupra
timpului şcolar se materializează prin planuri-cadru de învăţământ, în acest fel unităţile şcolare
devind responsabile într-o mai mare măsură decât înainte faţă de calitatea învăţării.
Documentele curriculare fac distincţie între planurile-cadru pentru învăţământul obligatoriu şi cele
pentru liceu. La liceu, o structură diferenţiată pe filiere, profiluri şi specializări, precum şi existenţa
mai multor planuri-cadru de învăţământ conduc la modelarea unor licee cu personalitate
proprie, având o ofertă specifică pe piaţa educaţională, spre deosebire de învăţământul general,
relativ uniform în structură şi omogen în ofertă.
91
stabilirea disciplinelor şcolare, precum şi gruparea şi ierarhizarea acestora în interiorul unor
categorii mai largi.
Conform acestui principiu, în noul plan s-a optat pentru gruparea obiectelor de studiu pe arii
curriculare pentru întreg învăţământul preuniversitar (I-XII/XIII). Ariile curriculare reprezintă
grupaje de discipline care au în comun anumite obiective de formare, ponderea acestora în planul
de învăţământ variind în funcţie de vârsta elevilor şi nivelul de studiu:
92
Ciclurile curriculare sunt prezentate în schema care urmează:
93
3. Principiul coerenţei vizează caracterul omogen al parcursului şcolar. Acest principiu are în
vedere gradul de integrare orizontală şi verticală a ariilor curriculare în interiorul sistemului, iar, în
cadrul acestora, a obiectelor de studiu. Principiul coerenţei vizează în esenţă raporturile
procentuale, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, între ariile curriculare, iar în cadrul ariilor, între
discipline.
4. Principiul egalităţii şanselor are în vedere asigurarea unui sistem care dă dreptul fiecărui elev
în parte să descopere şi să valorifice la maximum potenţialul de care dispune. Aplicarea acestui
principiu impune: obligativitatea învăţământului general şi existenţa trunchiului comun, în măsură
să asigure elevilor accesul la "nucleul" fiecărei componente a parcursului şcolar.
În învăţământul obligatoriu numărul total de ore alocat prin planurile-cadru variază între un minim
şi un maxim. Planurile-cadru prevăd de asemenea, pentru majoritatea obiectelor de studiu, o plajă
orară ce presupune un număr de ore minim şi unul maxim. Această variabilitate permite
concretizarea la nivelul şcolii a planului-cadru prin schemele orare.
Tot la învăţământul obligatoriu curriculumul la decizia şcolii (CDS), urmăreşte să coreleze mai
bine resursele şcolii cu dorinţele copiilor, contribuind în final la valorizarea fiecărei şcoli, la
crearea unei personalităţi proprii acesteia prin diferenţierea ofertei de educaţie. Diferenţierea creată
în acest mod între şcoli este echilibrată prin prezenţa în plan a trunchiului comun.
La liceu, curriculumul la decizia şcolii urmăreşte să coreleze mai bine resursele şcolii cu dorinţele
elevilor, contribuind în final la valorizarea fiecărui liceu, la crearea unei personalităţi proprii a
şcolii prin diferenţierea ofertei de educaţie.
94
6. Principiul racordării la social presupune ca planurile să fie astfel concepute încât să favorizeze
tipuri variate de ieşiri din sistem. Astfel, gimnaziul oferă orientarea către:
• liceul teoretic
• liceul tehnologic
• liceul vocaţional
• şcoala profesională.
• pregătirea universitară
• pregătirea postliceală
• piaţa muncii.
Conform principiului racordării la social, în vederea asigurării legăturii optime dintre şcoală şi
cerinţele sociale, este necesar ca, pe termen mediu, bacalaureatul să asigure în mod real diplome
diferite ca specializare, singurele în măsură să ofere posibilitatea accesului direct la specializarea
universitară. De asemenea, pentru a veni în întâmpinarea reorientării elevilor, este necesar să existe
pasarele de trecere de la o filieră/profil/specializare la alta, în diverse puncte ale parcursului şcolar.
B. Programele şcolare
Programele şcolare actuale definesc în termeni generali informaţiile necesare pentru formarea
intelectuală, fără a mai preciza timpul (unic) necesar asimilării fiecărei unităţi de conţinut. Rămâne
la latitudinea autorului de manual şi a învăţătorului/profesorului să organizeze instruirea în funcţie
de obiectivele şi conţinuturile prevăzute în programele şcolare şi de propriile opţiuni privind
progresia, abordarea metodologică şi interesele elevilor. Din acest demers, rezultă necesitatea
manualelor alternative şi a stimulării iniţiativei şi a creativităţii la nivelul practicii şcolare.
