Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești precum și a popoarelor care au locuit-

o și care, pe lângă diferențele culturale specifice și transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp
a condus la recunoașterea României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă, prin istoria României se
înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului modern România, a Regatului României și a formelor de organizare
intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.

Dacia Încă înainte de

anul 2.000 î.Hr. și până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci Dacia, sunt evidențiate de izvoarele arheologice
și istorice diferite uniuni de triburi tracice, daco-getice, mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Charnabon (sfârșitul
sec. VI î.Hr. - începutul sec. V î.Hr.), a Regelui Dromichaites (sfârșitul sec.IV î.Hr. - începutul sec. III î.Hr.), precum și a regilor
Oroles și Rubobostes (prima jumătate a sec. II î.Hr.). Daco-geții erau caracterizați de către istoricul Herodot drept "cei mai viteji și
mai drepți dintre traci", vorbitori ai "limbii latine vulgare"(Ovidius). În secolul I î.Hr., sub stăpânirea Regelui Burebista (82-44
î.Hr.), s-a format primul stat dac unitar centralizat, cu capitala la Argedava(actuala comună Popești - Nucet, județul Giurgiu), cetate
situată pe malul drept al râului Argessis (Argeș) și amplasată la cca 15 - 20 km S-V de centrul actualei capitale a României. Capitala
statului dac este menționată de antici drept "Cetatea Soarelui"(Hellis). Limitele statului dac erau, în Nord: Carpații Păduroși, în Est:
țărmul vestic al Pontului Euxin (Mării Negre) și gurile râului Bug, în Sud: munții Haemus, în Vest: confluența râului Morava cu
Dunărea Mijlocie, apoi cursul Dunării și chiar dincolo de el. Statul dac amenința interesele regionale ale Imperiului Roman. Regele
Burebista avea să se implice în conflictul dintre Cezar și Pompei, susținându-l pe acesta din urmă. Împăratul roman Iulius Cezar a
plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr. Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut
parte de aceeași soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. Conducerea statului dac avea să fie preluată de Regele Deceneu,
Mare Preot al dacilor, sfetnic și colaborator apropiat al lui Burebista, un "om de o vastă erudiție"(Iordanes). Sub conducerea Regelui
Deceneu, capitala statului dac este mutată la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei (actualul sat Grădiștea Muncelului, județul
Hunedoara), cetate ridicată încă în timpul domniei Regelui Burebista și situată la cca 350-400 km N-V de vechea capitală Argedava
(Muntenia), care este menținută, în continuare, drept cetate de apărare. Regelui Deceneu i-au urmat regii Cotiso, Comosicus - tot
Mare Preot - și Coryllus (Scorilo). În anul 87 d.Hr., conducerea statului dac este preluată de Regele Decebal - fiul lui Scorilo.
Regele Decebal "era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor"(Dio Cassius). Noul stat dac a susținut o serie
de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. "Să nu uităm că Traian a fost un
trac veritabil. Luptele dintre Traian și Decebal au fost razboaie fratricide"(Dio Cassius). Cele mai importante momente ale acestor
lupte sunt evidențiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către cel mai mare arhitect al acelor timpuri - Apolodor din
Damasc - realizator și al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta. Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice,
administrația romană s-a retras din provincie două secole mai târziu, în anul 271 d.Hr., fiind considerat drept anul "Retragerii
Aureliene". Petrecută în timpul Impăratului Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reașezare strategică a granițelor de la
Dunăre ale imperiului pentru o administrație mai eficientă și apărare mai eficace a provinciilor din această zonă. Din Dacia de la
nord de Dunăre au fost retrase doar elementele de ocupație (armata), însă coloniștii și alte elemente de populație romană care
apucaseră deja să întemeieze orașe și o viață socială solidă, împreună cu populația locală de sorginte tracică, au ramas în continuare
pe acest teritoriu, după cum atestă multiplele izvoare arheologice, astfel că pe la anul 600 d.Hr. etnogeneza românească este
finalizată.

Statele medievale românești

Au urmat mai multe valuri de invazii: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul VI, slavii în secolul VII, ungurii în
secolul IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii in secolele X-XII și tătarii în secolul XIII. Au fost create mai întâi cnezatele și
voievodatele, ca formațiuni prestatale românești. Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele conduse de Litovoi, Seneslau,
Ioan și Farcaș în Țara Românească, de Gelu, Glad și Menumorut în Transilvania, de Dragoș și Bogdan în Moldova și de Dobrotici
în Dobrogea. În secolele XII - XIII avea să se concretizeze procesul de formare a principatelor Moldovei, Țării Românești și
Transilvaniei, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă
Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome,
dar sub suzeranitate otomană. Primele întemeieri statale românești (state vlahe în istoriografia timpului) au apărut în sudul Dunării:
Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru și Asan (anul 1186), precum și ținuturile românești (un fel de voievodate sau
cnezate), în secolele X-XIII: Vlahia Mare (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida), Vlahia Mică (Epir, Tesproția) și Vlahia
Superioară (Dolopia).(Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București,
1942)

În secolul XII, în Transilvania se încearcă organizarea unui Principat. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea regii
Ungariei au colonizat în Transilvania secui, precum și germani, evocați în izvoare sub numele hospites și cunoscuți sub denumirea
generică de sași.

În anul 1600, cele trei principate române au fost unite cu succes de voievodul Mihai Viteazul, dar uniunea a fost dizolvată după
asasinarea lui Mihai, un an mai târziu, la ordinul generalului Basta.

La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfrângerea turcilor
care transformaseră pentru peste 150 de ani Ungaria în pașalâc turcesc. Austriecii, la rândul lor, și-au extins rapid imperiul: În 1718
o importantă parte a Țării Românești, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775,
Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului medieval
(numită Basarabia) a fost ocupată în mai târziu, în 1812 de Rusia.
 Renașterea națională a RomânieiCa în majoritatea țărilor europene, anul 1848 a adus revoluția în Moldova, Țara Românească și
Transilvania. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea
principat românesc - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, revoluția a ajutat populațiilor
celor trei principate să-și recunoască unitatea lor de limbă și a intereselor lor.

Istoriografia revoluției române de la 1848-1849 din Transilvania

Delegații Adunărilor Ad-hoc au profitat de susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane și ambiguitatea din
textul Convenției de la Paris din 1858, alegându-l în 1859 pe Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Principatelor Țării Românești și
Moldovei, iar apoi al Principatelor Unite. De la 1862 al României!

Războiul de independență (1877-1878)

În 1866 prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru
obținerea independenței române. În 1877 Carol a condus forțele armate române într-un război de independență plin de succes,
ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.

Participarea României la războiul din 1877-1878 și cucerirea independenței de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele
suverane, având o adâncă semnificație morală pentru că a ridicat conștiința națiunii române libere și a permis realizarea în
perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puțin important a însemnat eliberarea altor populații
balcanice de sub dominația otomană, contribuind decisiv la evoluția acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului
național.

[modificare] Regatul României

Regatul României

Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus, cu vecini slavi pe trei părți, aspira la vest, în principal la
Franța, pentru modelele sale culturale, educaționale și administrative. În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial, de partea
Antantei. La sfârșitul războiului, Imperiile Austro-Ungar și Rus au dispărut; corpurile reprezentative create în Transilvania,
Basarabia și Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.

Majoritatea guvernelor române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat forma, dar nu și substanța unei monarhii
constituționale liberale. Mișcarea naționalistă aproape mistică Garda de Fier, a devenit un factor politic major în exploatarea fricii de
comunism și resentimentul pretinsei dominații străine și mai ales evreiești asupra economiei. În 1938, pentru a preveni formarea
unui guvern ce avea să includă membri ai acestei mișcări, Regele Carol al II-lea a destituit guvernul și a instituit o dictatură regală
de scurtă durată. El a fost silit să abdice la 6 septembrie 1940, ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în același an. În
locul lui a venit la tron regele Mihai I, care a lăsat conducerea statului primului ministru, mareșalul Ion Antonescu.

[modificare] România în al Doilea Război Mondial

Pentru detalii, vezi: România în al Doilea Război Mondial.

În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât și în vest: în iunie 1940, ca urmare a tratatului imperialist Germano -
Sovietic (Ribbentrop - Molotov) după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de
nord și Ținutul Herța. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS
Moldovenească. Bucovina de Nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei au fost oferite RSS Ucraineane.

Între 1941 și 1944, generalul Ion Antonescu conduce țara ca dictator militar ("Șef de Stat").

Prin Dictatul de la Viena, "arbitrat" de Germania și Italia, România este nevoită în august 1940 să cedeze Ungariei partea de nord a
Transilvaniei în schimbul garanțiilor de securitate germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie
1940, au fost cedate Bulgariei două județe din sudul Dobrogei, Durostor și Caliacra (Cadrilaterul). România a intrat în cel de-al
doilea război mondial de partea Axei în iunie 1941, cu scopul de a recupera teritoriile pierdute către URSS.

