Monopolul: definiţie, trăsături şi forme

Monopolul reprezintă forma de piaţă în care întreaga ofertă a unui anumit

bun este asigurată de o singură firmă; termenul provine din limba greacă, de la
“monos” = unic şi “polein” = vânzare.
Piaţa monopolistă pură este un model ideal, caracterizat prin următoarele
trăsături:
a) bunul este produs de o singură firmă care satisface întreaga cerere
exprimată pe piaţă;
b) bunul nu poate fi substituit;
c) nu există concurenţă pe piaţă, nici internă şi nici din exterior;
d) firma monopolistă stabileşte preţul pe piaţă şi cantitatea vândută.
Din trăsăturile enumerate anterior puteţi concluziona că în realitate nu
există monopol pur, deoarece nu pot fi întrunite concomitent toate cele patru
condiţii menţionate mai sus. Există însă situaţii în care o singură firmă mare
controlează piaţa unui bun economic, fără a fi singurul ofertant de pe acea piaţă.
Situaţiile în care o mare firmă controlează piaţă, dar alături de ea funcţionează şi
firme de mici dimensiuni, care deţin un procent de piaţă neglijabil, este numită
metaforic “monopol cu franjuri”.
Cauzele care conduc în practică la formarea şi consolidarea unor
monopoluri pot fi sintetizate în trei categorii, ce se constituie totodată în trei forme
de monopol, şi anume:
a) monopolul natural. În anumite domenii costurile infrastructurii
necesare începerii activităţii de producţie sunt foarte ridicate. De aceea firmele mici
sunt obligate treptat să fuzioneze pentru a atinge acel nivel minim de producţie
(scara minim eficace) care să le permită să-şi amortizeze investiţiile iniţiale. Dacă
volumul minim de producţie care trebuie atins este relativ egal cu capacitatea de
absorbţie a pieţei, în final va exista o singură firmă: monopolul natural, format prin
concentrarea progresivă a capitalului şi eliminarea producătorilor ineficienţi.
Exemplul clasic este industria energetică: în multe ţări ale lumii producerea energiei
electrice este monopol, deoarece numai acoperind întreaga piaţă firma producătoare
reuşeşte să-şi amortizeze investiţiile. Uneori termenul de monopol natural mai este
utilizat şi pentru a caracteriza situaţia în care o firmă este monopol pentru că deţine
controlul absolut asupra unei resurse naturale.
b) monopolul inovaţional. În această categorie sunt grupate firmele care
datorită deţinerii unei inovaţii sunt singurele capabile să producă sau să distribuie
un produs pe piaţă. Monopolul este de obicei temporar, deoarece în procesul con-
curenţei şi alte firme ajung să aibă acces la inovaţie şi să intre pe piaţă.
c) monopolul legal. El apare atunci când există bariere legale care
împiedică intrarea pe piaţă a eventualilor concurenţi. Restricţiile legale se
concretizează într-o serie de privilegii acordate de guvern unor firme din diverse
domenii cum ar fi: transportul în comun, distribuirea energiei electrice, gazului,
apei etc. unde concurenţa ar putea avea efecte economice şi sociale negative. În
general, în astfel de situaţii există reglementări specifice care nu permit
 Raritatea în economie 2

monopolului să-şi desfăşoare activitatea după principiul maximizării profitului. Un

exemplu în România este Societatea Naţională a Căilor Ferate Române.
Barierele economice sau legale de pe piaţa de monopol împiedică sau
îngreunează intrarea pe piaţă a potenţialilor concurenţi. De aceea, cererea pieţei este
identică cu cererea la nivelul firmei.

