Difecte de vorbire-
O greşeală de limbă nu este numai o încălcare a oricăreia dintre regulile prescrise
de gândirea logică, de simţul literar, de civilizaţie în raporturile sociale. O formulare
incorectă, confuză, improprie sau trivială este o abatere de la norma limbii literare, tot
atât, dacă nu mai mult, decât o greşeală de acord sau o formă coruptă de limbă.

“Necesitatea urmăririi consecvente a corectitudinii exprimării verbale a copiilor

este determinată de factori multipli. Argumentele de ordin psihologic scot în evidenţă
faptul că vârsta preşcolară mică este etapa hotărâtoare în însuşirea corectă a vorbirii,
datorită modificărilor de ordin cantitativ şi calitativ care vizează însuşirea pronunţiei
corecte a tuturor fonemelor, constituirea lexicului de baza, apariţia limbajului interior,
diversificarea formelor de comunicare, intensificarea funcţiilor cognitive ale limbajului,
asimilarea în practica de zi cu zi a structurii gramaticale”1.
Intervenţiile sunt mult mai eficiente în procesul formării înseşi decât ulterior, când s-au stabilizat
unele structuri eronate şi acestea au început să frâneze nu numai procesul dezvoltării gândirii, dar
să-şi pună amprenta asupra întregii personalităţi.
Sunt evidente complexele de inferioritate pe care deficienţele de vorbire le
provoacă la copiii de vârstă preşcolară. La acestea se asociază tendinţa de izolare, de
îndepărtare de ceilalţi copii, frica de a vorbi în public de teamă să nu se facă de râs,
evitarea pronunţării cuvintelor cu o structură fonetică mai dificilă şi apoi treptat,
întârzierea în ritmul general de dezvoltare al vorbirii. Aceştia sunt copii a căror tulburare
nu a depăşit limita normalului, deoarece la ceilalţi are loc o alterare evidentă a evoluţiei
întregii personalităţi.
Depistarea timpurie a tulburărilor de vorbire şi aplicarea unor măsuri
corespunzătoare contribuie la înlăturarea cu succes a acestora sau, în cel mai rău caz,
la ameliorarea lor considerabilă.
Argumentele de ordin pedagogic subliniază rolul hotărâtor pe care-l au influenţele
sistematice asupra dezvoltării vorbirii copilului, cu atât mai mult cu cât acest proces este
direct dependent de mediul de vorbire, de modelele de exprimare oferite de adulţi şi
îndeosebi de aceia care reprezintă pentru copii persoane semnificative, în consecinţă
având o capacitate de influenţare mai puternică (părinţi, educatori etc).
 Eficienţa influenţelor educative este în strânsă legătură, în momentul în care se
aplică, şi cu nivelul calificării persoanelor care le pun în practică.
Pentru a se asigura o îndrumare competentă şi multilaterală a vorbirii sub toate
aspectele, de către educatoare, se impune ca aceştia să cunoască unele tehnici
logopedice generale, care pot fi aplicate în activitatea curentă la grădiniţă şi, nu în ultimul
rând, să cunoască defectele de vorbire şi modul lor de manifestare.
Îmbucurător este faptul că în ultimii ani activitatea educatoarei se împleteşte în
mod armonios cu cea a profesorului logoped, acesta preluând în şedinţe bisăptămânale
pe acei copii cu nevoi de corectare a vorbirii.
Cele mai numeroase deficienţe de vorbire la vârsta preşcolară mică se referă la
pronunţarea incorectă a sunetelor limbii materne şi la folosirea sau aplicarea incorectă a
structurii proprii limbii române.
“Aceste deficienţe se diferenţiază în două categorii distincte. Unele se manifestă
în condiţiile unei evoluţii normale şi aparţin particularităţilor inerente evoluţiei, exprimând
nivelul maturizării capacităţii de articulare corectă, respectiv nivelul dezvoltării aparatului
fono-articulator, a auzului fonetic şi a capacităţii analitico-sintetice a scoarţei cerebrale,
iar altele sunt consecinţa unor malformaţii anatomo-fiziologice sau urme ale unor boli
infectocontagioase ale copilăriei"2.
Se pot întâlni, de asemenea, diferite niveluri de gravitate, în funcţie de faptul dacă
tulburările sunt simple sau complexe, primare sau secundare, parţiale sau totale,
asociate sau nu cu alte deficienţe. Intre aceste două categorii determinate de
apartenenţa la normal sau la patologic, pot fi întâlnite o serie de cazuri, mai ales la copiii
de 5-6-7 ani, la care deficienţele de vorbire se află la graniţa dintre normal şi patologic,
cărora educatoarea sau învăţătorul trebuie să le acorde îndrumarea corespunzătoare
pentru a nu se stabiliza sau agrava. Deci, deficienţele de vorbire se deosebesc din punct
de vedere al cauzei care le-a generat, al modalităţilor de manifestare, al complexităţii, al
şanselor de înlăturare etc.
“Principala tulburare de vorbire cu care ne confruntăm este DISLALIA. Dislalia
constituie o tulburare de articulaţie care se manifestă prin deformarea, substituirea,
omiterea sau inversarea anumitor sunete, atât în vorbirea spontană, cât şi în cea
reproductivă.