La 23 august 1944, Regele Mihai, cu sprijinul partidelor istorice și al armatei, a pus capăt dictaturii lui Antonescu și a trecut armata
României de partea Aliaților, grăbind astfel cu circa 6 - 9 luni sfârșitul celui de al doilea război mondial. România a luptat greu în
bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria, Austria și Cehoslovacia, situându-se pe locul 4 în ceea ce privește efectivele armate
angajate în luptă, aportul concret adus Aliaților și rezultatele obținute pentru victoria asupra statelor Axei. La sfârșitul războiului,
Regele Mihai I a fost decorat de Președintele SUA - Harry S. Truman - cu „Legiunea de Merit în cel mai înalt grad” (Comandant
Șef) și de către Iosif V. Stalin cu ordinul sovietic "Victoria cu diamante", recunoscându-se, în acest fel, meritul deosebit al
contribuției României la victoria aliaților. Ca o recunoaștere deplină a meritelor României, Franța avea să ceară acordarea țării
noastre a statutului de cobeligerantă. URSS, chiar dacă a recunoscut realele merite ale României, avea să se opună acordării acestui
drept.
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvaniei a revenit la România, dar Bucovina de nord, Basarabia, Ținutul
Herța și sudul Dobrogei(Cadrilaterul) au rămas pierdute. RSS Moldovenească a devenit independentă abia în 1991, sub numele de
Republica Moldova.

[modificare] România comunistă

La 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română, după ce, în contextul ocupării româniei de către armata
sovietică, regele Mihai I a fost forțat să abdice, stabilindu-se în Elveția, la Versoix.

La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Ana Pauker semnează un proces-verbal secret
în urma căruia Insula Șerpilor este cedată statului vecin de la Răsărit.

La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-și afirme o anumită independență față de Uniunea Sovietică.
Ceaușescu a devenit președintele Partidului Comunist Român în 1965 și șef al Statului în 1967. Denunțarea de către acesta a
invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 și o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini pozitive a
dictatorului, atât în vest, cât și acasă. Seduși de politica străină „independentă” a lui Ceaușescu, liderii vestici au avut o poziție
ambiguă față de un regim care a devenit la sfârșitul anilor 1970 foarte aspru, despotic și capricios. Creșterea economică rapidă
antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei austerități răstălmăcite și represiunii politice severe.

Conducerea lungă, de peste două decenii, a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce mai austeră în anii 1980.

După prăbușirea comunismului în restul Europei de Est, spre sfârșitul verii lui 1989, un protest de la mijlocul lui decembrie din
Timișoara a crescut într-o revoltă populară răspândită pe întreg teritoriul țării contra regimului ceaușist. Ion Iliescu a devenit
președinte pe 22 decembrie. Ceaușescu a fost arestat imediat, și, după un proces înscenat, a fost executat împreună cu soția sa pe 25
decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de pesoane au fost ucise în luptele de stradă dintre armată și populație. O coaliție de
guvernare improvizată, Frontul Salvării Naționale (FSN), s-a instalat la putere și a proclamat restaurarea democrației și a libertății.
Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri nepopulare ale lui Ceaușescu, precum interzicerea
avortului, au fost abrogate.

Pentru detalii, vezi: Revoluția română din 1989.

[modificare] România începând cu 1989

Alegerile parlamentare și prezidențiale au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu Partidele Național Țărănesc și Național Liberal,
Ion Iliescu, un fost activist comunist, a câștigat 85% din voturi. FSN a primit două treimi din scaunele Parlamentului, a numit un
profesor universitar, Petre Roman, ca prim-minstru și a început reformele pentru o piață liberă.

De vreme ce noul guvern era încă format în mare parte din foști comuniști, anti-comuniștii au protestat în Piața Universității,
București în aprilie 1990. Două luni mai târziu, "huliganii" au fost împrăștiați brutal de către minerii din Valea Jiului, chemați de
Președintele Iliescu. Minerii au atacat Universitatea, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", precum și sediile și casele liderilor
opoziției. Este clar ca actiunea minerilor a fost orchestrata din umbră de Ion Iliescu si aparatul său represiv. Guvernul lui Petre
Roman a căzut la sfârșitul lui septembrie 1991, când minerii s-au întors la București pentru a cere salarii mai mari. Un tehnocrat,
Teodor Stolojan s-a oferit să conducă un guvern interimar, până la venirea alegerilor.

O nouă Constituție democratică a fost proiectată de Parlament și adoptată după un referendum popular. În alegerile naționale din
1992, Ion Iliescu și-a câștigat dreptul la un nou mandat, al doilea. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste
PUNR și PRM și fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae
Văcăroiu, un economist. Guvernarea 1992-1996 a fost marcată de scandaloase privatizări și fraude din partea puterii politice de la
acea vreme, care au dus practic la înnapoierea economica și stoparea progresului și a reformelor necesare la acel moment.

Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română (CDR) l-a învins in 1996 pe președintele Iliescu, după un
al doilea scrutin și l-a înlocuit la șefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcție până în
martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNȚCD) și mai târziu de Mugur Isărescu, dar în alegerile din 2000 Partidul Social
Democrat (PSD) și Iliescu au câștigat din nou, al treilea mandat de presedinte - fortand constitutia, iar Adrian Năstase a fost numit
prim-ministru.

În 2002, România a fost invitată să adere la OTAN. În același an, Uniunea Europeană a confirmat sprijinul puternic față de scopul
țării de a adera în 2007. Totuși, mai rămân de efectuat multe reforme de restructurare a economiei, înainte ca România să-și poată
atinge scopul.

În aprilie 2004, România devine membru NATO. În decembrie 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de
Președinte al țării, în fruntea unei coaliții formate din P.N.L. și P.D., alături de U.D.M.R. și P.U.R. (ulterior Partidul Conservator),
iar cu funcția de Prim-ministru al Guvernului României, a fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu. Partidul Conservator s-a retras
ulterior de la guvernare.

La 1 ianuarie 2007, România devine membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În aprilie 2007, Partidul Democrat a fost scos
de la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care fac parte doar miniștri din partea P.N.L. și U.D.M.R., a depus jurământul la 5
aprilie 2007, fiind sprijinit în Parlament de Partidul Național Liberal, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, precum și
de Partidul Social Democrat.

În decembrie 2008, în urma alegerilor parlamentare, Prim-ministru al Guvernului României a fost numit Emil Boc - Președinte al
Partidului Democrat-Liberal - fiind desemnată o nouă coaliție guvernamentală, PD-L - PSD. Președinte al Senatului României a fost
ales Mircea Geoană, Președintele Partidului Social Democrat, iar Președinte al Camerei Deputaților a fost aleasa Roberta Anastase,
din partea Partidului Democrat-Liberal.

În urma alegerilor prezidențiale, desfășurate în decembrie 2009, Traian Băsescu și-a câștigat dreptul la al doilea mandat consecutiv
de Președinte al României, după cel obținut în decembrie 2004. A fost instalat un nou guvern, condus tot de către Emil Boc, în
cadrul unei coaliții formate din PD-L, UDMR, grupul minorităților și grupul parlamentarilor independenți. PSD și PNL au preferat
să rămână împreună în opoziție, refuzând participarea la guvernare.

Granitele României de astazi includ o mare parte din teritoriul statului antic Dacia. Teritoriul actual al României a fost locuit
începând cu mileniul 2 înainte de Hristos, de triburile indo-europene ale tracilor. Începând cu secolul 6 înainte de Hristos, în
regiunea Dunarii de Jos sunt semnalati getii, iar în tinuturile Banat si Transilvania, dacii. În vremea lui Burebista (82-44 î.Hr.), statul
geto-dac avea ca hotare: în nord - Carpatii Padurosi, în sud - muntii Haemus (Balcani), în vest - confluenta râului Morava cu
Dunarea mijlocie, în est - râul Bug.

     Dupa moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrama în patru apoi în cinci formatiuni politice. Nucleul statal se mentine în
zona muntilor Sureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus si Coryllus.

     Unitatea statului dac este refacuta de regele Decebal (87-106 d.Hr.). Noul stat avea resedinta la Sarmizegetusa. Acesta avea
dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, însa era mai bine organizat. Domnia sa reprezinta perioada de apogeu a civilizatiei
geto-dacilor, aflata în a doua etapa a epocii fierului (La Tene). Datorita agravarii pericolului roman, care ajunsese la Dunarea de Jos,
Decebal poarta doua razboaie cu romanii condusi de împaratul Traian în anii: 101-102 respectiv 105-106. În urma acestor razboaie,
Dacia este cucerita si transformata în provincie romana. Începe oficial procesul de romanizare al autohtonilor geto-daci.      

      

        Romanizarea reprezinta un proces istoric complex prin care civilizatia romana patrunde în toate compartimentele vietii unei
provincii încât duce la înlocuirea limbii populatiei supuse cu limba latina. Factorii romanizarii au fost administratia, armata,
veteranii, colonistii, urbanizarea, religia, dreptul si învatamântul în limba latina. Impactul asupra autohtonilor, al acestor factori, a
fost asimilarea, în mod constient, a civilizatiei romane. În anul 271, împaratul Aurelianus retrage administratia si armata din Dacia.
Cea mai mare parte a populatiei romanizate ramâne la nord de Dunare. Avem dovezi ale continuitatii populatiei daco-romane la
nord de Dunare. Asezari daco-romane nord-dunarene cunosc o locuire neîntrerupta. Vechi centre urbane sunt : Sucidava, Dierna,
Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum. Însa o parte a locuitorilor vechilor orase se retrag spre tinuturile rurale din cauza migratorilor si
întemeiaza noi asezari. Dupa retragerea aureliana este refacuta unitatea dacica din stânga Dunarii de Jos. Desfiintarea frontierei
romane de pe linia Carpatilor a permis circulatia nestingherita pe ambele versante: dacii liberi - patrund în interiorul arcului carpatic;
daco-romanii trec la E. si S. de Carpati. Refacerea unitatii dacice a amplificat procesul de romanizare. Practicarea neîntrerupta a
unor activitati specifice unei vieti sedentare, incompatibile cu nomadismul: agricultura, mestesugurile, exploatarea minereurilor si
comertul.