95
• parte de prezentare generală în care se specifică obiectivele educaţionale generale ale
disciplinei, importanţa disciplinei în învăţare pentru elevi, principiile fundamentale pe care se
structurează conţinutul disciplinei şi organizarea lui;
• în partea a doua se precizează temele şi subiectele organizate pe capitole şi subcapitole şi
numărul de ore alocate lor.
Noile programe şcolare realizate pe arii curriculare se deosebesc de programele tradiţionale prin:
• tipul de abordare a conţinutului domeniului ca perspectivă şi obiective;
• se precizează obiectivele pentru fiecare an de studiu al ariei respective;
• sunt sugerate temele opţionale la alegerea profesorului sau la decizia şcolii;
• se fac sugestii privind metodologiile de predare şi evaluarea elevilor în funcţie de standardele
naţionale de evaluare (se precizează nivelul minim, maxim şi mediu de performanţă).
Noile programe şcolare sunt construite pe principiul flexibilizării şi descentralizării
curriculare, oferind profesorilor posibilitatea conceperii unor trasee curriculare diferenţiate şi
personalizate. Concret, alături de curriculumul nucleu sau obligatoriu (65-70%), există curriculum
la decizia şcolii (35-30%) care presupune libertatea opţiunilor pentru anumite activităţi didactice,
în funcţie de specificul zonei geografice sau al comunităţii din care face parte şcoala.
Între programa şcolară şi planul-cadru trebuie să existe unitate, în sensul că obiectivele,
tematica şi standardele pe care le pretinde programa trebuie să corespundă calitativ şi cantitativ
normelor precizate în planul de învăţământ.
C. Manualele şcolare
Manualele şcolare concretizează conţinutul precizat în programa şcolară şi realizabil în
relaţia concretă dintre profesor şi elev.
Funcţiile pe care le îndeplineşte manualul:
• funcţia de informare – se realizează prin mijloace didactice sau grafice specifice;
• funcţia de formare a capacităţilor şi de dobândire a cunoştinţelor pe care le vizează profesorul
– se realizează prin modul în care este prezentat conţinutul, prin exerciţiile pe care manualul
respectiv le propune;
• funcţia de antrenare a capacităţilor cognitive, dar şi afective în experienţa de învăţare;
• funcţia de autoinstruire şi de menţinere a interesului pentru învăţare – această funcţie depinde
foarte mult de tehnicile de autoevaluare pe care le foloseşte manualul.
96
Manualele alternative reprezintă o necesitate derivată din faprul că nici profesorii nu sunt identici
şi nici elevii. Nu există elevul "în general", neutru, unul şi acelaşi, căruia să-i prescriem o evoluţie
standard în şcoală; neurobiologia şi psihologia demonstrează diferenţele individuale ale fiecăruia
dintre noi (abilităţi diferite, ritmuri diferite, interese diferite, chiar tipuri diferite de "inteligenţe").
Manualul unic se bazează pe presupunerea că cineva posedă cunoaşterea exactă a ceea ce trebuie
învăţat şi cum trebuie învăţat de către toţi elevii la o anumită disciplină, într-o anume clasă. La
nivelul actual de acumulare a informaţiei este greu de crezut că o autoritate poate produce fie şi
numai o imagine corectă şi fidelă a unui domeniu de cunoaştere. In momentul în care domeniul
este transferat în şcoală ca obiect de studiu, lucrurile devin chiar mai complicate; acesta nu poate fi
transpus, pur şi simplu, în absenţa didacticii. Iar didactica modernă - didacticile, întrucât din
perspectiva ştiinţelor cogniţiei este vorba de o didactică specifică fiecărei discipline - legitimează
manualele alternative. Şi nu în ultimul rând, dacă acceptăm existenţa diferenţelor individuale între
elevi, atunci, pentru o formare intelectuală adecvată este necesară o ofertă cât mai variată de
instruire, capabilă să vină în întâmpinarea diferitelor interese, nevoi, ritmuri, stiluri etc.
