Ce ar fi trebuit să știe CEDO!

Relația juridică a preoților cu BOR

Av. drd. Costel Gîlcă
Gîlcă Paler  SCA
Director Revista de Drept Social

 
av. Costel Gîlcă
Director  Revista de Drept Social
 
Recenta  hotărâre pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza 2330/09,  Sindicatul „Păstorul
cel Bun” împotriva României, prin care recunoaşte dreptul preoţilor la asocierea în sindicate, aduce în prim plan
discuții cu privire la raportul juridic dintre clericii şi cultul religios recunoscut din care fac parte, în particula dintre
preoţii ortodocşi şi Biserica Ortodoxă Română (în continuare „BOR”).
Anumite aspecte din hotărârea CEDO ne-a determinat să cercetăm mai aprofundat relaţia de muncă a
personalului clerical, deoarece Curtea de la Strasbourg şi-a argumentat soluţia pe argumentul că preoţii
ortodocşi şi-ar desfăşura activitatea în baza unui contract individual de muncă, iar de aici ar rezulta dreptul
preoţilor ortodocşi la sindicalizare.
În ceea ce ne priveşte apreciem că, pentru a se putea stabili dacă personalul clerical are dreptul de a se
constitui în organizaţii sindicale, este fundamental să cunoaştem natura juridică a relaţiei dintre personalul
clerical şi cultul religios recunoscut (cu referite în special la clerul ortodox), altfel spus dacă preoţii au contract
individual de muncă. De asemenea, foarte important este să vedem dacă, dincolo de existenţa raportului de
muncă, înființarea sindicatului ar avea raţiuni din perspectiva apărării drepturilor şi intereselor legitime ale
membrilor săi.
În prezentul studiu am aprofundat, cu predilecţie, raportul juridic al personalului clerical din Biserica Ortodoxă
Română (în continuare BOR), însă facem precizarea că, excepţie făcând statutul Biserica Creştine după
Evanghelie din România - Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie care are contract individual de muncă
cu personalul cultului, toate celelalte culte religioase recunoscute în România au acelaşi tip de raport juridic cu
clericii săi ca şi BOR.
 
I. Scurtă prezentare a situaţiei organizatorice a Bisericii Ortodoxe Române
În ceea ce ne priveşte apreciem că nu am putea face un studiu corect al relaţiei juridice dintre clreul ortodox şi
BOR, dacă nu am face o incursiune în sistemul de organizare al BOR pentru a putea înţelege cu claritate
problema supusă discuţiei.
 
A. Despre scopul şi organizarea BOR1
Manifestându-se în societate, Biserica este nevoită să îmbrace o haină lumească, instituţională.  Caracterul
instituţional al Bisericii este un mijloc necesar în lume, dar el nu trebuie să devină un scop în sine.
Creştinii nu se reunesc în Biserică pentru un scop lumesc, asemănător cu cel al organizaţiilor constituite
conform dreptului comun. Biserica nu este o asociaţie a credincioşilor ci este un cadru de manifestare a
comuniunii credincioşilor. În cadrul asociaţiei persoanele îşi afirmă propria identitate şi decid conform voinţei
majorităţii.
Toate acţiunile Bisericii trebuie să aibă ca şi obiectiv mântuirea credincioşilor este dată de principiul
preponderenţei lucrării pastoral-misionare.
Instituţia sinodală şi forma de conducere a Bisericii după principiul colegial-sinodal sunt proprii Bisericii care nu
este nici o democraţie de tip parlamentar, nici o autocraţie şi cu atât mai puţin o monarhie, deoarece puterea şi
constituţia sa nu vin decât de la Hristos2.
Biserica a fost înzestrată de Mântuitorul cu toate elementele necesare pentru a-şi îndeplinii misiunea sa. Cu
toate acestea, trebuie să observăm că Mântuitorul şi Apostolii nu au organizat Biserica ca o instituţie care să se
dezvolte în paralel cu Statul. Modelul care s-a impus ca fiind corespunzător cuvântului Evangheliei şi nevoilor
credincioşilor, a fost acela al familiei. 
După rânduielile normale ale organizării unei familii şi aplicând în relaţiile dintre membri ei principiile
Evangheliei, comunităţile astfel alcătuite, aveau în fruntea lor cârmuitori şi slujitori cărora li s-au zis Părinţi, iar
cei care îndeplineau sarcini în legătură cu conducerea părintească, se numeau bătrâni,chiar dacă vârsta nu îi
indica pentru un astfel de nume. Membrii comunităţilor, descătuşaţi de rigiditatea legilor romane, erau egali între
ei şi se numeau fraţi, iar faţă de părinţii din fruntea comunităţii se numeau fii, fii întru Domnul, sau fii
duhovniceşti. Raporturile dintre membrii comunităţii între ei şi între ei şi societate, erau reglementate de norme
religioase şi morale. Normele juridice erau de prisos în nişte obşti familiale a căror lege supremă era dragostea
faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Această organizare a Bisericii doar pe baza principiilor religioase şi morale a fost în curând impregnată şi de
elemente juridice şi de convieţuire socială ieşite din organizarea societăţii civile în care Biserica se manifesta.
 
B. Misiunea preoţilor3
Hirotonia (Preoţia) este a cincea Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, se
împărtăşeşte unor bărbați, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a
propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârși Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti, şi de a conduce pe cei
credincioşi la mântuire.
 Temeiul preoţiei se află în Evanghelia după Ioan, când Iisus Hristos le spune Apostolilor : „Precum M-a trimis
pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : Luaţi Duh Sfânt; cărora
veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX, 21-23). Taina Preoţiei se
transmite de la Apostoli, prin punerea mâinilor, adică: „hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu
postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Fapte XIV, 23), dar având grijă „să nu pună prea
degrabă mâinile peste nimeni” (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că „preoția este lucrarea Duhului
Sfânt” (Fapte XX, 28).
În trei direcţii se exercită puterea şi slujirea preoţească, şi anume:  învăţătorească, sfinţitoare şi duhovnicească.
Puterea învăţătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o apostolilor
şi prin ei episcopilor şi preoţilor, odată cu cea sfinţitoare, prin cuvintele : „Mergând, învăţati toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit
vouă” (Matei XXVIII, 19-20).
Puterea sfinţitoarea fost dată şi în chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele : „Aceasta — adică Sfânta
Euharistie — să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca XXII, 19 ; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea sfinţitoare a
preoţiei vorbeşte şi sfântul apostol Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos şi
ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. IV, 1).
Puterea de conducere duhovniceascăle-a fost dată prin cuvintele : „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă
ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine ; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-
a trimis pe Mine” (Luca X, 16).
 