   

      Nicolae Iorga, pe baza izvoarelor istorice studiate o viata, concluzioneaza în Istoria românilor, publicata în parte postum, ca
poporul român s-a format "între Carpatii beskizi si Pelopones si de la Marea Adriatica la Marea Neagra." Aceasta constatare este
facuta si de P. P. Panaitescu, Silviu Dragomir si altii, cu formula etnografica românii sunt urmasii traco-ilirilor romanizati. Parintele
Dumitru Staniloaie observa ca romanizarea - subiectul unor dezbateri vaste - s-a realizat în primul rând prin Crestinarea traco-
ilirilor, proces care determina si romanizarea si deschidea calea catre o latinizare adevarata si pentru cei din apropierea comunitatilor
crestine. Asadar, românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul si la sudul Dunarii, înglobând fostele provincii
romane Dacia si Moesia. Prima sinteza a fost aceea dintre daci si romani si sta la baza formarii poporului român. Dupa retragerea
aureliana în fosta provincie Dacia ramâne o populatie romanizata, latinofona. A doua sinteza se produce la nordul si la sudul
Dunarii, în decursul mai multor secole între populatia daco-romana si populatiile slave venite în sec. VII. Consecintele asezarii
slavilor la sud de Dunare sunt importante. Are loc separarea latinitatii din Pen. Balcanica de cea nord-dunareana. La sud de Dunare -
majoritatea populatiei romanice este asimilata de slavi. La nord de Dunare, populatia romanica mai numeroasa asimileaza
elementele slave. Rezultatul celor doua sinteze a dus la formarea poporului român, proces încheiat în linii mari la sfârsitul secolului
VIII. Tot de la sfârsitul secolului VIII putem vorbi de aparitia limbii române, fiind o limba romanica sau neolatina.

     În acea perioada numele Dacia a continuat sa se foloseasca pentru doua provincii romane sud-dunarene (din Serbia si Bulgaria de
astazi), dar si pentru teritoriul de la nord de Dunare. În acelasi timp, pentru regiunea dintre Marea Adriatica, Marea Neagra, Marea
Marmara si Marea Egee se încetatenea termenul de "Romania", de la care vine si numele actual de România.

     Invazia slava din secolul al VII-lea va avea si efecte nefaste pentru români. Întâi, va permite grecilor sa includa teritoriile de
peste Dunare în Imperiul Romanic Bizantin (prin termenul de romanic se atesta ca Imperiul Roman de Rasarit, cu capitala la
Constantinopol, e continuatorul Imperiului Roman distrus de catre barbari). Slavii si bulgarii vor separa astfel pe românii de la sudul
de Haemus (Muntii Balcani), de cei din nord. Separarea va cunoaste o serie de întreruperi si miscari de "unificare", ca cea a
Asanestilor* (sec. XII-XIII), care împreuna cu bulgarii devin un vehicul de expansiune slavo-bulgara, ortodoxa, pe vector nord si
nord-vest, distrus definitiv de marile invazii tatare, aparitia statului Ungrovlahia (sau Valahia), definitivarea organizarii
Transilvaniei si ocupatia otoman.

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova si Muntenia (sau Tarii Rumânesti), în anul 1859, odata cu
alegerea concomitenta ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost obligat sa abdice în anul 1866 de catre o
larga coalitie a partidelor vremii, denumita si Monstruoasa Coalitie, din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au
reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului. Unirea nu fusese garantata decât pe parcursul domniei lui Cuza,
momentul fiind depasit de introducerea unei case domnitoare straine, de Hohenzollern din ramura catolica: din 1881, regi. România
a devenit independenta în urma participarii la razboiul ruso-turc din 1877 - 1878, odata cu Serbia. Tara îsi va mari teritoriul ca
urmare a celui de-al doilea razboi balcanic, când în urma Pacii de la Bucuresti (1913) se obtine Cadrilaterul si a Primului Razboi
Mondial, când Transilvania, Bucovina si Basarabia sunt obtinute, în cea mai mare parte, prin aplicarea politicii "autodeterminarii
natiunilor" (principiile wilsoniene, cu initiative locale si plebiscite), dar având ocazional aspectul unor campanii militare (1918-
1919). Basarabia, Bucovina de nord si Tinutul Herta au fost încorporate Uniunii Sovietice în 1940, recuperate în anul 1941 si apoi
din nou încorporate în Uniunea Sovietica în anul 1944, iar astazi se afla în componenta Republicii Moldova si a Ucrainei. În anul
1940, Cadrilaterul a fost restituit Bulgariei.

   Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, România va deveni o tara comunista sub influenta Uniunii Sovietice - contracarata, dupa
cca. 1965, de o varianta autohtona de regim comunist, ocazional, în probleme de politica externa, în opozitie cu URSS. Regimul a
ramas îndepartat de orice alta tentativa de reforma interna, întorcându-se la abordari dogmatice autoritare, cu manifestari represive,
pe masura ce era confruntat cu politicile de Perestroika. În decembrie 1989, la capatul unei serii de evenimente sângeroase, edificiul
politic comunist s-a prabusit. Numele tarii a fost Republica Populara Romîna (cu î din i, din 1953 pâna în 1964, scris prescurtat
RPR, 1947-1965) si Republica Socialista România, (scris (mai rar) prescurtat RSR, 1965-1989). Numele actual, România, dateaza
din 1862. Regimul comunist din România, duce la alterarea vietii politice, economice, sociale si morale, a învatamântului, stiintei,
culturii. Regimul dictatorial este înlaturat în urma revoltei populare din decembrie 1989 . Consiliul Frontului Salvarii Nationale ,
care a preluat puterea în decembrie 1989, proclama renuntarea la comunism, schimbarea numelui tarii (în România)
,pluripartitismul, trecerea la economia de piata, restabilirea drepturilor fundamentale ale omului.

      Dupa încheierea Razboiului rece în 1989, România si-a îmbunatatit relatiile cu Europa, a aderat la NATO în 2004 si a aderat la
Uniunea Europeana. Alegerile parlamentare din 2004 au fost câstigate de Coalitia PSD+PUR. Dar PUR paraseste alianta si îsi
schimba numele în Partidul Conservator. Alegerile prezidentiale sunt câstigate de candidatul Aliantei Dreptate si Adevar: Traian
Basescu. Calin Popescu Tariceanu formeaza un guvern de coalitie format din: Alianta Dreptate si Adevar+Uniunea Democrata a
Maghiarilor din România+Partidul Conservator. Tratatul de aderare a României si Bulgariei la Uniunea Europeana a fost semnat de
reprezentantii statelor membre si cei ai tarilor aderente în Luxemburg, la Abatia Neumünster, pe 25 aprilie 2005 si a intrat în vigoare
la 1 ianuarie 2007, dupa ratificarea sa de catre cele 25 de state ale Uniunii Europene. România este republica parlamentara . Tot în
2007 presedintele Traian Basescu este suspendat, dar este reales de popor. Câteva saptamâni mai târziu Alianta Dreptate si Adevar
se destrama.

România este ţara contrastelor şi a paradoxurilor este ţara lui Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade şi
Nadia Comăneci, dar şi a lui Dracula şi Nicolae Ceauşescu. "Lumea veche" care este încă vie în România, cuprinde un uriaş "muzeu
" al datinilor străvechi, dacă ar fi să amintim doar frumoasele biserici şi mănăstiri cu fresce pictate, folclorul, sau castelele
medievale din Munţii Carpaţi. "Lumea nouă" este reprezentată de Palatul Parlamentului şi reţeaua de transport subteran din
Bucureşti sau de stilul de viaţă occidental adoptat de locuitorii oraşelor.

România este situată în sud - estul Europei. Tările vecine cu România sunt Bulgaria (sud), Iugoslavia (sud -est), Ungaria (nord-vest),
Ucraina (nord), Moldova (est), Marea Neagră (est). Teritoriul României se întinde pe o suprafaţă de 237.000 km2, iar populaţia sa,
conform recensământului din 2002, se ridică la 21.680.974 locuitori, majoritatea români, alături de care trăiesc minorităţi naţionale,
respectiv maghiari, germani şi ţigani. Aproximativ 55% din cetăţenii României trăiesc în zone urbane, iar restul în mediul rural.

Româna este o limbă romanică, cu forme arhaice şi împrumuturi de cuvinte din slavă, turcă, franceză şi maghiară. Găsim la români
o bogăţie nebănuită de basme populare, legende, poezii, muzică şi dansuri, care s-a transmis din generaţie în generaţie de-a lungul
secolelor.

Religia cea mai răspândită este cea ortodoxă (86,9%). Alte confesiuni din România sunt romano-catolică (5%), luterană şi calvină
(3,5%), greco-catolică (1%), penticostală (1%), baptistă (0,5%), adventistă, islamică (0,90%) şi iudaică (1,50%).