Prezentăm sintetic mai jos diferenţele esenţiale dintre manuale tradiţionale şi cele moderne:
Desigur, în mod concret, un anumit manual se regăseşte la confluenţa câtorva dintre delimitările
formulate mai sus. Având şansa opţiunii, învăţătorul/profesorul poate alege pentru sine şi pentru
elevii pe care îi formează, varianta cea mai adecvată. Aceasta presupune însă din partea
profesorilor competenţe psiho-pedagogice care să le permită alegerea celui mai bun manual în
funcţie de caracteristicile clasei de elevi, dar şi în funcţie de propriile aptitudini şi de stilul didactic.
97
Pentru o imagine mai clară asupra criteriilor de evaluare pe care un profesor trebuie să le aibă în
vedere pentru alegerea manualului, prezentăm în tablelul de mai jos o selecţie a caracteristicilor pe
care le-am considerat relevante şi operaţionale în luarea acestei decizii (sursa este „Ghidul de
evaluare a manualelor şcolare”, MEdC):
Criteriul Descriptori
conceptia 1.1. Claritatea informatiilor privind conceptia care a stat la baza
curriculara constructiei ghidului (prefata).
99
3. 2. Produse curriculare auxiliare
drd. Anca Andronic
Ghidurile şi materialele metodice au rolul de a prezenta cadrelor didactice noile orientări la care
aceştia trebuie să se adapteze. Cadrul didactic foloseşte ghidurile şi materialele metodice ca
structuri de perfecţionare. Activităţile sugerate sau îndrumările prezente în aceste documente oferă
posibilitatea unei abordări flexibile şi deschise ale elementelor de conţinut, creând în acelaşi timp
motivaţie pentru învăţare. O regulă fundamentală a elaborării acestui tip de materiale se referă la
corespondenţa necesară dintre starea de pregătire (informativă şi formativă) a
elevului/preşcolarului pentru receptarea unor noi conţinuturi şi modul de prezentare a acestora
pentru a declanşa, menţine şi a perpetua învăţarea.
Autorii unor asemenea materiale trebuie să conştientizeze faptul că în demersul lor optează
pentru un model specific al inteligenţei sau intelectului celui care învaţă şi cu o concepţie
predominantă despre predare şi învăţare, fie implicit, fie explicit. De regulă se operează cu două
modele:
- modelul unei învăţări bazate pe receptivitatea elevilor şi pe pasivitatea acestora. În acest
caz materialele se centrează pe memoria elevului şi pe capacităţile reproductive asociate. O
asemenea manieră oferă „ştiinţa ca produs” şi nu ca proces. Formulele, enunţurile şi definiţiile sunt
nedemonstrate;
- modelul centrat pe învăţare activă şi interactivă; materialele pun probleme şi cer soluţii,
angajând gândirea şi imaginaţia elevilor.
La ora actuală la dispoziţia cadrului didactic şi a elevilor se află o multitudine de
instrumente de prezentare, de prelucrare a informaţiilor şi de comunicare. Acestea alcătuiesc
„pachete de instruire şi învăţare”. Unele componente sunt utilizabile numai de cadrul didactic ca
100
materiale didactice necesare organizării „predării” (ghiduri metodice, îndrumare, culegeri etc.),
altele sunt destinate elevilor pentru individualizarea, conturarea şi aprofundarea învăţării.
Profesorul trebuie să selecteze materialele auxiliare pe care le pune la dispoziţia elevilor sau pe
care le recomandă părinţilor în funcţie de câteva criterii.
• Criterii referitoare la conţinuturi:
- răspund obiectivelor învăţământului preuniversitar?
- sunt la nivelul de înţelegere al elevului?
- sunt exacte, precise, actuale şi variate?
- sunt suficient de dezvoltate în raport cu enunţurile sintetice ale programei?
- contribuie la formarea atitudinilor sociale şi morale positive şi la dezvoltarea valorilor?
- progresia cunoştinţelor şi conceptelor vehiculate se realizează de a simplu la complex?
- activităţile de învăţare propuse sunt suficient de variate?
- autorul a făcut eforturi pentru integrarea conţinuturilor a două sau mai multe discipline?
• Criterii referitoare la abordări pedagogice:
- materialul este în concordanţă cu concepţiile pedagogice moderne?
- este promovată o pedagogie directivistă sau non-directivistă?
- stimulează activitatea investigativă a elevului ?
- ţine seama de interesele elevului?
- ţine seama de vârsta şi mediul de viaţă al elevului?
- propune exerciţii de învăţare şi de control pentru fiecare temă?