II. Relaţia juridică a preoţilor ortodocşi
A. Raport de muncă sau raport de slujire şi misiune asumată?
Autorii de drept social român nu au acordat o importanţă deosebită relaţiei dintre personalul clerical şi culte,
găsind foarte puţine referiri cu privire la raporturile dintre personalul clerical şi cultele din care fac parte.
Cu privire la raporturile juridice de muncă ale preoţilor în doctrină 4 se arată că „este evident că preoţii nu se
încadrează în rândul funcţionarilor publici, al demnitarilor, al militarilor profesionişti (de carieră), ori al membrilor
cooperativelor meşteşugăreşti. Raportului juridic de muncă al acestei categorii profesionale i se aplică normele
specifice fiecărui cult religios şi, în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii obligatorii, normele Codului
muncii (art. 1 alin. 2)”. Tradiţional, autorii de drept social nu au considerat relaţiile preoţilor ortodocşi, dar şi ai
celorlalte culte religioase recunoscute ca făcând parte din sfera dreptului muncii. Inclusiv cele afirmate mai sus
în doctrină, reflectă lipsa de interes spre aprofundarea acestei problematici.
 
1. Textele legale care reglementează raportului juridic dintre preoţii ortodocşi şi BOR
Conform art. 29 alin (3) din Constituţia României, „cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit
statutelor proprii, în condiţiile legii”.
Conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor5 „cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice
sau reglementări”.
Conform art. 122 din Statutul BOR6 „cântăreţii bisericeşti (cantorii) şi dascălii (cateheţii) se recrutează, de
regulă, dintre absolvenţii şcolilor de cântăreţi bisericeşti. Ei  se numesc, la propunerea preotului paroh şi a
Consiliului parohial, de către chiriarh, într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial. Pentru motive de
indisciplină, aceştia pot fi sancţionaţi sau revocaţi” (s.ns).
În ceea ce priveşte preoţii şi aceştia sunt numiţi, iar statutul BOR nu prevede încheierea unui contract individual
de muncă, ci menţionează în art. 123 alin. (2) că „preoţii şi diaconii sunt numiţi la parohie de chiriarh, într-o
şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial, cu respectarea prevederilor statutare şi regulamentare bisericeşti”,
ci doar semnarea de către preoţi a mărturisirii de credinţă.
De asemenea, art. 123 alin. (7) din Statutul BOR stabilește că „raportul între personalul clerical şi Centrul
eparhial este unul de slujire şi misiune liber asumată, conform mărturisirii (declaraţiei) solemne publice
rostite şi semnate de către fiecare candidat înaintea hirotoniei întru preot. La începerea activităţii pastorale în
unitatea pentru care a fost numit, personalul bisericesc primeşte din partea chiriarhului o decizie prin
care se reglementează drepturile şi îndatoririle ce-i vor reveni”.
Aşadar, din Statutul BOR nu rezultă faptul că între clerici şi Biserica Ortodoxă Română s-ar încheia contracte
individuale de muncă, ci dimpotrivă între aceştia intervin raporturi de slujire şi misiune liber asumată.
Ceea ce rezultă cu claritate din art. 123 alin. (7) teza a doua, este că drepturile şi obligaţiile preoţilor, diaconilor
cântăreţilor se stabilesc prin decizia unilaterală a chiriarhului, iar aceştia rostesc şi semnează Mărturisirea de
credinţă7, pe care au obligaţia să o semneze.
Din această perspectivă, raporturile juridice ale preoţilor ortodocși se apropie mai degrabă de cele ale
funcţionarilor publici, care sunt numiţi8 şi care depun jurământ9, decât cele ale lucrătorilor cu contract individual
de muncă, ce prevede obligaţia informării cu privire la clauzele contractului, negocierea acestor clauze, şi în fine
semnarea contractului individual de muncă.
 Aşadar din art. 123 alin. (7) rezultă fără urmă de tăgadă că nu putem vorbi de existenţa unui contract de muncă
din moment ce lipseşte caracterul negociat al relaţiei, din moment ce relaţia se bazează pe slujire şi misiune
liber asumată. Elementul esenţial al contractului individual de muncă în constituie caracterul ei negociat,
consensual, bilateral. Aceste elemente nu le regăsim în relaţia dintre personalul clerical şi cultul din care fac
parte.
Concluzia logică care rezultă din cele de mai sus este aceea că în cazul preoţilor nu suntem în faţa unui
contract individual de muncă, ci în faţa unui raport juridic sui generis specific cultului religios recunoscut, a unei
relaţii specifice ce excede în totalitate sfera relaţiilor de muncă.
Conform art. 52 alin. (3) din Statului BOR (4) „Preoţii, diaconii şi cântăreţii bisericeşti au drepturile şi
îndatoririle prevăzute de Sfintele canoane, prezentul statut, regulamentele bisericeşti şi hotărârile
Centrului eparhial”.
Din acest articol observăm că nu se face nici o trimitere la norme laice, de dreptul muncii, ci la norme specifice
raportului cultelor.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, republicată 10,
care prevede în mod expres că dispoziţiile legii funcţionarilor publici se completează cu prevederile legislaţiei
muncii în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice, nici Legea cultelor şi nici statutul BOR
nu fac nici o trimitere la normele de dreptul muncii, ca norme de completare.
Aşadar, relaţiile dintre preoţii ortodocşi şi BOR se întemeiază pe dispoziţiile statului BOR, şi nu pe dispoziţiile
normelor juridice specifice relaţiilor de muncă.
De altfel, astfel cum vom arăta infra, instanţele de judecată din România au considerat, în unanimitate, că nu
sunt competente să se pronunţe asupra relaţiilor existente în interiorul cultelor, respingând ca inadmisibile toate
cererile care vizau relaţiile dintre personalul clerical şi cult. Singurele excepţii sunt cele care vizează pensiile,
deoarece acestea exced raporturilor dintre cler şi cult, fiind raporturi obligaţionale de asigurare dintre stat şi
cetăţean, fundamentate pe cotizaţia obligatorie pe care aceştia o plătesc.
Cum preoţii nu au relaţii de muncă, nu încheie contracte individuale de muncă, rezultă aşadar că dispoziţiile
Codului muncii nu se aplică în nici un moment în raporturile dintre cler şi cult, personalul clerical ieşind în
totalitate din sfera de aplicare a Codului muncii, fiind incluşi numai în sfera de aplicare a relaţiilor stabilite prin
statutele, şi celelalte acte cu caracter normativ al cultului din care fac parte.
Am arătat că art. 23 din Legea nr. 489/2006 prevede în mod expres libertatea totală a cultelor de a-şi numi sau
angaja personalul, conform propriilor statute. Legea cultelor făcând aşadar trimitere la normele interne ale
fiecărui cult, neprevăzând încheierea unor contracte individuale de muncă.
Am arătat de asemenea, că art. 29 alin. (3) din Constituţie precizează că organizarea cultelor se face conform
legii şi a statului, Legea cultelor stabileşte că relaţiile de muncă se stabilesc prin statute.
În virtutea acestui drept acordat tuturor cultelor religioase, unele culte au optat pentru o relaţie de ascultare,
altele au optat pentru o relaţie contractuală: este ca in principiul subsidiarismului din dreptul comunitar, când, în
esenţă, se lasă statelor membre dreptul de a reglementa relaţiile deoarece acestea cunosc cel mai bine care
sunt cele mai adecvate metode pentru a ajunge la cele mai bune rezultate, şi numai în subsidiar se intervine la
nivel comunitar.
Statul nu poate să cunoască realităţile vieţii religioase ale fiecărui cult religios recunoscut, motiv pentru care
transferă cultelor dreptul de a alegea acea relaţie care corespunde cel mai bine tradiţiei, cutumelor dar, mai
ales, vieţii spirituale din interiorul acelui cult religios recunoscut.
Biserica Creştine după Evanghelie din România - Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România a
optat pentru o relaţie fundamentată pe contractul individual de muncă 11, în vreme ce cultul musulman, cultul
ortodox şi alte culte au optat pentru o relaţie de ascultare.
A obliga BOR să aibă contracte individuale de muncă, prin ricoşeu de la recunoaşterea dreptului preoţilor la
sindicalizare, şi a lăsa celelalte culte să aibă relaţii spirituale cu clericii lor, înseamnă o intruziune nepermisă în
viața BOR, înseamnă o discriminare a acestui cult în raport cu celelalte, deoarece cultul religios ortodox nu va
mai beneficia de libertatea de care beneficiază celelalte culte.
Legea face o singură menţiune cu privire la contractul individual de muncă în art. 32 alin. (3), însă în legătură cu
cadrele didactici care predau religia în unităţi de învățământ stabilind că „în cazul în care un cadru didactic
săvârşeşte abateri grave de la doctrina sau morala cultului, cultul îi poate retrage acordul de a preda religia,
fapt ce duce la desfacerea contractului individual de muncă”.
Din acest articol, rezultă cu claritate faptul că acolo unde legiuitorul a dorit să reglementeze contractul individual
de muncă, l-a reglementat în mod direct. Voinţa legiuitorului a fost foarte clară în ceea ce priveşte raporturile
dintre personalul clerical şi cult: acesta se stabileşte în mod exclusiv de către cultul respectiv prin norme interne
specifice.
Din analiza art. 32 rezultă faptul că şi în situaţia în care o persoană are un contract individual de muncă cu o
instituţie de învăţământ, cultul din care face parte această persoană poate, în condiţii date, să îi retragă acordul,
recunoscându-se supremaţia normelor specifice cultului asupra normelor de dreptul muncii.
Aşadar, în măsura în care cultul din care face parte profesorul constată că un cadru didactic, care predă religie,
a săvârşit abateri grave de la doctrina sau morala cultului îi poate retrage acordul. Aceasta echivalând practic
cu retragerea autorizaţiilor prevăzute ca temei juridic de încetare a contractului individual de muncă în art. 56
alin. (1) lit. g) din Codul muncii.
Aşadar, Legea cultelor face referire la contractul de muncă doar într-o sigură situaţie: posibilitatea încetării
contractului individual de muncă al unui cadru didactic, ca urmare a aplicări sancţiunilor de către cultul din care
face parte. Credem că acest articol este o dovada suficient de puternică a faptului că legiuitorul român a înţeles
să lase în afara Codului muncii şi a legislaţiei aferente relaţiilor de muncă, a relaţiilor dintre clerici şi cultele de
care aparţin.
Rezultă logic, utilizând argumentul per a contrario, că legiuitorul nu a dorit şi nici nu a prevăzut încheierea
contractului individual de muncă în cazul preoţilor, ci a lăsat cultelor dreptul exclusiv de a reglementa relaţia din
interiorul cultului (art. 23 din Legea cultelor).
Aşadar, din cele de mai sus rezultă că personalul clerical nu are o relaţie de muncă, deci nu este obligat să
încheie contract individual de muncă, nu i se aplică dispoziţiile Codului muncii şi nici celelalte dispoziţii specifice
relaţiei de muncă.
Şi totuşi care este relaţia juridică dintre personalul clerical şi cult, pentru că fără îndoială trebuie să existe un
raport juridic, deoarece există un raport faptic.
Pentru a putea răspunde la această întrebare, în primul rând şi în mod esenţial trebuie să ieşim din paradigmele
gândirii juridice, din modelele civiliste sau de dreptul muncii, la care apelează din reflex de gândire orice jurist.
 