Ca formă de guvernare, România este o republică. Capitala României este Bucureşti, cu o întindere de 1.521 km pătraţi şi o
populaţie de 1.926.334 locuitori. Moneda naţională a României este leul. Steagul României este tricolor; culorile sunt asezate
vertical, in ordinea urmatoare incepand de la lance albastru, galben si rosu.Ziua naţională este 1 Decembrie, când se aniverseaza
unirea tuturor ţărilor române (care a avut loc în 1918).

ISTORIA VECHE

Cercetările arheologice atestă existenţa aşezărilor umane pe teritoriul României încă de acum 1 - 2 milioane de ani (pe Valea
Dârjovului, la Bugiuleşti, în zona râurilor Olt şi Olteţ). Procesul de antropogeneză s-a desfăşurat în zona cuprinsă între Carpaţii
Păduroşi, Dunăre şi Marea Neagră. Culturile neolitice Boian - Gumelniţa în Câmpia Română şi Dobrogea, Cucuteni - Ariuşd în
Moldova şi estul Transilvaniei, Turda - Petreşti în Transilvania, Banat şi Oltenia, au un element comun, şi anume olăria policromă,
de o frumuseţe rară şi o tehnică remarcabilă.

 Geto-Dacii

Istoria geto - dacilor începe odata cu stabilirea grecilor pe ţărmul de vest al Mării Negre (Pontus Euxinus), unde au întemeiat
coloniile Tomis, Histria, Callatis, Olbia şi Appolonia, când tracii au intrat în contact cu lumea greacă. Istoricul grec Herodot a fost
primul care i-a menţionat pe geţi, la nord de Dunăre. Din secolul al VI-lea î.Hr. se păstrează numeroase mărturii despre geto-daci, o
entitate etno-istorică desprinsă din marele neam al tracilor. Primele descoperiri arheologice legate de aceştia au scos la iveală cultura
Basarabi din Dobrogea, care se remarcă prin morminte tumulare şi o ceramică deosebită. Geto-dacii ocupau un spaţiu care
cuprindea regiunea dintre lanţul Carpaţilor nordici şi Munţii Balcani.

Societatea geto-dacică a cunoscut o perioadă de înflorire sub domnia regelui Burebista (cca. 82 - 44 î.Hr.), contemporan cu Cezar şi
duşman al acestuia şi prieten al lui Pompei. în jurul anului 70 î.Hr., condiţiile externe fiind favorabile şi acţiunile politice şi militare
ale lui Burebista încununate cu succes, geto - dacii au ajuns să aibă o conducere unică şi fermă, ca şi o puternică organizare. Ţara lui
Burebista, păstrându-şi orânduirea social - politică, s-a întărit prin cucerirea de către aceştia a oraşelor greceşti Tomis, Histria şi
Callatis de pe ţărmul Mării Negre, ca şi prin eliminarea pericolului invaziei celţilor. Astfel, Burebista a preluat conducerea întregului
ţinut traco-geto-dacic, care se întindea de la Munţii Haemus (Balcani) până la Carpaţii Păduroşi şi de la Tyras (Nistru) până la Tisa.

Controlând ambele maluri ale Dunării, Burebista a fost "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii traci", aşa cum este numit în scrierile
lui Acornion din Dyionisopolis. Capitala statului geto-dacic se afla în zona munţilor Orăştie (Masivul şureanu). Acolo, Burebista şi-
a dezvoltat un întreg sistem de fortificaţii, continuat de urmaşii săi Dicomes, Scoryllo şi Cotiso. Succesul strădaniilor sale de a
asigura unitatea poporului geto-dacic, a limbii şi civilizaţiei sale, l-au făcut pe rege să se simtă tot mai puternic, ajungând să creadă
că este capabil să-şi măsoare puterea cu romanii. Burebista era sprijinit de marele preot Deceneu. Profitând de războiul civil dintre
Caesar şi Pompei, Burebista l-a sprijinit pe cel din urmă. Din nefericire, Cezar, care a câştigat războiul, s-a hotărât să se răzbune pe
daci. Dar asasinarea sa, în anul 44. î.Hr., a dus la amânarea confruntării militare cu aproape 120 de ani. La scurt timp după moartea
lui Cezar, Burebista a fost înlăturat, în urma unui complot al aristocraţiei, nemulţumită de puterea absolută a regelui. după căderea
sa, statul a slăbit şi a pierdut din teritoriu.

Geto-dacii au cunoscut o noua perioadă de prosperitate culturală şi politică în timpul domniei lui Decebal (87-106 d.Hr.), când
civilizaţia geto-dacă a atins apogeul. în secolul I î.Hr., odată cu extinderea Imperiului Roman, Dunărea a devenit frontiera dintre
acesta şi statul geto-dacilor. Dobrogea se afla deja sub dominaţie romană începând cu domnia lui Augustus. Romanii au pornit
război impotriva dacilor şi după o primă confruntare (87-89 d.Hr.), aceştia au purtat două războaie sângeroase în timpul împăratului
Traian, în 101-102 şi respectiv 105-106. Geto-dacii au fost învinşi, iar Imperiul condus de Traian şi-a extins fruntariile peste Dunăre
transformând o parte a Daciei în provincie imperială romană. Două monumente comemorează evenimentele unul este Columna lui
Traian de la Roma, opera lui Apollodor din Damasc (113 d.Hr.), iar al doilea este Trophaeum Traiani de la Adamclisi (109 d.Hr.).

Dacia Romana

Cucerirea Daciei de către romani şi transformarea acesteia în provincie imperială (106-271 d.Hr.) a condus la schimbări majore în
viaţa economică, socială şi politică a geto-dacilor. Geto-dacii au continuat să rămână comunitatea etnică principală atât în teritoriile
ocupate de romani, cât şi în cele libere. Ei au continuat să lucreze alături de coloniştii şi veteranii romani, care au fost aduşi în noua
provincie imperială Dacia din toate ţinuturile Imperiului Roman. Spiritul cuceritorilor, alături de hărnicia populaţiei locale, au
contrbuit la dezvoltarea provinciei. Dacia a ajuns la un nivel ridicat de cultură materială şi spirituală. Procesul intens de romanizare
a lăsat urme durabile asupra limbii poporului român, a numelui său, a conştiinţei şi culturii sale. Formarea poporului român are la
bază două elemente fundamentale, şi anume geto-dacii şi romanii la care s-a adăugat un mic adaos slav.

Criza care a clătinat Imperiul Roman în secolul al III-lea, ca şi presiunea exercitată de populaţiile "barbare", l-au făcut pe împăratul
Aurelian (270-275) să-şi retragă trupele, administraţia şi o parte a populaţiei din Dacia la sudul Dunării (271), unde se va forma
provincia Dacia Aureliana. Totuşi, majoritatea populaţiei, formată din colonişti romani şi daci romanizaţi, a rămas şi a continuat să
menţină relaţii strânse cu cei de la sudul Dunării. Aceste relaţii au fost într-adevăr foarte strânse, după cum atestă descoperirile
arheologice din Transilvania (Alba-Iulia, Bratei), Oltenia, Muntenia (Sucidava, Romula, Câmpulung-Muscel) şi chiar din Moldova,
ca şi monedele ce s-au găsit pe întreg teritoriul românesc.

Procesul de romanizare s-a desfăşurat la nord de Dunărea şi după secolul al III-lea. Acesta s-a datorat în mare măsură şi credinţei
creştine care a început să se răspândească din oraşele situate pe malul drept al cursului mijlociu şi inferior al Dunării.

Unii împăraţi romani, iar apoi unii suverani bizantini, străbătând teritoriile de la nordul Dunării, au reuşit, sub Constantin cel Mare
(307-337), Valeus (364-378) şi Iustinian (527-565), să refacă parţial dominaţia romană asupra fostei provincii a Daciei.

Valurile de "barbari" care au trecut peste teritoriul Daciei (goţii, hunii, avarii, slavii), au modificat organizarea social-politică a
acesteia. Ca şi în alte părţi ale Europei, barbarii au distrus oraşele şi, în consecinţă, nucleul activităţilor economice s-a mutat dinspre
oraşe către sate, fapt care a condus la un proces de ruralizare a întregii societăţi. Populaţia daco-romană s-a constituit în ceea ce
istoricul român Nicolae Iorga numea "romanii populare" sau "romanii rurale". Locuitorii acestora au căpătat conştiinăa faptului că
aparţin Imperiului Roman. ocupaţia lor principală era cultivarea pământului şi creşterea animalelor; originea lor romană este încă
reflectată de limba română, în care principalele ocupaţii şi produse agricole sunt desemnate prin termeni de origine latină.
Etnogeneza poporului român s-a desăvârşit astfel până în secolul al VIII-lea.

Principatele ROMANE

începând cu secolul al X-lea, documente slave, bizantine, maghiare şi latine atestă existenţa formelor statale pe teritoriul actual al
României. Aceste formaţiuni sunt cunoscute sub numele de ducate, cnezate şi voievodate, desemnate deseori cu termenul generic de
"ţări" (care înseamnă pământ, ţări). Primele au fost consemnate în Transilvania şi Dobrogea şi în teritoriile de la est şi sud de
Carpaţi.

Formaţiunile din Transilvania au atins un nivel de organizare politică şi militară relativ înaltă, rezistând presiunii militare exercitate
de unguri între secolele IX-XI. în final, au fost nevoite să capituleze şi au format un singur voievodat, Transilvania, aflat sub
suveranitate maghiară. Unele zone din Transilvania şi-au menţinut însă autonomia locală.