• Criterii referitoare la redactare:
- organizarea materialului (organizare logică, prezentare, întindere etc.)
- limbaj (adaptat, vocabular etc.)
- stil de redactare.
• Criterii referitoare la elementele grafice:
- corespund temei?
- se justifică toate ilustraţiile?
- sunt clare şi precise?
- transmit informaţii interesante?
101
- sunt sugestive?
- sunt estetice?
- sunt corect plasate în pagină?
Criteriile prezentate mai sus pot fi luate în considerare de profesor în selectarea materialelor
(Potolea, Manolescu, 2006,123-125).
Referinţe bibliografice
Chiş, V., Ionescu, M., Pedagogie. (2001) Suporturi pentru formarea profesorilor. Cluj-
Napoca:Presa Universitară Clujană,
Cucoş, Constantin. (2000). Pedagogie. Iaşi: Editura Polirom.
Nicola, Ioan. (1994). Pedagogie. Bucureşti:Editura Didactică şi Pedagogică.
Potolea, D., Manolescu, M. (2006). Teoria si metodologia curriculumului. Bucureşti: Ministerul
Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru învăţământul rural.
Dar dincolo de disfuncţii, CDS rămâne o realitate a şcolii de azi, realitate care şi-a câştigat
o serie de adepţi (printre aceştia numărîndu-se majoritatea elevilor) şi care presupune starea de
102
normalitate prin acceptarea diferenţei. Altfel spus, CDS-ca-putere-a-şcolii permite crearea unui
etos propriu care conferă diferenţa în cadrul genului proxim "şcoala românească la începutul
mileniului III".
Curriculum-ul Naţional are două segmente: curriculum nucleu şi curriculum la decizia şcolii.
(a) Curriculum-ul nucleu corespunde trunchiului comun, adică numărului minim de ore de la
fiecare disciplină obligatorie prevăzută în planurile-cadru de învătământ.
Drept consecinţă, noile programe şcolare pe discipline cuprind obiective cadru, obiective
de referinţă, conţinuturi ale învăţării şi standarde curriculare de performanţă, obligatorii pentru
toate şcolile şi pentru toţi elevii. Prin intermediul acestora, se asigură egalitatea şanselor în
contextul învăţământului public. Curriculum-ui nucleu reprezintă unicul sistem de referinţă pentru
diversele tipuri de evaluări şi de examinări externe (naţionale) din sistem şi pentru elaborarea
standardelor curriculare de performanţă.
Prin urmare, programele şcolare la disciplinele obligatorii vor avea obiective şi unităţi de
conţinuturi marcate cu asterisc (*) şi tipărite cursiv, a căror parcurgere nu mai este obligatorie, ele
intrând sub incidenţa deciziei la nivel de şcoală. Mai exact, în completarea curriculum-ului nucleu,
şcoala poate opta pentru una dintre variantele de curriculum la decizia şcolii, respectiv curriculum
nucleu aprofundat, curriculum extins şi curriculum elaborat în şcoală. Aceste variante sunt
prezentate în cele ce urmează:
103
aprofundarea se aplica numai în cazuri de recuperare pentru acei elevi care nu reusesc sa
atinga nivelul minimal al obiectivelor prevazute de programa în anii anteriori.
• Curriculum extins - reprezinta, pentru învatamântul general, acea forma de CDS care
urmareste extinderea obiectivelor si a continuturilor din Curriculumul-nucleu prin noi
obiective de referinta si noi unitati de continut, în numarul maxim de ore pervazut în plaja
orara a unei discipline. Acesta presupune parcurgerea programei în întregime (inclusiv
elementele marcate cu asterisc).
• Optionalul - reprezinta, pentru învatamântul obligatoriu, acea varietate de CDS ce consta
într-o noua disciplina scolara; aceasta presupune elaborarea în scoala a unei programe cu
obiective si continuturi noi, diferite de acelea existente în programele de trunchi comun.
La nivelul liceului, CDS se poate realiza prin mai multe tipuri de optionale, respectiv:
• Optional de aprofundare - reprezinta acel tip de CDS derivat dintr-o disciplina studiata în
trunchiul comun, care urmareste aprofundarea obiectivelor/competentelor din
curriculumul-nucleu prin noi continuturi propuse la nivelul scolii (sau a acelora marcate cu
asterisc, în cazul specializarilor pe care nu le parcurg în mod obligatoriu la trunchiul
comun).