2. Conţinutul raportului de slujire şi misiune asumată
Aşadar, conform art. 123 alin. (7) din Statutul BOR „raportul între personalul clerical şi Centrul eparhial
este unul de slujire şi misiune liber asumată, conform mărturisirii (declaraţiei) solemne publice rostite şi
semnate de către fiecare candidat înaintea hirotoniei întru preot”.
Pentru un jurist reflexul de gândire ar conduce la încercarea de a-l încadra în unul din raporturile juridice
cunoscute gândirii lui. Această încercare este fundamental greşită, acest reflex de gândire trebuie înlăturat.
Raporturile dintre personalul clerical şi cult sunt relaţii specifice şi trebuie tratate ca atare. Astfel, conform
Statutul BOR aceste relaţii sunt de slujire şi de misiune liber asumată.
Care este conţinutul acestui raport: renunţarea la sine, la drepturile civile care îi sunt conferite oricărui lucrător,
în vederea îndeplinirii misiunii conform mărturisirii de credinţă pe care viitorul preot trebuie să o citească şi să o
semneze înainte de a fi hitoronit.
Astfel în „Mărturisirea”12 care precede ritualului hirotoniei, care statuează practic sfera drepturilor şi obligaţiilor
părţilor (pentru a intra în paradigme juridice) viitorul preot mărturiseşte, de asemenea, că va fi „întru toate supus
şi fidel Chiriarhului  meu, şi succesorilor săi în scaunul chiriarhul, voi respecta Statutul pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, celelalte legiuiri bisericeşti, hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, ale organismelor eparhiale deliberative şi executive (precum şi Statutul eparhiei - la
eparhiile din afara graniţelor ţării)”.
Prin raportul de slujire şi misiune liber asumată se înţelege obligaţia de „slujire învăţătorească, sfinţitoare şi
pastorală”, obligaţia de a apăra „Sfânta Biserică, păzind-o de defăimare şi de dezbinare”, precum şi obligaţia de
a sta „permanent în ascultare faţă de Chiriarhul preotului şi în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă”.
Trebuie menţionată că obligaţia de ascultare faţă de Chiriarh este una de ascultare necondiţionată, ceea ce
este inadmisibil de imaginat în cadrul unei relaţii de muncă.
Toate acestea fac incompatibilă integrarea raportului de slujire şi misiune liber asumată în paradigma relaţiei de
muncă. Scopul, finalitatea şi mijloacele pentru a atinge această finalitate, slujirea Cuvântului lui Dumnezeu, fac
incompatibil aplicarea oricărei norme juridice specifice relaţiilor de muncă. Am arăta supra care este menirea
preotului şi care sunt relaţii din interiorul Bisericii, astfel încât, apreciem că acestea sun suficient de puternice
pentru a se putea observa specificul relaţiilor de slujire şi misiune asumată.
Astfel, după cum am văzut „toate acţiunile Bisericii trebuie să aibă ca şi obiectiv mântuirea credincioşilor”,
Biserica neavând un scop economic, neurmărind profitul material, ci partea spirituală a laturii umane.
În concluzie, raportul dintre preoţi şi BOR este un raport de slujire şi misiune asumată, un raport juridic de sine
stătător, care este total diferit de raporturile de muncă reglementate de Codul muncii şi legislaţia conexă, dar şi
de raportul de serviciu reglementat de Legea nr. 188/1999 - statutul funcţionarului public şi legislaţia conexă.
 