Măsurarea puterii de monopol

Puterea de monopol constă în capacitatea firmei de a influenţa preţul făcând

produsul mai mult sau mai puţin accesibil cumpărătorului, stabilindu-se astfel
cantitatea tranzacţionată. Monopolul pur, situaţie în care există un control absolut
asupra preţului, este rar întâlnit; puterea de monopol este un fenomen relativ, cu
diferite grade de manifestare.
Pentru că monopolul derivă dintr-o cerere mai puţin elastică prin
comparaţie cu concurenţa perfectă, un bun indicator de determinare a puterii de
monopol decurge chiar din valoarea coeficientului de elasticitate a cererii la preţ.
Între preţ, venitul marginal şi elasticitatea cererii la preţ există următoarea relaţie:
Vmg = P(1 + 1/Ec/p)
Dacă în această relaţie vom avea în vedere cererea la nivelul firmei şi elasticitatea
acesteia la preţ, cum profitul este maxim când Vmg = Cmg, înseamnă că putem scrie:
Cmg = P(1 + 1/Ec/p),
de unde rezultă că preţul pe care îl va alege monopolul este: P = Cmg(1 + 1/Ec/p).
Acest preţ diferă de cel caracteristic pieţei perfecte, fiind mai mare, procentual,
decât costul marginal cu o marjă uşor de determinat:
(P – Cmg)/P = – 1/Ec/p
Această marjă poartă numele de gradul Lerner al puterii de monopol sau
indicele Lerner, după numele economistului Abba Lerner care l-a introdus pentru
prima dată în 1934. Vom scrie că
L = (P – Cmg)/P = – 1/Ec/p
Se poate observa că pentru P = C mg indicele este zero, ceea ce înseamnă că
puterea de monopol este cu atât mai mare cu cât indicele este mai ridicat. Cum
elasticitatea cererii la preţ are întotdeauna o valoare negativă, reflectând legea
cererii, înseamnă că L va fi întotdeauna pozitiv. În practică este dificil de estimat
costul marginal, motiv pentru care se foloseşte ca aproximaţie a acestuia costul
variabil mediu.
Conform indicelui Lerner, puterea de monopol exprimă capacitatea unei
firme de a practica un preţ mai mare decât costul marginal şi nu are nici o legătură
cu profitul firmei. Acesta depinde de costurile medii ale monopolului, deci nu
exclude posibilitatea ca o firmă să aibă putere mare şi totuşi un profit scăzut.
Puterea de monopol derivă din trei surse: elasticitatea imperfectă a cererii, numărul
mic al concurenţilor, mai exact numărul jucătorilor majori şi modul în care
interacţionează firmele pe piaţă. Dacă prima sursă este evidentă, cea de-a doua vine
şi o completează. Explicaţia este simplă: întotdeauna cererea pieţei este mai puţin
elastică decât cererea la nivelul firmei; cu cât pe piaţă există mai puţine firme,
 Raritatea în economie 3

cererea se repartizează pe un număr mai mic, fiind mai inelastică. Dar numărul
firmelor are şi o altă implicaţie: cu cât sunt mai puţine, cu atât vor fi mai tentate să
coopereze, iar această observaţie trimite la cea de-a treia sursă de putere
menţionată. Dacă firmele aleg concurenţa prin orice mijloace, cererea la nivelul
unei firme devine foarte elastică şi marja de preţ, imposibilă.
Alţi trei indicatori care reflectă puterea de monopol sunt:
– nivelul de concentrare al pieţei, determinat ca un raport procentual între
cifra de afaceri a unei firme care operează pe piaţă şi cifra de afaceri a pieţei;
– elasticitatea încrucişată a cererii. Dacă produsele unei firme sunt puternic
substituibile, cererea la nivelul firmei este foarte elastică şi nu îi permite o
marjă mult superioară costului marginal. Gradul de substituibilitate se
măsoară cu ajutorul elasticităţii încrucişate: Ecx/py.
– indicele Herfindahl-Hirschman (HHI), care se determină ca sumă a pătra-
telor cotelor de piaţă ale firmelor; un nivel al HHI de peste 1800 indică un
grad ridicat de concentrare a pieţei.

Echilibrul monopolului

a) Formarea preţului pe piaţa monopolistă

Preţul de monopol, spre deosebire de concurenţa perfectă, nu mai este o
variabilă independentă de volumul producţiei, ci este o funcţie descrescătoare de
cantitatea produsă.
Cunoaştem din capitolele anterioare că profitul () este diferenţa dintre venitul
total şi costul total (CT), adică:  = VT – CT. Se ştie că profitul marginal (mg) este
derivata de ordinul întâi a profitului total în raport cu producţia: mg = Pr'(Q). În
consecinţă, pentru ca profitul total să fie maxim, trebuie ca profitul marginal să fie
zero. Aceasta înseamnă că: mg = '(Q) = 0. Dar '(Q) = VT'(Q) – CT'(Q), de unde
rezultă că: mg = Vmg – Cmg, unde Cmg este costul marginal. Deci, pentru ca profitul
monopolului să fie maxim, trebuie ca Vmg = Cmg. Optimul monopolului eficient se
reprezintă ca în graficul 10.1.
Profitul este maxim când venitul marginal intersectează curba costului marginal.
Producţia optimă este Q*, iar preţul la care poate fi vândută este P*. Profitul unitar
este C*P*, iar profitul total se obţine înmulţind profitul unitar cu producţia Q*.
După cum se poate observa, pentru a obţine acest profit monopolul nu trebuie să
producă neapărat la nivelul minim al CTM. CTM poate avea o tendinţă de creştere
sau de reducere în condiţiile în care Cmg = Vmg, iar preţul este mai mare decât CTM
şi decât Cmg. Profitul suplimentar obţinut de monopol se mai numeşte rentă de
monopol.
 Raritatea în economie 4