• Optional de extindere - reprezinta acel tip de CDS derivat dintr-o disciplina studiata în
trunchiul comun, care urmareste extinderea obiectivelor-cadru/competentelor generale din
curriculumul-nucleu prin noi obiective de referinta/competente specifice si noi continuturi
definite la nivelul scolii.
• Optional preluat din trunchiul comun al altor discipline - reprezinta acel tip de CDS
generat prin parcurgerea unei programe care este obligatorie pentru anumite specializari si
care poate fi parcursa în cadrul orelor de CDS la acele specializari unde disciplina
respectiva nu este inclusa în trunchiul comun.
• Optional ca disciplina noua - consta într-un nou obiect de studiu, în afara acelora
prevazute în trunchiul comun la un anumit profil si specializare; acesta presupune
elaborarea în scoala a unei programe noi, diferite de programele disciplinelor de trunchi
comun.
• Optional integrat - constă într-un nou obiect de studiu, structurat în jurul unei teme
integratoare pentru o anumita arie curriculara sau pentru mai multe arii curriculare. Acesta
presupune elaborarea unei programe prin integrarea a cel putin doua domenii apartinând
104
uneia sau mai multor arii curriculare; în acest caz, obiectivele/competentele sunt diferite
fata de acelea existente în programele disciplinelor care se integrează (www.cnc.ise.ro).
(a) Opţionalul la nivelul disciplinei constă în activităti, proiecte, module, care reprezintă o ofertă
diferită faţă de cea propusă de autoritatea centrală. Aceasta este elaborată în şcoală, la nivelul
105
catedrei şi presupune formularea unor obiective de referinţă care nu apar în programă. In acest caz,
propunem următorul format de proiectare:
Denumirea opţionalului:
Obiective cadru Obiective de Activităţi de Evaluare
referinţă învăţare
Tabelul va fi urmat de o listă de conţinuturi.
(b) Opţionalul la nivelul ariei curriculare presupune alegerea unei teme care implică cel puţin două
discipline dintr-o arie. În acest caz, pornind de la obiectivele cadru ale disciplinelor, vor fi
formulate obiective de referintă din perspectiva temei pentni care s-a optat. Redactarea curriculum-
ului pentru un asemenea tip de opţional se va face pe baza următorului tabel:
Denumirea opţionalului:
Obiective pe Obiective cadru ale Obiective de Activităţi de Evaluare
arie curriculară disciplinelor referinţă învăţare
implicate
(c) Optionalul la nivelul mai multor aril curriculare poate fi proiectat pomind de la un obiectiv
complex de tip transdisciplinar sau interdisciplinar, prin intersectarea unor segmente de discipline
aparlinând mai multor arii. În acest caz, obiectivele de referintă apar ca specificări ale obiectivelor
cadru.
Denumirea optionalului:
Obiective Obiective cadru ale Obiective de Activităţi de Evaluare
transdisciplinare disciplinelor referintă învăţare
implicate
106
Referinţe bibliografice
5. Analizaţi textul:
“În sec. XIX şi în prima jumătate a sec. XX curriculum-ul a fost considerat ca o entitate fixă şi
statică . Atitudinea „normală ” faţă de curriculum o constituia acordul, fără nici un fel de
critică. Curriculum-ul era acceptat pentru că în vremuri de stabilitate şi ritmuri lente de
dezvoltare, constituia un mijloc acceptat de a conferi un anumit statut celor ce parcurg
programul respectiv. Se consideră că ceea ce este tradiţional are valoare în sine şi este de
necontestat. Curriculum-ul tradiţional era asociat cu succesul şcolar. În realitate un
curriculum trebuie să reflecte nevoile sociale şi economice ale unei societăţi ca dezvoltare
(D’Hainaut, 1981).
107
4. Analizaţi critic un document curricular auxiliar (un Ghid metodic, un caiet de lucru etc.).
5. Comparaţi structura unei programe şcolare analitice (monodisciplinare) cu structura unei
programe realizată pe arie curriculară
6. Enumeraţi funcţii ale manualului şcolar
7. Comparaţi manualul tradiţional cu manualul modern
8. Enumeraţi criterii de alegere a materialelor auxiliare
9. Analizaţi definiţia CDS (extras din text):
învaţare pe care fiecare şcoala le propune în mod direct elevilor săi în cadrul ofertei curriculare
proprii. La nivelul planurilor de învăţământ, CDS reprezintă numărul de ore alocate şcolii
108