B. Situaţia existenţei unor contracte individuale de muncă încheiate între clerici şi cultul religios
În practică există anumite eparhii care au încheiat contracte individuale de muncă între ele şi preoţii de la
parohiile din carul eparhiei (se poate observa cu uşurinţă specificul organizării BOR şi dificultatea înţelegerii
termenilor specifici cultului religios ortodox).
Întrebarea care apare este aceea: încheierea contractelor individuale de muncă, prin ele însele, este de natură
a transforma relaţia de slujire şi misiune liber asumată, într-o relaţie de muncă, fundamentată pe dispoziţiile
Codului muncii şi a legislaţiei în vigoare?
În ceea ce ne priveşte apreciem că încheierea unor contracte individuale de muncă, nu este de natură a
schimba natura juridică dinte clerici şi cultul religios recunoscut, deoarece această natură juridică stabilită prin
norme legale, astfel încât aceasta nu se poate modifică prin voinţa părţilor.
Este ca şi cum funcţionarii publici din cadrul unei autorităţi sau instituţii publice ar încheia contracte individuale
de muncă. În această situaţie, simplă încheiere a contractului individual de muncă nu este în măsură să
modifice raportul de muncă, ei rămânând în continuare funcţionari publici şi nu personal contractual. Este de
forţa evidenţei că nu se poate schimba natura juridică prin simpla voinţă a părţilor implicate, aceasta fiind fixată
de către legiuitor.
Aşadar, astfel cum eventualitatea unui contract individual de muncă încheiat de funcţionarii publici nu îi
transformă pe aceştia în personal contractual, rămânând în continuare funcţionari publici, tot astfel şi încheierea
unor contracte individuale de muncă între clerici şi cultul respectiv nu este de natură a transforma relaţia de
ascultare, stabilită în mod expres prin Legea cultelor şi apoi, în temeiul autonomiei cultelor, prin Statutul cultului
religios recunoscut, într-o relaţie de muncă.
În situația în care BOR ar fi dorit ca relaţiile dintre clerici şi cult să fie guvernate de dispoziţiile codului muncii,
acesta, în temeiul autonomiei recunoscute de lege, ar fi avut posibilitatea ca prin statut să precizeze că sunt
aplicabile dispoziţiile codului muncii.
De altfel, Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Creştine după Evanghelie din România - Uniunea
Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, prevede în mod expres încheierea contractelor individuale
de muncă pentru personalul spiritual sau angajat. Astfel art. 36 alin. (2) lit. k) din Statut prevede: „Comitetul de
presbiteri îndeplineşte următoarele atribuţii: k) angajarea şi desfacerea contractului de muncă al personalului
spiritual şi/sau administrativ”. De asemenea, conform art. 57 lit. k) din Statut prevede:  „Comitetul zonal
îndeplineşte următoarele atribuţii k) întocmeşte schema de personal a Comunităţii zonale, angajează, desface
contractul de muncă şi coordonează activitatea personalului”.
Aşadar, acest Cult religios recunoscut, în temeiul autonomiei de care se bucură a decis, în mod autonom, prin
propriul Statut, ca relaţiile din interior lor să fie reglementate prin dispoziţiile specifice relaţiilor de muncă, prin
încheierea contractelor individuale de muncă.
Rezultă logic, prin interpretarea per a contrario, că în situaţia în care un anumit Cult religios recunoscut a decis
ca relaţiile dintre cult şi clerici să fie de unul de slujire şi misiune liber asumată, încheierea unor eventuale
contracte individuale de muncă, între anumite stricturi (protoierii şi preoţi) nu atrage transformarea acestui
raport într-o relaţie de muncă.
Aşadar, existenţa eventualelor contractelor individuale de muncă încheiate între personalul clerical şi cult nu
atrage modificarea naturii juridice a acestor relaţii de muncă, din relaţii de slujire şi misiune liber asumată, în
relaţii de muncă.
 