 Se întâlnesc dislalii fiziologice şi dislalii patologice, revenindu-ne sarcina de a ne
ocupa mai ales de prima formă. Deosebirile între cele două deficienţe se referă la
cauzele care le-au declanşat, la posibilităţile de înlăturare.
Ea poate să afecteze unele sunete izolate, îndeosebi acelea care se pronunţă
mai târziu în evoluţia copilului, în cazul acesta este vorba de o dislalie simplă. Ea poate
să cuprindă mai multe sunete sau chiar majoritatea sunetelor, aceasta fiind denumită
dislalie polimorfa.
Consoanele care prezintă frecvenţa cea mai mare în tulburările de vorbire sunt: s,
j, r, g, c, t, s, z. Tipurile de deformare mai des întâlnite sunt sigmatismul (finterdental,
dental şi palatal), parasigmatismul (alterarea sunetelor s, z, ş, j, t, c) şi rotacismul (mono
sau polivibrant). In afară de aceste deformări, se semnalează betacismul (b, p),
capacismul (c), deltacismul (d, t), fitacismul (f, v), gamacismul (g, h), lambdacismul (l),
mutacismul (n, m).
Apariţia acestor deficienţe se explică în cele mai multe cazuri prin particularităţile
de dezvoltare ale aparatului fonator: lipsa de antrenare a musculaturii fonatorii, a
mişcărilor limbii, buzelor, maxilarelor. Trăsătura caracteristică o constituie poziţia
deplasată a limbii faţa de locul corect de articulare.
RINOLALIA (nazalizarea sau vorbirea nazonantă) este inclusă de unii autori în
cadrul tulburărilor dislalice şi constă în alterarea pronunţiei datorită unor malformaţii ale
cavităţii nazale, ale nasofaringelui.
O altă categorie de tulburări se referă la ritmul vorbirii. Întâlnită deseori şi sub
numele de LOGONEVROZĂ (nevroză a vorbirii sau bâlbâială), este o tulburare mai
gravă de limbaj, care se manifestă prin contracţii, perturbări spastice de diferite grade şi
forme ale ritmului de vorbire, care antrenează modificări în sfera personalităţii, îndeosebi
în sfera afectivităţii şi a voinţei”3.
Copiii din grupele unde se află un copil bâlbâit trebuie învăţaţi să aibă o
comportare plină de înţelegere faţă de colegul lor, să nu-l imite sau să-şi bată joc de el.
De altfel, nu numai cei mici, dar nici cei mari, adulţii, nu trebuie să-i amintească
sub nici o forma de defectul pe care-l are. Dacă i se atrage atenţia să fie calm, să
vorbească cu răbdare pentru a nu se bâlbâi, se ajunge la un rezultat contrar: neliniştea,
teama de a vorbi şi ca urmare spasmele se înmulţesc şi se intensifică sensibil.
 “În timpul activităţilor din grădiniţă, copilul bâlbâit nu trebuie silit şi nici invitat să
răspundă atunci când se ştie că lucrul acesta îl stânjeneşte peste măsură. Dacă uneori
se anunţă singur pentru răspuns, trebuie să fie ascultat cu răbdare şi eventual, ajutat cu
tact să-şi formuleze răspunsul. Iniţiativa de a răspunde trebuie încurajată întotdeauna şi
sprijinită astfel încât să se încheie cu succes pentru copil, să-i trezească şi să-i
consolideze dorinţa şi posibilitatea de a participa cât mai activ la lecţii”4.
Ca şi bâlbâiala, TAHILALIA se înscrie printre tulburările de ritm accelerat de
vorbire, ea fiind întâlnită la copiii nervoşi, trădând un sistem nervos slab, inhibitiv şi
atenţie insuficient dezvoltată. Întrucât presupune şi alte deficienţe – gândire confuză, auz
fonematic slab, perturbare generală a ritmului etc – este recomandabil neapărat
tratamentul logopedic.
Un copil tahilalic se antrenează, în primul rând, în activităţi ritmice: gimnastică
ritmică, jocuri de mişcare, jocuri muzicale corespunzătoare etc. Se încearcă formarea
deprinderii de a vorbi rar, calm, stăruind în acest sens ori de câte ori dă un răspuns.
In contrast cu tahilalia, BRADILALIA se caracterizează printr-o lentoare a vorbirii,
care apare astfel mult tărăgănată, total inestetică şi inexpresivă. Această tulburare a
vorbirii este prezentă mai ales la copiii cu întârziere în dezvoltarea mintală şi necesită de
asemenea tratament logopedic.
Alte tulburări de vorbire care se întâlnesc, însă, mai rar sunt: rinolalia
(denaturarea vocii); alalia (nedezvoltarea vorbirii).
Toate aceste tulburări mai grave sau mai puţin grave, netratate la timp, dăunează
într-o mare măsură activităţii preşcolarului mare şi viitorului elev.
Pentru ca grădiniţa  să contribuie în mod organizat şi sistematic la corectarea
greşelilor de vorbire ale copiilor este necesar ca educatoarea să le cunoască în
prealabil, aşa cum se manifestă ele la copiii din grupa sau clasa cu care lucrează.
Această cunoaştere trebuie să se realizeze încă din primele săptămâni, atât de
grădiniţă, cât şi de şcoală (pe baza fişei psiho-pedagogice întocmite de educatoare),
pentru ca pe baza datelor obţinute să se poată lua măsurile, mijloacele de corectare,
tratamentul adecvat.