De la sfârşitul secolului al XI-lea şi în principal în secolul al XII-lea, Transilvania a intrat treptat sub dominaţie ungară. Cu toate
acestea, ea şi-a păstrat propria formă de organizare, fiind condusă de un voievod - formă de guvernare specific românească, care s-a
păstrat în Transilvania până în secolul al XVI-lea, când statutul de voievod a fost înlocuit cu cel de principe. Pentru a asigura paza
frontierei în faţa incursiunilor unor populaţii (pecenegii, cumanii şi în special tătarii), regii Ungariei au încurajat alte grupuri etnice
să se stabilească în Transilvania. Acest proces de colonizare a început la mijlocul secolului al XII-lea, când grupuri de secui (o
populaţie provenită din popoarele migratoare de stepă, care i-a urmat pe unguri în drumul lor spre Europa) şi saşi (veniţi din
Flandra, Luxemburg, regiunile Moselei şi Rinului, cât şi din Saxonia) au fost aduşi în Transilvania.

schimbările, care au avut loc în Europa în secolul al XIV-lea, alături de slăbirea hanatului Hoardei de Aur, veche de mai bine de 100
de ani, au cuprins teritoriile române de la sud şi est, respectiv Ţara Românească şi Moldova. Cercurile conducătoare din
Transilvania, pe atunci în conflict cu coroana ungară, datorită intenţiilor acesteia din urmă de a dizolva autonomiile locale, au
contribuit la procesul de unificare care nu avusese încă loc dincolo de munţi. Deoarece locuitorii din Transilvania treceau deseori
peste munţi (descălecatul), conducătorii teritoriilor din zona Carpaţilor de sud şi est au beneficiat de influxul demografic şi de
experienţa politică pe care aceştia le-au adus. Schimburile economice, dezvoltarea târgurilor şi oraşelor, ce erau legate prin drumuri
comerciale cu lumea europeană, au oferit formaţiunilor politice româneşti posibilitatea de a-şi "construi" proiectele de unificare pe o
bază solidă. O dată ce şi-au câştigat independenţa faţă de coroana ungară, Principatele Române de la sud şi est de Carpaţi au început
să joace un rol politic, militar şi cultural tot mai important în sud-estul şi centrul Europei. întemeietorii statelor independente
româneşti au fost voievozii Basarab I (1324-1352) în Ţara Românească şi Bogdan I (1359-1365) în Moldova.

Epoca medievală

Bătăliile purtate de voievozii Mircea cel Bătrân (1386-1418), Vlad Ţepeş (1456-1462) şi Ştefan cel Mare (1457-1504) împotriva
Imperiului Otoman au permis Ţării Româneşti şi Moldovei să-şi păstreze independenţa de stat. In secolul al V-lea a fost întemeiată
cetatea Dâmboviţei (Bucureşti), important centru comercial pe drumul ce ducea la Constantinopole. In secolul al XVI-lea cele două
principate au fost obligate să se supună controlului Porţii, plătind impozite, care se numeau "Capitulaţii". Principatele Române şi-au
păstrat entitatea de stat, propriile structuri politice, militare şi administrative, legile şi organizarea, dar erau obligate să plătească
sultanului un tribut anual. Ţările Române şi-au menţinut autonomia şi au evitat astfel aşezarea masivă a musulmanilor pe teritoriul
lor. după bătălia de la Mohacs (Ungaria) din 1526 şi căderea regatului ungar, Transilvania a devenit un principat autonom, aflat sub
suzeranitate otomană, având un regim politic similar cu cel din Ţara Românescă şi din Moldova. Acest statut a permis consolidarea
relaţiilor economice şi politice între Ţările Române, care de asemenea erau favorizate de unitatea lingvistică şi a spaţiului geografic
datorită tradiţiei şi moştenirii istorice comune. Jugul otoman nu era de ordin politic, ci economic. La sfârşitul secolului al XVI-lea
tributul a crescut continuu, iar cererea de bunuri de toate felurile, cum ar fi vite, grâne, cherestea furnizate la preţuri scăzute, nu
cunoştea limite. Astfel, Constantinopolul îşi asigura aprovizionarea pe seama Principatelor Române.

Un moment important în istoria românilor l-a constituit domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601), cel care a unit şi condus, pentru o
scurtă perioadă de timp, cele trei Ţări Româneşti (Transilvania, Ţara Românească şi Moldova). Mihai Viteazul s-a alăturat Ligii
Sfinte, din care făceau parte Austria, Mantua, Ferrara şi Spania şi a câştigat bătăliile de la Călugăreni şi Giurgiu împotriva turcilor
(1595), ceea ce i-a permis să recâştige independenţa ţării.

Sigiliul său, reprezentând emblema celor trei ţări române unite, este o dovadă a intenţiei sale de a aduce sub o singură guvernare
toate teritoriile locuite de români. El însuşi s-a intitulat "domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al întregii Moldove". Dar,
marile puteri - Austria, Imperiul Otoman şi Polonia -, nu au fost de acord cu această politică, astfel încât unirea celor trei ţări române
nu a fost decât de scurtă durată. Cu toate acestea, idealul unirii s-a păstrat viu în conştiinţa românilor, în lupta lor pentru făurirea
unui stat naţional independent. în momentele de pace ale istoriei lor, când nu erau forţaţi să lupte pentru independenţă, românii
manifestau preocupări culturale, făurind opere de artă. Curăi domneşti şi palate princiare au fost ridicate la Câmpulung-Muscel,
Curtea de Argeş şi Târgovişte în Ţara Românească, la Suceava şi Iaşi în Moldova, alături de un număr de cetăţi (Poienari, Cetatea
Neamţului, Suceava, Chilia, Cetatea Albă etc.) şi mănăstiri (Tismana, Cozia, Dealu, Curtea de Argeş, Neamţ, Putna, Voroneţ,
Suceviţa şi multe altele), a căror valoare artistică este recunoscută pe plan mondial. în secolul al XVI-lea, în Ţările Române au
apărut primele tipografii. Arta tiparului s-a răspândit sub domniile lui Matei Basarab (1632-1654) şi a lui Vasile Lupu (1634-1652)
în Moldova, şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Ţara Românească. Constantin
Brâncoveanu este bine cunoscut datorită frumoasei sale reşedinţe de la Mogoşoaia, în apropiere de Bucureşti şi pentru moartea sa
tragică, în 1714, când a fost decapitat de turci. Cărăile religioase şi cele cu caracter laic tipărite în acea vreme au avut o largă
circulaţie în Europa de sud-est şi în orientul creştin. Secolul al XVIII-lea a adus cu sine căderea Imperiului Otoman şi ridicarea
imperiilor rus şi austriac. Problema orientală a fost centrul dezbaterilor diplomatice europene. Principatele Române au cunoscut o
perioadă de declin politic ca urmare a intervenţiei puterilor strţine. Prin Pacea de la Karlowitz (1699), Transilvania a căzut sub
stăpânirea austriacă. Cu toate acestea, provincia şi-a menţinut poziţia unui principat autonom. Pentru a frâna procesul de eliberare al
Principatelor Române, dar şi pe fondul unor neînţelegeri cu habsburgii şi ruşii, otomanii au numit la conducerea Moldovei şi Ţării
Româneşti domni fanarioţi (numele de "fanariot" provine de la cartierul Fanar din Constantinopole, de unde turcii obişnuiau să-şi
recruteze dragomanii, adică ambasadorii). Cu ajutorul acestor domni - de fapt înalţi funcţionari otomani - Poarta spera să menţină
să-şi întărească controlul asupra Ţării Româneşti şi Moldovei. în această perioadă, controlul politic şi economic s-a întărit, dar şi
corupţia s-a adâncit în Ţările Române. Imperiul Otoman s-a folosit de teritoriile Ţărilor Române ca şi cum acestea s-ar fi aflat în
posesia lui. Astfel, prin Pacea de la Passarowitz, Poarta a cedat Oltenia Imperiului Habsburgic, care a păstrat-o sub dominaţia sa
până la încheierea Păcii de la Belgrad (1739). în 1775, habsburgii au primit o "donaţie" similară, Bucovina, urmată în 1812 de
Basarabia - teritoriul dintre Prut şi Nistru -, care a fost anexată de către Rusia.

şi totuşi, regimul fanariot instaurat în Ţara Românească în 1716 şi respectiv în Moldova în 1711, care a durat până în 1821, nu a
însemnat doar o ştirbire a autonomiei Principatelor, căci unii domni fanarioţi au promovat o politică de reforme, apropiată
absolutismului luminat, încercând să aducă societatea românească în rând cu tendinţele socio-economice ale Europei. Au fost
introduse reforme importante, cum ar fi abolirea iobăgiei, sau o serie de modificări legislative şi administrative. Alături de mişcarea
culturală românească, domnii fanarioţi au promovat cultura neogreacă. influenţa greacă s-a extins astfel în biserică şi în viaţa
culturală.

FĂURIREA NAŢIUNII ROMÂNE ? EPOCA MODERNĂ

înlăturarea structurilor medievale pe teritoriile locuite de români (începând de la mijlocul secolului al XVIII -lea) şi schimbările
importante pe plan economic şi social au avut două consecinţe majore şi anume naşterea unor noi raporturi sociale şi dezvoltarea
conştiinţei naţionale ceea ce a constituit un pas important pe calea făuririi naţiunii române.