C. Răsplata misiunii îndeplinite de personalul clerical
Precizăm că am ales să utilizăm termenul de „răsplată” pentru suma de bani pe care preoţii o încasează pentru
misiunea desfăşurată şi să nu utilizăm termenul de „salarizare”, deşi el este consacrat, pentru a nu accentua o
eventuală confuzie prin folosirea termenului „salariu” specific raporturilor de muncă.
Termenul „salariu” s-ar putea dovedi a fi „un fals prieten” al juristului nefamiliarizat cu relaţiile de muncă, aşa
cum în traducerea dintr-o limbă străină în română există „falşi prieteni”, adică acele cuvinte care se aseamănă
cu un cuvânt în română, dar în realitate au o altă semnificaţie 13. Cu titlu de exemplu: deoarece cuvântul
românesc „sud” este identic la pronunţare cu rusescul „суд - judecătorie”, vorbitorii bilingvi de limbă rusă şi
română pot spune „El a plecat la sud”, având în vedere însă prin „sud” - „judecătoria”14.
Aşadar, pentru un jurist neexperimentat în dreptul muncii, utilizarea de către legiuitor a termenului „salarizare” l-
ar putea determina să se gândească în mod automat la existenţa unui contract individual de muncă, sau mai
larg a unei relaţii de muncă.
De la început precizăm că termenul „salarizare”,în contextul salarizării clericilor, este un fals prieten al juristului,
acest termen fiind folosit doar din reflex de vorbire şi nu împinge relaţia dintre clerici şi cult în zona relaţiilor de
muncă, termenul „salarizare” desemnând în realitate „răsplata misiunii îndeplinite de personalul clerical”. Din
raţiune de rapiditate în vorbire se optează pentru termenul „salarizare” în loc de cel poate riguros exact
„răsplată pentru misiunea îndeplinită”
Conform art. 190 din Statalul BOR „salarizarea personalului bisericesc de conducere, precum şi a personalului
clerical şi neclerical se face conform normelor generale în vigoare în Biserica Ortodoxă Română, prin contribuţii
de la bugetul propriu al unităţilor de cult, prin contribuţii de la bugetul de stat, de la bugetul administraţiilor
publice locale şi al altor instituţii, în condiţiile legii”.
„Răsplată clericilor pentru misiunea îndeplinită” (se poate observa dificultatea utilizării acestei expresii) este
reglementată în Anexa II Capitolul III intitulat „Culte” din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice şi îi sunt consacrate 5 (cinci) subcapitole15 şi 4 secţiuni16.
Art. 1 alin. (2) din Anexa II Capitolul III din Legea nr. 284/2010 prevede că „personalul clerical care beneficiază
de prevederile prezentei legi îşi păstrează statutul de angajat al cultului religios recunoscut”.
Ce trebuie să înţelegem prin expresia „îşi păstrează statutul de angajat al cultului religios recunoscut”?
Termenul de angajat ar trimite cu gândul la o relaţie de muncă, deoarece termenul angajat îl întâlnim numai în
cadrul relaţiilor de muncă, ceea ce ar însemna că de fapt preoţii dobândesc statut de angajaţi.
În realitate prin această expresie se înţelege că personalul clerical îşi păstrează statutul dobândit conform
normelor interne ale fiecărui cult. Aşadar, încă din primul articol al capitolului care reglementează salarizarea
clerului, legiuitorul a ţinut să precizeze că indiferent de faptul că aceştia sunt salariaţi din fonduri publice,
această salarizare nu le modifică cu absolut nimic statutul dobândit şi nu este de natură a fi asimilaţi
personalului bugetar, titular al unui contract individual de muncă.
Termenul „angajat” este nefericit şi neadecvat utilizat de către legiuitor cu privire la statutul clericilor, însă este
de înţeles, în condiţiile în care pe de o parte această zonă a relaţiilor dintre clerici şi cultul religios recunoscut,
este cvasi necercetat de către jurişti, iar pe ce altă parte el este folosit într-o lege care în proporţie de 90%
foloseşte termenul de angajat.
Este foarte important acest aspect deoarece ar putea exista opinii conform cărora din moment ce sunt salarizaţi
din fonduri publice atunci, s-ar schimba şi natura juridică a relaţiei dintre preoţi şi cultul de care aparţin, tocmai
pentru a elimina orice discuţie cu privire la eventuale „migrare” din zona reglementării proprii a relaţiei dintre
clerici şi cult, către zona reglementată de norme specifice relaţiilor de muncă, ca urmare a salarizării din fonduri
publice, legiuitorul ţine să precizeze cu claritate că aceştia îşi păstrează statului dobândit în cadrul cultului
religios recunoscut.
Ceea ce este însă important şi trebuie reţinut cu toată forţa este faptul că legiuitorul precizează  că personalul
clerical îşi păstrează statului dobândit în interiorul cultului religios recunoscut.
Nu mai insistăm asupra acestui aspect, deoarece îl considerăm clar, altminteri, ar fi nonsens ca prin Legea
cultelor să se lase la altitudinea acestora relaţia juridică pe care o aleg cultele în relaţiile cu clericii lor, iar pe de
altă parte, legea salarizării să oblige cultele să încheie contract individual de muncă.
În sprijinul acestei idei, a nemodificării statutului membrilor cultului şi a faptului că aceştia nu au o relaţie de
muncă, vine si art. 2 alin (1) din Legea nr. 284/2010 care prevede că „sprijinul statului pentru salarizarea
personalului clerical care îşi desfăşoară activitatea în ţară, în cadrul cultelor din România, recunoscute potrivit
legii, se stabileşte după cum urmează […]”.
Aşadar, sumele de bani acordate de către stat conform acestor legi, nu sunt cu titlul de salariu, ci sunt cu titlul
de sprijin pentru salarizarea personalului clerical.
S-ar putea aduce ca argument, în favoarea tezei că personalul clerical ar dobândi calitatea de persoană
angajată cu contract individual de muncă supus normelor specifice de dreptul muncii, deoarece legea foloseşte
termenul de „salarizarea personalului clerical”, or termenul salarizare se foloseşte numai în cadrul relaţiilor de
muncă.
Am precizat de la început că, în această situaţie, termenul „salarizare” este un fals prieten al juristului care nu
caută să vadă mai mult decât simpla denumire a termenului, fără a cerceta în amănunt relaţia în baza căreia se
face această plată.
Acest argument, bazat numai pe simpla utilizare a termenului „salariu” în legea privind salarizarea, nu poate fi
acceptat, deoarece simpla folosire a unei terminologi, pentru a se desemna suma de bani care se acordă
preoţilor, nu modifică natura juridică a raportului dintre clerici şi cultul religios recunoscut deoarece chiar
legiuitorul precizează în mod expres acest lucru.
În concluzie, rezultă cu certitudine faptul că sumele de bani pe care statul le plătește cultelor religioase
recunoscute, sunt cu titlul de „sprijin al statului pentru salarizarea personalului clerical” şi că acest sprijin nu
modifică cu absolut nimic relaţiile existente între clerici şi Cult.
 
D. Asigurările sociale ale personalului clerical
Faptul că din salariul pe care personalul clerical îl primeşte se opresc şi virează contribuţiile de asigurări sociale
este de natură să schimbe natura juridică a raportului dintre aceste şi cultul din care fac parte?
La punctul 64 al cauzei 2330/09 CEDO, pentru a admite dreptul preoţilor la înfiinţarea unui sindicat precizează: 
„În speţă, Curtea notează că preoţi îşi personalul laic îşi exercită atribuţiile în cadrul Bisericii ortodoxe române
în temeiul uni contract individual de muncă. Ei primesc o remuneraţie finanțată în majoritate de către bugetul de
stat şi beneficiază de regimul general al asigurărilor sociale. De altfel Curtea precizează că statului juridic al
angajaţilor Bisericii nu a fost contestat în faţa jurisdicţiilor interne şi că jurisdicţiile civile se fondează pe acest
statut pentru a examina, sub anumite condiţii, legalitatea măsurii concedieri sau pensionării salariaţilor Bisericii”
(paragraf 64).
În ceea ce priveşte prestarea atribuţiilor am demonstrat că acesta nu are loc în baza contractatului individual de
muncă, ci în baza propriilor regulamente la care Legea cultelor face referire, fiind o eroare fundamentală a
CEDO.
De asemenea am demonstrat că sumele de bani pe care personalul cultelor le primeşte de la bugetul de stat
pentru acoperirea „sumelor de bani necesare asigurării traiului preoţilor” (am evitat utilizarea termenului salariu)
sunt data nu cu titlu de salariu ci cu titlul de  „sprijin al statului pentru salarizarea personalului clerical”, aşadar
nu cu titlul de salariu, ci cu titlul de ajutor pentru acoperirea celor necesare în vederea susţineri de către stat a
tuturor cultelor din România, fără deosebire.
Rămâne să analizăm dacă apartenenţa preoţilor la sistemul general de pensii are vreo influenţă asupra naturii
juridice a reporturilor dintre personalul clerical şi cultul din care fac parte.
Prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale au fost integrate în
sistemul public următoarele legi care reglementau sisteme de pensii ale cultelor:

 Legea nr. 53/1992 privind integrarea sistemului de asigurări sociale al personalului Bisericii Ortodoxe
Romane in sistemul asigurărilor sociale de stat;
 Legea nr. 117/1995 privind integrarea sistemului asigurărilor sociale pentru cultele armeano-gregorian,
creștin de rit vechi şi musulman in sistemul asigurărilor sociale de stat
 Legea nr. 203/1997 privind integrarea sistemului asigurărilor sociale al Cultului Mozaic din Romania in
sistemul asigurărilor sociale de stat
 Legea nr. 167/1998privind integrarea sistemului de asigurări sociale al personalului Bisericii Române
Unite cu Roma, Greco-Catolică, în sistemul asigurărilor sociale de stat

În dezbaterile parlamentare ce au însoţit adoptarea de către Parlament a actului normativ privind integrarea
sistemului de pensii al clericilor în sistemul public de pensii se motiva pe considerente economice: sistemul de
pensii al preoţilor ortodocşi are suficient capital pentru a fi integrat in sistemul public. „Având în vedere atât
parametrii acceptabili ai activelor şi pasivelor cu care vine, cât şi ideea atingerii obiectivului de a asigura şi de a
crea un sistem unitar de asigurări sociale de stat în România”17.
Aşadar, doar chestiuni de organizare administrativă a sistemului public de asigurări sociale a dus la integrarea
sistemelor de asigurări sociale specifice cultelor în sistemul public de pensii, ceea ce însă nu a condus al
modificarea raporturilor de  slujire şi misiune liber asumată, în raporturi de muncă.
De asemenea, un alt argument al faptului că integrarea personalului cultelor în sistemul public de pensii nu
schimba natura juridică a raporturilor dintre aceştia şi culte îl constituie analiza art. 6 din Legea nr. 263/2010
privind sistemul public de pensii.
Astfel conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 în sistemul public de pensii sunt asigurate obligatoriu, prin
efectul legii, pe lângă persoanele care desfășoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi
funcţionarii publici, cadrele militare, poliţiştii, funcţionari publici cu statut special, care își desfășoară activitatea
în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătorești, şomerii şi alţii.
Asigurarea acestora în sistemul public nu se schimbă natura juridică a încadrării lor, nu devin persoane
angajate cu contract individual de muncă, guvernaţi de Codul muncii şi legile specifice, ci îşi păstrează statul
specific funcţiilor pe care le îndeplinesc.
În concluzie, faptul că personalul cultelor face parte din sistemul public de asigurări sociale nu are nici o
implicaţie cu privire la natura juridică a raportului de slujire şi misiune liber asumată.
 
E. Concluzie cu privire la raportul de muncă al preoţilor ortodocşi
Faţă de cele de mai sus rezultă fără urmă de dubiu dreptul cultelor de a  alege, numi, angaja sau revoca
personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări, că BOR a ales în mod clar să numească
acest personal, prin decizie în urma îndeplinirii unor criterii vocaţionale, printre care studii vocaţionale şi
prestarea unei Mărturisiri de credinţă, că relaţia dintre preoţi şi cult este una de  slujire şi misiune liber asumată,
total diferită de relaţia de muncă.
De asemenea, din cele de mai sus rezultă faptul că statul sprijină toate cultele prin acordarea de la bugetul de
stat a unor sume de bani care să recompenseze efortul pe care preoţii în depun în menţinerea credinţei şi
moralei fiecărui cult, morală care nu contravine intereselor statului, ci dimpotrivă este complementar, motiv
pentru care statul sprijină financiar prin asigurarea unei părţi a veniturilor personalului cultelor. De altfel, chiar
legea privind salarizarea unitară menţionează în mod expres faptul că sumele de bani acordate pentru plata
personalului clerical nu reprezintă salariu ci doar sprijin acordat de stat cultelor, ceea ce înseamnă că nu se
naşte nici un raport juridic între stat şi personalul clerical.
Rezultă din cele de mai sus, faptul că apartenenţa personalului clerical la sistemul public de asigurări sociale nu
schimbă şi nu poate schimba regimul aplicabil, aşa cum nu schimbă regimul aplicabil nici funcţionarilor publici,
militarilor etc., regimul aplicabil fiind în continuare de slujire şi misiune liber asumată.
 
III. Examen de jurisprudenţa naţională
A. Jurisprudenţă privind pensionarea preoţilor
Prin hotărârea din 19 septembrie 2005 Înalta Curte a reţinut că este competentă pentru a reţine legalitate
concedierii sau pensionării preoţilor ortodocşi, având în vedere faptul că salariaţii BOR sunt asiguraţi în sistemul
public de pensii, iar dispoziţiile legale în materia asigurărilor sociale le sunt aplicabile. Această poziţie a fost
conformată prin două hotărâri ale Curţii de apel Cluj şi Iaşi din 3 februarie 1998 respectiv 3 iunie 2008.
Prin hotărârea din data de 3 iunie 2008 Curtea de Apel Iaşi s-a pronunţat într-o cerere prin care reclamantul,
preot ortodox, contesta pensionare sa pentru limită de vârstă, arătând că această măsura era motivată de
apartenenţa sa la Sindicatul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Curtea a respins argumentele preotului,
observând că decizia de pensionare a fost emisă anterior creări sindicatului.
Prin hotărârea din data de 4 februarie 2010, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Sesizată de un preot ortodox
care contesta refuzul inspecţiei muncii de a controla aplicarea dreptului muncii de către eparhie (angajatorul
sau), a conformat acest refuz, apreciind că, pentru problemele disciplinare interne, sunt aplicabile numai
dispoziţiile statutare interne.
 
B. Jurisprudenţă privind crearea sindicatelor în cadrul clerului
Prin sentinţa civila definitivă din 4 octombrie 1990 judecătoria Medgidia a înscris în registrul sindicatelor,
sindicatul Solidaritatea, a clerului ortodox din cadrul Episcopiei Tomis - Constanţa, acordându-i personalitate
juridică.
De altfel rezultă din motivarea hotărârii menţionate anterior din 3 iunie 2008 a Curţii de Apel Iaşi că sindicatul  
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe al clerului ortodox a fost înscris în registrul sindicatelor şi a obţinut
personalitate juridică în virtutea hotărârii definitive din 5 iulie 2007 a judecătoriei Hârlău.
 