Graficul - Echilibrul monopolului eficient

Veţi înţelege mai bine problemele privind alegerea producţiei optime şi a

preţului pentru o firmă care operează pe o piaţă de monopol pe baza datelor
ipotetice din tabelul de mai jos:

Tabelul - Optimul monopolului eficient

Producţia Preţul (lei) Venitul total Costul total Venitul Costul
(unit.) (Q · P) (lei) marginal marginal
0 0 0 0
1 100 100 90 100 90
2 90 180 150 80 90
3 80 240 190 60 40
4 70 280 220 40 30
5 60 300 240 20 20
6 50 300 280 0 40
7 40 280 350 – 20 70

Din analiza datelor prezentate în tabel rezultă următoarele:

– Venitul marginal este egal cu preţul minus pierderea realizată din reducerea
preţului la producţia anterioară. Astfel, la producţia de 4 unităţi, preţul fixat în
funcţie de cerere este de 70 lei unitatea, ceea ce înseamnă că firma a redus
preţul cu 10 lei, pentru cele trei unităţi vândute rezultând o pierdere de 30 lei.
Venitul marginal corespunzător producţiei de 4 unităţi este de 40 = 70 – 30.
– Venitul marginal este negativ, zero sau pozitiv în funcţie de forma de elasti-
citate a cererii la preţ.
– Profitul este maxim când Vmg = Cmg, adică la o producţie de 5 unităţi. În
această situaţie, preţul fixat şi cerut va fi de 60 lei unitatea. La acest preţ,
diferenţa dintre venitul total şi costul total este maximă, respectiv profitul total
egal cu 60 = 300 – 240.
– La nivelul optim al producţiei preţul este mai mare decât costul total mediu,
care este de 48 lei, firma realizând un profit suplimentar de 12 lei pentru
fiecare unitate vândută. Profitul total pentru cele cinci unităţi va fi 12 · 5 = 6.
 Raritatea în economie 5

Dacă avem în vedere durata perioadei de timp, deciziile luate de firma

monopolistă în domeniul preţului şi producţiei trebuie să fie în concordanţă cu
următoarele principii:
– pe o perioadă scurtă de timp, producţia este optimă atunci când V mg = Cmg, iar
preţul este suficient de mare pentru a acoperi cel puţin costul variabil mediu.
– pe o perioadă lungă de timp, producţia este optimă când V mg = Cmg, iar preţul
este mai mare decât costul total mediu.
Aceste principii trebuie respectate atât în situaţia în care firma urmăreşte
maximizarea profitului, cât şi în cazul în care ea caută să-şi minimizeze pierderile şi
să evite falimentul.
În situaţia în care o firmă de monopol urmăreşte minimizarea pierderilor,
situaţia de echilibru poate fi prezentată ca în graficul 10.2.:

Graficul - Echilibrul monopolului ineficient

Desigur că în această situaţie firma poate evita falimentul numai pe o

perioadă scurtă de timp. Pe o perioadă îndelungată firma monopolistă nu poate
funcţiona decât dacă nivelul costului total mediu este mai mic sau cel mult egal cu
preţul de vânzare.
b) Preţurile discriminatorii
În scopul maximizării profitului, monopolul poate practica preţuri discrimi-
natorii. Astfel, unităţi identice dintr-un bun se vor vinde la preţuri diferite pentru
acelaşi consumator, de la un consumator la altul sau pe pieţe diferite.
Discriminarea perfectă, numită şi discriminare de gradul întâi, descrie acel
comportament prin care monopolul încearcă să-şi adjudece întregul surplus al
consumatorului. În acest scop, monopolul vinde fiecare unitate din bunul produs la
cel mai mare preţ pe care consumatorul este dispus să îl plătească. Discriminarea
poate fi perfectă numai dacă monopolul cunoaşte foarte bine curba cererii consuma-
torului. Să presupunem că această curbă este de forma celei din graficul 10.3.
Pentru prima unitate consumatorul este dispus să plătească preţul P 0 , pentru
cea de-a doua P 1 etc. Dacă monopolul nu cunoaşte curba cererii
consumatorului, el va vinde întreaga producţie cu preţul P* care îi asigură
maximizarea profitului şi care poate fi egal cu oricare dintre preţurile din
 Raritatea în economie 6

graficul anterior. Dacă, dimpotrivă, firma monopolistă cunoaşte forma curbei

cererii, ea va vinde prima unitate din bun cu P 0 , pe cea de-a doua cu P 1
ş.a.m.d. În acest fel monopolul îşi atrage întregul surplus al consumatorului.