"Renaşterea" naţională din Transilvania a fost puternic marcată de activitatea episcopului Ioan Inochenţie Micu (Klein), luptător
dârz pentru emanciparea românilor din Transilvania. Opera unor cărturari cum ar fi Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir a
fost continuată în Transilvania de un grup de străluciţi intelectuali români; Gheorghe şincai, Petru Maior, Samuil Micu şi Ioan Budai
Deleanu, adunaţi în ceea ce a devenit şcoala Ardeleană. Membrii acestui grup au răspândit, prin scrierile lor, ideile iluministe care
circulau în Europa. Ei au depus toate eforturile pentru a trezi spiritul naţional al românilor, întreaga lor operă fiind pusă în slujba
folosirii limbii române şi a introducerii istoriei românilor în şcoală. Mişcarea naţională a fost susţinută şi de o intensă luptă socială,
care a culminat, în 1784, cu răscoala ţărănimii, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Desigur mişcarea naţională din Transilvania este strâns legată de cea din Ţara Românească şi Moldova. Astfel, revoluţia din
Muntenia din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, reprezintă un eveniment important al luptei românilor pentru drepturi sociale şi
naţionale.

Pentru câteva luni, Ţara Românească s-a aflat în centrul opiniei publice internaţionale. Relaţiile dintre Principatele Române şi
Imperiul Otoman au suferit modificări între 1828-1829, fapt care a permis acestora să se bucure de o mai mare autonomie. în urma
tratatului de la Adrianopole (1829), a fost impus protectoratul rus, reducându-se astfel suzeranitatea otomană la câteva formalităţi.
Protectoratul rus, în ciuda promulgării unor acte cu caracter constituţional, a mărit resentimentele românilor faţă de Rusia. Boierii,
care aveau o educaţie liberal - occidentală, cereau introducerea de noi reforme şi înlăturarea dominaţiei strţine. Cum procesul de
formare a conştiinţei de sine a românilor lua forme tot mai distincte, dincolo de constrângerile politice, mişcările sociale şi naţionale
s-au transformat într-un vast proces revoluţionar.

Revoluţia de la 1848 a cuprins întreg spaţiul locuit de români cu excepţia Basarabiei, determinând modificarea conştinţei naţionale.
Moldovenii, muntenii şi transilvănenii, reprezentaţi de Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu şi Simion Bărnuţiu şi-au manifestat
hotărârea de a înlătura vechile structuri sociale şi politice şi de a pune baze unităţii naţionale a românilor. Una dintre ţintele
Revoluţiei de la 1848 a fost aceea de a-i aduce pe români în sfera modernităţii. Din nefericire, Turcia şi Rusia ţaristă au cooperat
pentru înăbuşirea revoluţiei şi, în cele din urmă, au reuşit. Cu toate acestea, programul revoluţionar s-a păstrat ca ideal naţional şi
speranţă vie.

războiul din Crimeea (1853 - 1856) şi consecinţele acestuia au adus "problema românească" în atenţia ţărilor europene. Statutul
politic al Principatelor a devenit o problemă nu numai pentru imperiile vecine - habsburgic, otoman şi ţarist, dar şi pentru alte puteri
ca Franţa, Prusia şi Marea Britanie. Problema a fost pusă în discuţie la congrese şi conferinţe internaţionale. între timp, mişcarea
pentru unitate naţională şi politică a luat avânt. Tratatul de la Paris (1856) a hotărât ca protectoratul rus, întărit în 1829 prin Tratatul
de Pace de la Adrianopole, să fie înlocuit cu girul colectiv al statelor europene. De asemenea s-a hotărât autonomia Principatelor
Române, fapt care pregătea terenul pentru viitorul stat român modern. în 1857, adunările ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească
au votat pentru unirea celor două principate. La 24 ianuarie 1859, actul istoric al unirii Moldovei cu Ţara Românească sub o singură
conducere, aceea a lui Alexandru Ioan Cuza, a transformat visul românilor vechi de secole, în realitate. Unirea cerea un vast
program de reforme în domeniul instituţiilor, economiei şi educaţiei. în 1862, Bucureştiul a devenit capitala oficială a României.
Prin iniţierea acestor schimbări sub propria sa autoritate, Cuza a reafirmat independenţa de facto a României. Dar metodele sale
autoritare i-au atras mulţi duşmani, care, în 1866, s-au unit şi l-au forţat să abdice. în februarie 1866, Cuza a fost obligat să cedeze
tronul în favoarea prinţului german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. după acceptarea tronului, Carol a venit în România, în mai
1866. O lună mai târziu, acesta depunea jurământul pe noua Constituţie, care fusese redactată după modelul Constituţiei belgiene de
la 1831. Puterile Aliate, mai puţin Turcia, au acceptat faptul împlinit în România. în cele din urmă, în octombrie 1866, a fost obţinut
şi consimţământul sultanului, cu prilejul unei vizite efectuate de Carol la Constantinopole. Carol I a avut o domnie lungă şi a ştiut să
promoveze, cu înţelepciune, o politică menită să întărească realizările predecesorului său şi în primul rând independenţa statului şi
unitatea naţională. în 1875, redeschiderea dosarului privind problema orientală a reprezentat un moment favorabil pentru
proclamarea independenţei statului modern român. La 9 mai 1877, Adunarea deputaţilor, exprimând aspiraţiile poporului român, a
proclamat independenţa, prin glasul ministrului de externe de atunci, Mihail Kogălniceanu, care a făcut cunoscută Europei această
decizie. Independenţa României a fost ulterior consolidată prin angajarea militară a ţării, alături de Rusia, în războiul balcanic anti-
otoman din 1877-1878. Armata română a traversat Dunărea şi a participat la asediul de la Plevna şi Vidin. Tratatele de la San
Stefano şi Berlin (1878) au ratificat independenţa României, aceasta fiind recunoscută de către puterile europene ceva mai târziu.
Aceste documente internaţionale au restabilit drepturile legitime ale României asupra Dobrogei, care s-a reunit cu patria-mamă.

Odată înlăturată suzeranitatea turcească, România putea trece la organizarea administraţiei de stat pe baze moderne. La 14 respectiv
26 martie 1881, Parlamentul a votat proclamarea Regatului - o nouă formă de guvernământ -, sub conducerea lui Carol şi a soţiei
sale, Elisabeta de Wied, care au fost încoronaţi ca rege şi regină ai României (la 10, respectiv 22 mai 1881).

Regelui i s-a inmânat o coroană din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna. Ca stat independent, România s-a orientat către o
politică economică care să favorizeze creşterea producţiiiei. Politica dusă de România independentă i-a permis să deţină un rol
important în rândul naţiunilor europene. Perioada dintre anii 1878 - 1914 a fost crucială pentru istoria românilor. Economia s-a
dezvoltat. Politica era polarizată în jurul a două partide - conservator şi liberal. în 1883, România s-a alăturat alianţei constituită din
Germania, Austro - Ungaria şi Italia. Unul dintre motivele care a determinat această alegere au fost relaţiile încordate cu Rusia, după
decizia guvernului ţarist de a ocupa sudul Basarabiei (1878). către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, România
a atins o dezvoltare culturală şi ştiinţifică remarcabilă, compatibilă cu standardele europene. A fost perioada în care s-au afirmat
mari savanţi ca doctorii Victor Babeş, Gheorghe Marinescu şi Constantin Levaditi, chimiştii Petru Poni şi Constantin Istrati,
matematicienii Spiru Haret şi Traian Lalescu, istoricii Alexandru D. Xenopol, Dimitrie Onciul şi Nicolae Iorga, lingviştii Bogdan
Petriceicu-Haşdeu, Alexandru Cihac, Lazăr şţineanu, Sextil Puşcariu.

Odată România devenită independentă, speranţele tuturor românilor care trăiau pe teritoriile aflate încă sub ocupaţie străină
(Bucovina, Basarabia şi Transilvania) au crescut.

Politica de asimilare forţată în aceste teritorii a avut consecinţe dezastruoase. Românii din Transilvania, care continuau să se afle sub
dominaţia monarhiei austro-ungare din 1867, când provincia a fost încorporată în regatul maghiar şi şi-a pierdut autonomia, şi-au
intensificat lupta pentru eliberare naţională. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea (1892), a fost redactat Memorandumul românilor din
Transilvania şi Banat adresat împăratului Franz Josef. Acest document important, cunoscut şi de mediile europene, a atras atenţia
asupra dorinţelor românilor care locuiau în Austro-Ungaria. Acesta aducea critici dure politicii guvernului ungar. La acea vreme,
Partidul naţional Român a jucat un rol important în apărarea identităţii naţionale românilor.

Unitatea naţională a României a fost desăvârşită la finele primului război mondial, perioadă de nelinişte socială şi naţională pentru
Europa centrală şi de răsărit. Regele Carol I a murit în toamna anului 1914, fiind urmat la tron de nepotul său, Ferdinand I. Acesta
era căsătorit cu regina Maria, una dintre nepoatele reginei Victoria a Angliei.

după o perioadă de neutralitate de doi ani, în 1916, România s-a alăturat în război Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei, cu intenţia
de a-i elibera pe românii din Transilvania de sub dominaţia austro-ungară. Insuficient pregătită, armata română a pătruns în
Transilvania, dar a fost respinsă de forţele germane şi austro-ungare conduse de generalul von Falkenhayn şi apoi împinsă prin
trecătorile Carpaţilor către Câmpia Română. în acelaşi timp, forţe armate germane, turceşti şi bulgare venind dinspre sud, au pătruns
în Dobrogea şi Muntenia sub comanda generalului von Mackensen. Bucureştiul a fost evacuat în decembrie 1916, în vreme ce
armata română continua lupta pentru apărarea Moldovei.