C. Jurisprudență privind abaterile disciplinare ale preoţilor
1. Prin Decizia nr. 640/10.06.2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 26
alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 489/2006. În motivarea deciziei s-a reţinut că este neîntemeiată critica de
neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 21 din Constituţie privind accesul la justiţie întrucât instanţele
de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul Cultelor religioase pentru
acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin
norme juridice de drept comun ci prin norme juridice proprii acelor culte. Deosebit de aceasta Curtea
Constituţională a constat, că dispoziţiile alin. (3) al textului criticat instituie garanţia liberului acces la justiţie
pentru membrii clerului, în cazul contravenţiilor şi infracţiunilor, adică în cazul săvârşirii unor acte antisociale
stabilite prin norme generale. Prin această decizie s-a reţinut că instanţele de judecată nu sunt competente să
exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne
şi că este echitabil să-şi stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de
judecată al cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu
compatibile cu rolul spiritual al cultelor.
2. Curtea de Apel Iaşi a statuat că aplicarea sancţiunii disciplinare de către instanţele bisericeşti, pentru
probleme de disciplină internă, are efecte şi asupra contractului individual de muncă al preotului paroh.
Caterisirea poate fi asimilată cu retragerea de către organismul competent a autorizaţiei necesare pentru
exercitarea profesiei de preot, caz de încetare de drept a contractului individual de muncă prevăzut de art. 56 lit.
h Codul muncii. Erorile din decizia emisă de angajator nu înlătură efectul legii şi nu atrag nulitatea actului
contestat18.
3. Faţă de prevederile exprese ale art. 26 din Legea nr. 489/2006, se constată că este exclusă competenţa
instanţei în soluţionarea litigiilor privind abaterile disciplinare comise de personalul cultelor religioase19.
4. Prin sentinţa civilă nr. 247 din 7 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a admis excepţia
necompetentei generale a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea cererii privind anularea deciziei de transfer la
o altă parohie20 (în recurs reclamantul a renunţat la recursul declarat).
5. Cu privire la problematica admisibilităţii unei contestaţii întemeiată pe prevederile  Codului muncii  împotriva
unei dispoziţii de sancţionare disciplinară emisă de organele bisericeşti superioare, instanţa a constatat că
prevederile art. 26 din Legea  nr.489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor nu permit o
competenţă a instanţelor judecătoreşti ordinare. Pentru problemele de disciplină internă se aplică exclusiv
prevederile statutare şi canonice, cultele având organe proprii de judecată religioasă. Potrivit art. 53 din
Regulamentul de procedură a instanţelor disciplinare şi de judecată ale B.O.R. organele disciplinare şi de
judecată pentru clericii de mir, preoţii diaconi şi cântăreţi sunt: Consistoriul Disciplinar şi Consistoriul Eparhial. În
ceea ce priveşte accesul la justiţie pentru membrii clerului, s-a reţinut că Legea nr.489/2006 privind libertatea
religioasă şi regimul general al cultelor permit ca o garanţie a liberului acces la justiţie în cazul contravenţiilor şi
infracţiunilor, atunci când se comit acte antisociale stabilite prin  norme generale. Întrucât atunci când acceptă
angajamentul ecleziastic, preoţii parohi sunt conştienţi de posibilitatea că pot fi pasibili de aplicarea unor
sancţiuni disciplinare împotriva cărora legislaţia canonică să nu reglementeze nici o modalitate de contestare,
dar sunt de acord să servească în calitate de preoţi parohi în cadrul bisericii şi se obligă să respecte regulile
bisericii prevăzute de statutele şi regulamentele acesteia, tribunalul consideră că nu poate pune problema unei
încălcări a liberului acces la justiţie21.
6. Raportul juridic dintre părţi este un raport atipic de muncă, încheiat în baza dispoziţiilor din Statutului B.O.R.
Pentru că nu există o hotărâre pronunţată de unul din organele proprii de judecată şi nefondată, motivat de
faptul că, accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din
Convenţie, cât şi prin art.21 din Constituţia României, prin art.10 din  Declaraţia universală a drepturilor omului,
precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În Constituţie, accesul
liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi
îngrădită prin nici o lege. Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu
abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la
justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea
unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept22.
7. Interpretarea logică cu argumentul „per a contrario” duce la concluzia că nu sunt aplicabile dispoziţiile legale
din materia sancţionării abaterilor disciplinare din  Codul   muncii (ci doar cele din statute sau codurile canonice)
această posibilitate existând pentru contravenţii sau infracţiuni. Faţă de prevederile exprese ale art.26 din
Legea nr. 489/2006, constată că este exclusă competenţa instanţei în soluţionarea litigiilor privind abaterile
disciplinare comise de personalul cultelor religioase23.
8. În cauză, procedura disciplinară  a parcurs toate fazele şi căile de atac  prevăzute de Statut şi Regulamentul
disciplinar , inclusiv recursul la Comisia Disciplinară Generală , apel respins. Având în vedere dispoziţiile legale 
şi jurisprudenţa  Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi împrejurarea că,  în ce
priveşte  procedura disciplinară au fost parcurse toate gradele de jurisdicţie, Curtea apreciază că, în calitate de
instanţă de drept comun, nu are competenţa  de a  soluţiona contestaţia de faţă. Din această  perspectivă,
contestaţia este inadmisibilă. În consecinţă, având în vedere şi dispoziţiile  art. 137 Cod procedură civilă , va fi
admisă  excepţia  necompetenţei generale a instanţei şi în consecinţă şi cea a inadmisibilităţii contestaţiei24.
 
D. Jurisprudenţă privind concediu de odihnă
În mod corect a respins prima instanţă, cererile privind acordarea concediului de odihnă pentru anii şcolari
2005-2006 şi 2006-2007, având în vedere că reclamantul beneficia de concediu doar pentru funcţia de bază
(cea de preot), precum şi plata salariilor în vacanţele şcolare, având în vedere că în această perioadă nu a
desfăşurat activitate didactică şi a beneficiat de concediu de odihnă plătit pentru funcţia de bază. În schimb,
raportat prevederilor art. 139 din Legea nr. 128/1997, în mod greşit a fost respinsă cererea reclamantului privind
acordarea sporului de vechime în muncă. Conform art. 139 alin. (1) din Legea nr. 128/1997, persoanele
angajate în învăţământ, provenite din alte sectoare de activitate, care fac dovada că au profesat în specialitatea
înscrisă pe diploma de studii şi care ocupă un post didactic în această specialitate, beneficiază de vechime în
muncă, ca vechime recunoscută în învăţământ, în vederea stabilirii drepturilor salariale. În atare condiţii, se
impunea ca unitatea şcolară să plătească recurentului-reclamant sporul de vechime în muncă pe perioada
1.09.2005-31.08.2007, având în vedere că acesta a fost angajat ca profesor de religie şi a profesat ca preot25.
 