Primind întăriri şi armament nou în primăvara anului 1917, trupele române au repurtat în vara aceluiaşi an victoriile de la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz. în ciuda acestui fapt însă, România, izolată, a fost silită să înceteze lupta şi să semneze, în mai 1918, un tratat de
pace cu Puterile Centrale. A reintrat în război în preajma armistiţiului şi a victoriei Antantei.

RomAnia Mare De la democraTie la dictaturA

în 1918, s-a desăvârşit unitatea naţională a românilor, dreptul popoarelor la autodeterminare. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării s-a
întrunit la Chişinău şi a hotărât "Unificarea Basarabiei cu România, acum şi pentru totdeauna". La 28 noiembrie 1918, Congresul
General al Bucovinei a votat, în unanimitate, pentru unirea necondiţionată şi pentru totdeauna a Bucovinei în fruntariile sale vechi,
până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României". La 1 decembrie 1918, Marea Adunare naţională de la Alba Iulia a
proclamat "unirea pentru totdeauna cu România a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş". forţe armate
române din Transilvania au intrat în Ungaria în 1919, după ce aici forţe comuniste câştigaseră teren sub conducerea lui Bela Kun,
care, începând cu anul 1919, a lansat un atac împotriva românilor pe râul Tisa. în 1919, românii au atacat Budapesta şi au ocupat-o
timp de câteva luni. Unitatea deplină a statului naţional român a fost recunoscută prin Tratatele de pace de la Versailles (1919 -
1920) după primul război mondial şi legiferată prin încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, la Alba Iulia, în anul 1922.

după 1918, România a făcut paşi importanţi pentru consolidarea statului naţional, prin adoptarea unor importante reforme - votul
universal (1918), reforma agrară (1921) şi constituţia din 1923.
Beneficiind de mari resurse naturale, adoptând un regim politic constituţional bazat pe un sistem democratic real, România a
înregistrat în perioada interbelică un ritm înalt de dezvoltare. Criza economică din 1929-1933 a provocat numeroase revolte sociale
şi politice, pregătind drumul pentru reîntoarcerea fiului regelui Ferdinand, Carol, care a trăit o perioada in exil, alaturi de aleasa
inimii sale, Elena Lupescu. El a urmat la tron in 1930, sub numele de regele Carol al II-lea. In 1927, Corneliu Zelea Codreanu a
întemeiat Garda de Fier, o organizaţie de tip fascist. Aceasta şi-a sporit influenţa in anii '30, ceea ce l-a determinat pe regele Carol,
la sfârşitul unei perioade de raporturi contradictorii, să ordone arestarea a numeroşi legionari şi, apoi, executarea lui Codreanu. în
1938, regele Carol al II-lea a abolit constituţia şi a impus un regim personal.

în ceea ce priveşte politica externă, România a militat, în cadrul Ligii Naţiunilor, fiind reprezentată, între altii, de o mare
personalitate a diplomaţiei româneşti, Nicolae Titulescu, pentru menţinerea securităţii europene. Ea a jucat un rol important în
alianţele regionale, precum Mica înţelegere (1921), ce cuprindea România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia.

în 1940, România a suferit grave pierderi teritoriale, după cum urmează Basarabia şi nordul Bucovinei au fost răpite de către URSS
(26-28 iunie), nord-vestul Transilvaniei a fost anexat Ungariei prin Dictatul de la Viena (28-30 august), în timp ce Bulgaria a preluat
sudul Dobrogei, respectiv zona Cadrilaterului (septembrie). Aceasta s-a datorat în principal faptului că România anilor 1939-1940
era în relaţii încordate cu U.R.S.S. şi Germania, care semnaseră Pactul Ribbentropp - Molotov (1939), prin care îşi împărţeau sferele
de influenţă în Europa Centrală şi de răsărit.

Grava criza din anul 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său, Mihai I (Mihai de România). Generalul
Ion Antonescu a devenit primul ministru al României. El se considera "Conducătorul" ţării. către finele anului 1940, o misiune
militară germană a intrat în România. în aceste condiţii, avându-se în vedere dorinţa românilor de a readuce Basarabia şi Bucovina
la patria-mamă, ca şi pericolul bolşevismului, guvernul României, condus de mareşalul Ion Antonescu, a decis să se alăture
Germaniei la 22 iunie 1941 şi să declare război U.R.S.S. şi ulterior SUA şi Marii Britanii. înfrângerile militare de după 1942 au
determinat guvernul Antonescu şi opoziţia forţelor democratice să încerce să iasă din alianţa cu Germania. In urma loviturii de stat
de la 23 august 1944, susţinută de toate forţele politice ale ţării şi cu concursul nemijlocit al regelui Mihai, regimul Antonescu a fost
înlăturat. România a întors armele împotriva Germaniei naziste şi şi-a pus întreaga forţă militară şi economică la dispoziţia coaliţiei
antifasciste. România a luat parte la război până la victoria din mai 1945. după ce a izgonit duşmanul din ţară, armata română a dus
lupte pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei.

Tratatul de Pace de la Paris (1947) a declarat Dictatul de la Viena din 1940 nul şi neavenit, aşa încât România şi-a restabilit
drepturile suverane asupra Transilvaniei. Dar Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei au rămas sub ocupaţie sovietică.

Regimul comunist

în urma ocupaţiei militare a României de către forţele armate sovietice şi a înţelegerii între I.V. Stalin şi W. Churchill de la Moscova
(în toamna anului 1944), România a intrat în sfera de influenţă sovietică, comunismul devenind sistemul său de guvernare.
Comuniştii, beneficiind de sprijin sovietic, au pătruns treptat în justiţie, administraţie şi în cadrul guvernului. Un guvern pro-
comunist, condus de dr.Petru Groza, a preluat puterea în martie 1945. La 1 iunie 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost condamnat la
moarte şi executat. La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost forţat să abdice. forţele democratice din opoziţie au fost lichidate.

după 1948, România a intrat în reţeaua de ţări satelit din sfera sovietică. Preluării puterii de către comunişti i-a urmat naţionalizarea
întreprinderilor şi colectivizarea pământurilor după modelul sovietic. întreprinderile industriale, minele, băncile şi sistemul de
transporturi erau administrate conform economiei planificate. în 1951, au fost introduse planuri de cinci ani pentru dezvoltarea
industriei şi a agriculturii. Dar în anii '60, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a succesorlui său, Nicolae Ceauşescu,
partidul comunist român a început să promoveze o politică externă independentă de modelul sovietic. Proprietatea socialistă de stat
şi planificarea economică au grăbit dezvoltarea industriei grele şi au transformat România dintr-un stat agrar în unul industrial. în
perioada anilor '70, Ceauşescu a încercat să forţeze ritmul creşterii economice investind în industrie sume uriaşe, împrumutate de la
instituţiile de credit ocidentale. Din cauza acestui proiect grandios de dezvoltare, poporul român a fost supus în anii 1980 unui
program sever de austeritate, deoarece Ceauşescu intenţiona să achite datoriile acumulate într-un timp foarte scurt. Nivelul de trai al
populatiei a scăzut considerabil, pentru că România exporta mari cantităţi de petrol şi hrană. Populaţia era controlată de către poliţia
secretă (securitate), iar guvernul, dominat de membrii clanului Ceauşescu, a risipit o mare parte din avuţia naţională, ridicând
construcţii megalomane şi organizând grandioase manifestări cu caracter festiv. Timp de aproape 25 de ani, regimul Ceauşescu a
târât poporul român într-un marasm economic, social şi moral. Toţi aceşti ani au fost dominaţi de minciună, corupţie, teroare,
violarea drepturilor omului şi izolare faţă de lumea occidentală. Când regimurile comuniste din estul Europei au început să se
prăbuşească, în 1989, Ceauşescu s-a împotrivit mersului istoriei reafirmându-şi politica sa de forţă, antipopulară. Toate aceste
lucruri şi multe altele au stârnit nemulţumirea poporului şi au condus la înlăturarea forţată a regimului de dictatură în decembrie
1989. Spre mijlocul lunii decembrie a acelui an au izbucnit demonstraţii populare antiguvernamentale în principalele oraşele ale
ţării; când armata română s-a alăturat demonstranţilor, Ceauşescu s-a văzut nevoit să fugă din Bucureşti. A fost arestat din ordinul
noului guvern provizoriu, judecat şi executat (25 decembrie 1989).

ÎNCEPUTUL UNEI ERE NOI

Incepând din 1990, după aproape jumătate de veac de regim comunist, care s-a făcut responsabil de izolarea cvasi-completă a ţării
de lumea occidentală, s-a revenit în România la sistemul democratic al pluripartitismului, în care au fost restaurate instituţia
Parlamentului şi libertatea presei. Libertaţile enunţate de noua Constituţie (1991) se manifestă acum în viata cotidiana a
României.Alegerile legislative şi prezidenţiale, care au avut loc în ţara noastra în 1990, 1992, 1996 şi respectiv 2000, au demonstrat
faptul că alternanţa la putere este un mecanism care funcţionează, iar instituţiile democratice devin din ce în ce mai puternice. Spre
deosebire de acestea însă, ritmul reformelor structurale ce vizează economia de piaţă si procesul de privatizare a marilor
întreprinderi a fost extrem de lent în ultimul deceniu.în 1993, România devenea membră a Consiliului Europei şi membră cu statut
de asociat al Parteneriatului pentru Pace, formulă de cooperare între NATO şi statele candidate să adere la această organizaţie.în
2000, la Bruxelles, România a început negocierile care îi vor permite să adere la Uniunea Europeană.