 Ion N. Floca, Drept canonic ortodox,legislaţie si administraţie bisericeascăEditura Institutului Biblic şi de

1

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române Bucureşti, 1 990

 Nicolae Dură Le régime de la Sinodalité selon la législation canonique conciliaire oecumenique du Iersiècle,
2

Editura Ametist 92, Bucuresti,1999, p.108

3
 www.lumeacredinţei.ro
4
 I.T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii,  Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 36.
5
 Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 11/2007
6
 Aprobat prin H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române, publicat în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 50/2008.
7
 Aprobată prin Hotărârea nr. 4218/2010 pentru aprobarea textului Mărturisirii (Declaraţiei) solemne publice
rostite la hirotonie, cu caracter unitar în eparhiile Bisericii Ortodoxe Române, elaborat pe baza propunerilor
sinoadelor mitropolitane (Ședința de lucru din 7 iulie 2010)
8
 Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 “Raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului
administrativ de numire, emis în condiţiile legii”.
9
 Art. 62 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 “La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune
jurământul de credinţă în termen de 3 zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă.
Jurământul are următoarea formulă: "Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia
publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi
civică. Aşa să-mi ajute Dumnezeu." Formula religioasă de încheiere va respecta libertatea convingerilor
religioase.
(7)Depunerea jurământului prevăzut la alin. (6) se consemnează în scris. Refuzul depunerii jurământului se
consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică. Obligaţia de
organizare a depunerii jurământului aparţine persoanei care are competenţa legală de numire”.
10
 Republicată în „Monitorul oficial al României” partea I, nr. 365/2007.
 Art. 36 alin. (2) lit. k) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Creştine după Evanghelie din
11

România - Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România: „Comitetul de presbiteri îndeplineşte
următoarele atribuţii: k) angajarea şi desfacerea contractului de muncă al personalului spiritual şi/sau
administrativ”, aprobat prin H.G. nr. 897/2008, publicat în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 683/2008.
 Formă aprobată prin Hotărârea nr. 4218/2010 pentru aprobarea textului Mărturisirii (Declaraţiei) solemne
12

publice rostite la hirotonie, cu caracter unitar în eparhiile Bisericii Ortodoxe Române, elaborat pe baza
propunerilor sinoadelor mitropolitane (Ședința de lucru din 7 iulie 2010):
„Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a Chiriarhului meu, că voi împlini cu râvnă tot ceea ce este spre binele şi
mântuirea credincioşilor încredinţaţi mie spre păstorire.
În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele
Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
Mă voi strădui să împlinesc în viaţa şi activitatea mea îndemnul Sfântului Apostol Pavel care cere ca preotul „să
fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să
înveţe pe alţii; nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine
chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască
propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (I Timotei 3, 2-5).
Voi purta totdeauna cu demnitate ţinuta preoţească şi voi locui împreună cu familia mea în parohia încredinţată
mie spre păstorire, păstrând şi sporind toate bunurile parohiei. Nu mă voi ocupa cu activităţi contrare chemării
preoţeşti şi nu mă voi face părtaş la adunări i lucrări potrivnice Bisericii.
Prin întreaga mea slujire învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală, precum şi prin armonia vieţii de familie, mă voi
strădui să apăr Sfânta Biserică, păzind-o de defăimare şi de dezbinare, stând permanent în ascultare faţă de
Chiriarhul meu şi în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă.
Mărturisesc, de asemenea, că voi fi întru toate supus şi fidel Chiriarhului   meu, şi succesorilor săi în scaunul
chiriarhul, voi respecta Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, celelalte legiuiri
bisericeşti, hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale organismelor eparhiale deliberative şi
executive (precum şi Statutul eparhiei -  la eparhiile din afara graniţelor ţării).
În caz contrar, voi suporta consecinţele canonice, statutare i regulamentare bisericeşti ce decurg din
nerespectarea în viaţa şi activitatea mea a prevederilor acestei Mărturisiri”.
13
 În germană „kalt” - rece, dar pentru vorbitorul de limba roman necunoscător de germană ar putea semnifica
„cald”, deşi este exact invers.
14
 a se vedea şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C8%9Bie_Ajutor:Cum_traduc_un_articol
15
 Subcapitolul I: A. Salarii de bază pentru personalul clerical încadrat în unităţile bugetare; Subcapitolul II: B.
Indemnizaţiile personalului din conducerea cultelor recunoscute şi a unităţilor centrale de cult, asimilat celui
încadrat pe funcţii de demnitate public; Subcapitolul III: C. Personalul din conducerea cultelor şi a unităţilor de
cult, altul decât cel asimilat funcţiilor de demnitate public; Subcapitolul IV: D. Personal clerical angajat în
unităţile cultelor recunoscute din România; Subcapitolul V: E. Reglementări specifice personalului clerical, care
îşi desfăşoară activitatea în ţară, în cadrul cultelor religioase din România, recunoscute potrivit legii
16
 Secţiunea 10: fără titlu; Secţiunea 1: Sprijinul statului pentru salarizarea personalului clerical; Secţiunea 2: Alte
drepturi ale personalului clerical; Secţiunea 3: Sprijinul statului pentru salarizarea personalului neclerical al
cultelor recunoscute
 A se vedea dezbaterile din Camera deputaţilor cu privire la „Legea nr. 53/1992 privind integrarea sistemului
17

de asigurări sociale al personalului Bisericii Ortodoxe Romane in sistemul asigurărilor sociale de stat”
18
 Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 853 din 19 octombrie 2010, www.costelgilca.ro
19
 Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, pentru Cauze cu Minori şi de Familie precum şi pentru Cauze privind
Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia Civilă nr. 653/CM din 20 august 2008, www.costelgilca.ro
  Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, pentru Cauze cu Minori şi de Familie precum şi pentru Cauze privind
20

Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Încheierea nr. 562/CM din 1 iulie 2008
 Curtea de Apel Bucureşti,  secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,
21

Decizia civilă nr.4128/R/2009

 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, Decizia civilă nr.
22

1410/2009
 Curtea de  Apel Constanţa secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale decizia civilă nr.
23

653/CM/2008
 Curtea de  Apel Braşov, secția civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie ,de conflicte de muncă şi asigurări
24

sociale decizie civilă  nr. 810/R/2009

 Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 333 din 27 mai 2008, publicată pe
25

www.costelgilca.ro
Contor: 12575 afișări
Costel Gîlcă, 29 februarie 2012 21:05