Dovedindu-se un factor activ de echilibru şi de stabilitate în sud-estul Europei (de exemplu, poziţia sa în conflictele din fosta
Iugoslavie) şi în lumea întreagă (aportul său militar în Afganistan), România s-a angajat plenar pe calea integrării în NATO şi UE.

DRACULA, ÎNTRE LEGENDĂ ŞI REALITATE

Dracula sau Vlad Ţepeş a fost fiul lui Vlad Dracul (1436 - 1442, 1443 - 1447) şi nepotul lui Mircea cel Bătrân (1386 - 1418).Vlad
Dracul a fost ridicat la rangul de cavaler al Ordinului Dragonului de către regele Ungariei. Toţi membrii acestui ordin purtau un
dragon pe blazon şi acesta i-a adus porecla de “Dracul”. Vlad Ţepeş obişnuia să semneze cu “Draculea” sau “Draculia” - fiul
dracului - nume, ce s-a transformat apoi în Dracula. Renumele lui Dracula a ajuns în apusul Europei prin intermediul negustorilor
saşi din oraşele transilvănene Braşov şi Sibiu, ce au oferit adesea adăpost celor care candidau la tronul Ţării Româneşti împotriva lui
Vlad Ţepeş.

Pentru a evita pericolul de a-şi pierde tronul, Vlad s-a hotărât să-i pedepsească pe negustorii saşi. Sibiul şi zonele învecinate au fost
jefuite şi incendiate de Vlad şi mulţi negustori saşi au fost traşi în ţeapă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu negustorii saşi care au
venit la Târgovişte pentru a face negoţ.

De fapt, Vlad a căpătat numele de Ţepeş numai după moartea sa (1476). El a domnit în Ţara Românească între anii 1456 - 1462 şi în
1476. În 1462, fiind învins de turci, Vlad s-a refugiat în Ungaria. În 1476, cu ajutorul regelui ungar, Matei Corvin şi a domnitorului
Moldovei, Ştefan cel Mare, Vlad a fost reînscăunat pe tronul Ţării Româneşti pentru încă o lună de zile. A urmat o bătălie în care
Ţepeş a fost ucis. Trupul său a fost înmormântat în biserica Mânăstirii Snagov, aflată pe o insulă de pe lacul Snagov. Trupul său a
fost îngropat în faţa altarului. în 1935 au fost exhumate, la Snagov, rămăşiţele unui bărbat îmbrăcat în haine scumpe, mai puţin
capul. Se spune că o asemenea soartă ar fi avut Dracula, care a fost decapitat, iar capul său ar fi fost îmbălsămat, împachetat şi trimis
în dar sultanului turc.

Se spune că tragerea în ţeapă era pedeapsa favorită a lui Dracula, dar, la acea vreme, el nu era, desigur, singurul care o folosea. La
acest mod de pedepsire recurgeau şi unii principi germani sau spanioli. Ţepeş aplica această pedeapsă boierilor, hoţilor şi
criminalilor, turcilor, saşilor şi tuturor acelora care unelteau împotriva lui. Nu o dată s-a întâmplat să se vadă o pădure întreagă de
oameni traşi în ţeapă în preajma cetăţii Târgovişte, capitala de atunci a Ţării Româneşti.

Îngroziţi de aceste atrocităţi, negustorii saşi au tipărit cărţi şi pamflete în care relatau despre cruzimea lui Vlad. Aceste broşuri au
ajuns şi în Germania şi vestul Europei, unde Dracula a ajuns să fie cunoscut ca un tiran sângeros.

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat “Dracula”, care l-a făcut pe Vlad Ţepeş celebru în întreaga lume. Stoker a citit
povestirile despre Dracula, publicate în secolele XV - XVI şi a fost şocat de actele de cruzime ale acestuia. S-a hotărât să şi-l aleagă
drept personaj principal. A citit şi câteva cărţi despre Transilvania (această denumire are origine latină şi înseamnă “ţara de dincolo
de păduri”) şi s-a gândit că această ţară “exotică” ar fi un cadru potrivit pentru faptele lui Dracula. De fapt, Stoker s-a folosit de
Vlad doar ca sursă de inspiraţie, deoarece în romanul său, Dracula nu este domnitorul Vlad Ţepeş, ci un conte transilvănean care
trăia într-un castel misterios, unde îşi ademenea victimele. Povestea sa se petrece în zona Bistriţei, iar castelul său se află lângă pasul
Bârgău (în munţii Carpaţi). Deoarece Stoker nu a vizitat niciodată Transilvania, majoritatea locurilor şi întâmplărilor reprezintă pură
ficţiune. Legenda şi adevărul istoric despre Dracula se împletesc astazi şi sunt păstrate vii prin faptul că numele său se leagă acum
de o serie de obiective turistice, cum ar fi mănăstirea de la Snagov, sau Castelul Bran de lângă Braşov.

Monarhia în România

În 1866, Alexandru Ioan Cuza, primul principe al României întregite, a abdicat. Pentru a evita noi conflicte interne şi pentru a obţine
sprijinul puterilor străine, politicienii români au decis să ofere coroana României unui prinţ strain, care să aparţină unei dinastii
europene importante.

Nicolae Ceauşescu, un despot modern

Nicolae Ceauşescu (1918 - 1989) a fost conducătorul comunist al României din anul 1965, până când a fost înlăturat şi executat în
1989. Membru al mişcării tineretului comunist din România în anii ’30, Ceauşescu a fost arestat în 1936 şi respectiv în 1940 pentru
activităţile desfăşurate în cadrul partidului comunist. În 1939 s-a căsătorit cu Elena Petrescu. În timp ce se afla în închisoare,
Ceauşescu a devenit protejat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ajuns să conducă România în anul 1952. Ulterior, Ceauşescu a fost
ales ca secretar al Uniunii Tineretului Comunist (1944 - 1945). După ce comuniştii au preluat pe deplin puterea, la sfârşitul anului
1947, el a devenit ministru al agriculturii (1948-1950), iar apoi, între 1950 - 1954 a fost ministrul forţelor armate, cu rangul de
general-maior. În perioada guvernării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu a ocupat a doua poziţie ca importanţă în ierarhia
partidului comunist, deţinând poziţii cheie în Biroul Politic al acestuia.

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceauşescu a preluat conducerea partidului comunist, îndeplinind
funcţia de secretar general din iulie 1965. Odată cu preluarea Consiliului de Stat (decembrie 1967), el a devenit şeful statului. S-a
bucurat de sprijin popular intern şi extern pentru politica sa independentă, ceea ce a constituit o provocare deschisă la adresa
dominaţiei U.R.S.S. în România. Astfel, în anii ’60, Ceauşescu a pus capăt participării active a României în cadrul Pactului de la
Varşovia şi a condamnat invazia Cehoslovaciei de către forţele pactului de la Varşovia (1968) şi invazia Afganistanului de către
Uniunea Sovietică (1979). În 1974, Ceauşescu a fost ales, în funcţia nou creată, de preşedinte al României. În vreme ce a promovat
o politică externă independentă de linia Moscovei, Ceauşescu a rezistat tuturor presiunilor de reformă liberală şi a aderat total la
principiile conducerii centralizate în ceea ce priveşte politica internă. Poliţia secretă (Securitatea) menţinea un control foarte strict
asupra mijloacelor de informare şi a dreptului la libera opinie şi nu tolera nici o opoziţie internă. Pentru a plăti datoriile externe pe
care guvernarea sa le-a acumulat în anii 1970, Ceauşescu a decis, în 1982, exportul masiv al producţiei agricole şi industriale.
Consecinţele acestei politici - reducerea drastică a hranei, a energiei, a medicamentelor -, au transformat România dintr-un stat cu o
economie relativ dezvoltată, într-un stat aflat în pragul prăbuşirii. Ceauşescu a impus de asemenea “cultul” personalităţii şi i-a numit
pe soţia sa, Elena, ca şi pe mulţi alţi membri ai familiei sale în posturi înalte, în guvern şi partid. Între proiectele sale grandioase, s-a
numărat şi intenţia de a demola sate întregi din ţară şi zone întinse ale oraşului Bucureşti. De altfel, peste o cincime din zona
centrală construită a Bucureştiului, inclusiv biserici şi monumente istorice, a fost rasă de pe faţa pământului la ordinul lui Ceauşescu
(anii 1980). Regimul său a luat sfârşit când Ceauşescu a ordonat forţelor armate şi de securitate să împuşte pe cei care manifestau
împotriva guvernului la Timişoara, la 17 decembrie 1989. Demonstraţiile au izbucnit apoi la Bucureşti şi în alte oraşe mari ale
României. La 22 decembrie 1989, armata s-a alăturat protestatarilor. În aceeaşi zi, Ceauşescu şi soţia sa au fugit din capitală cu un
elicopter, dar au fost capturaţi şi arestaţi. La 25 decembrie, cei doi au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte de către un tribunal
militar special, sub acuzaţia de crimă cu caracter de masă.

www.wikipedia.org