Sfântul Ierarh Fotie Mărturisitorul

(6 februarie)

Sinaxarul

Sfântul Fotie cel Mare a trăit pe vremea împăraților Mihail (842-867), Vasile I
Macedoneanul (867-886) și Leon al VI-lea cel Înțelept (886-912). A venit pe lume în
cetatea Constantinopolului, în anul 810, într-o familie binecredincioasă, care a luptat
pentru cinstirea sfintelor icoane.

Părinții săi, Sfântul Serghie - fratele împărătesei Teodora și al patriarhului Tarasie

- și mama sa Irina, au fost persecutați de împăratul iconoclast Teofil (829-842). Tatălui
său i s-a luat proprietatea și a fost surghiunit împreună cu soția și copii, din pricina
cinstirii icoanelor, murind în pribegie ca un mărturisitor.

Urmărind etapele vieții sale, Sfântul Fotie a fost mai intâi ucenic, petrecând ore în
șir în bibliotecă, studiind, apoi profesor de filozofie al Universității din Magnavra, prima
universitate din Europa Medievală, apoi a deținut poziții importante în stat, și în final, a
fost înscăunat în sfințitul tron patriarhal al Constantinopolului, fiind și practicant al
milosteniei și filantropiei. Indiferent de persoanele care erau in jurul său, sau de locurile
unde se afla, neținând seama nici de lipsurile celor două exiluri, Sfântul Fotie lupta
pretutindeni pentru adevărata Credință Ortodoxă, pentru Tradiția Apostolică și pentru
Credința Strămoșească, care este, de asemenea, conținutul Învățăturii Patristice.

Sfântul Fotie a luptat pentru credința ortodoxă, împotriva maniheiștilor, a

iconoclaștilor și a altor eretici, iar pe mulți dintre ei i-a reinstaurat în Biserica Ortodoxă
Universală, a lui Hristos.
 În anul 858, când din porunca împăratului patriarhul Ignatie a fost scos din
scaunul patriarhal, au venit la Sfântul Fotie care cu adevărat era mult lăudat pentru
vrednicia şi credincioşia sa, nu numai din pricina negrăitelor cunoştinţe lumeşti, ci şi a
vieţuirii în sfinţenie. Înălțarea lui în scaunul patriarhal al Constantinopolului a avut loc
în ziua de Crăciun a anului 858 d.Hr, de către Episcopul Siracuzei - Grigorie Asvestul și
alți doi episcopi. Între timp, desigur, Sfântul Fotie fusese călugărit și hirotonit preot.

Îndată după întronizare Sfântul Fotie a trimis scrisori sinodale către papă si
patriarhiile din Răsărit pentru a-i înștiința de cele întâmplate și subliniind restabilirea
păcii în Biserica din Constantinopol. Dar, înainte de a putea consolida această pace,
susținătorii patriarhului Ignatie s-au adunat în Biserica Sfânta Irina, cerându-i papei
aşezarea lui în cinstea de odinioară, neprimind cu niciun chip numirea Sfântului Fotie în
scaunul patriarhal. Atunci, Sfântul Fotie a convocat Sinodul în biserica Sfinții Apostoli,
pentru a aborda problema ridicată. Sinodul a condamnat acțiunile susținătorilor lui
Ignatie și a subliniat că acesta, demisionând de la tronul patriarhal nu mai era Patriarh.

În urma evenimentului, în care susținătorii patriarhului Ignatie au intervenit si

solicitat îndepărtarea Patriarhului Fotie, s-a întrunit la Constantinopol un al doilea Sinod
Ecumenic, în 861, la care au luat parte și părinții Primului Sinod Ecumenic de la Niceea,
și la care papa Nicolae și-a trimis doi delegați. În urma acestui sinod, participanții,
cunoscând îndeaproape frământările bisericii de Răsărit și supunându-se adevărului, l-
au acceptat pe Sfântul Fotie ca Patriarh Canonic al Constantinopolului, încuviințând
numirea lui.

Aflând papa Nicolae toate cele petrecute la Sinodul din 861, a respins hotărârile
delegaților săi, pe care i-a și caterisit. În acelaşi fel a voit a face şi Sfântului Fotie, precum
şi episcopului Grigorie al Siracuzei, neavând însă vreun drept sau vreo autoritate pentru
aceasta. Apoi, în 863, la un sinod pe care l-a adunat, el nu a recunoscut hotărârea
Sinodului de la 861 și l-a „caterisit” atât pe Sfântul Fotie, cât și pe Episcopul Grigorie.
Dar amestecul papei i-a demonstrat și Sfântului Fotie și mai ales întregii Biserici de
Răsărit, grava cădere a Bisericii Apusene, reprezentată de papă.

De aceea, la Sinodul care s-a întrunit în vara anului 867, la inițiativa Sfântului
Fotie cel Mare, papa Nicolae a fost destituit pentru acțiunile sale nereglementare, și a
fost anatemizat în primul rând adaosul Filoque, strecurat în Simbolul Credinței. În acest
fel au fost osândite toate răstălmăcirile crezului catolic, care nu respectau deloc
hotărârile Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii, știindu-se că orice deviere de la adevărata
credință duce la pierderea spiritualității, și condamnându-se ca „păcat de moarte” orice
rătăcire de la Ortodoxie (dreapta credință). Într-adevăr, epistola circulară a Sfântului
Fotie, validată de Sfîntul Sinod, a devenit un criteriu ferm în evaluarea relațiilor dintre
Răsărit si Apus.
 Asasinarea împăratului Mihail al III-lea, la 24 Septembrie 867, de către Vasile I
Macedoneanul, a fost urmată de o criză a Bisericii Răsăritene. Pe acesta din urmă –
precum odinioara Sfântul Botezător Ioan pe împăratul Irod – Sfântul Fotie l-a mustrat
aspru zicându-i stfel: „Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile
cu sângele binefăcătorului tău”. Sfântul a devenit astfel victima împăratului dornic de
consolidare politică și a fost înlăturat din scaunul patriarhal, fiind reinstaurat Ignatie. Iar
în 869 a fost întrunit la Constantinopol, în biserica Sfânta Sofia, un sinod mincinos, în
fruntea căruia se aflat trimișii papei Adrian al II-lea. Aceștia l-au „anatemizat” pe
Sfântul Fotie și l-au excomunicat împreună cu adepții lui și împreună cu Episcopul
Grigorie al Siracuzei.

Fiind adus în fața acestui sinod, Sfântul Fotie a tăcut cu desăvârșire pe tot
parcusul „procesului”, în ciuda atitudinii provocatoare a reprezentanților papei, care l-
au întrebat de nenumărate ori: „De ce nu răspunzi?”. Dar Sfântul le-a răspuns: „Nici
Iisus nu a scăpat de condamnare”. Apoi, Sfântul Fotie a fost „caterisit” şi surghiunit în
strâmtorile Bosforului, supus astfel multor lipsuri și greutăți.

Odată cu trecerea anilor însă, lucrurile s-au schimbat în Bizanț, Vasile I, voind a-şi
răscumpăra nedreptatea ce o săvârşise împotriva lui Fotie, l-a chemat din exil. Acest
lucru a fost urmat de reconcilierea dintre cei doi Patriarhi, Ignatie și Fotie, iar moartea
bătrânului Ignatie, la 23 octombrie 878 Sfântul Fotie a fost reinstituit în scaunul
patriarhal al Constantinopolului, până în anul 886, când a fost pentru a doua oară forțat
să se retragă, lui Vasile I urmându-i la tron fiul său, Leon al VI-lea cel Înțelept.

Sfântul Fotie a adormit întru Domnul în anul 891, în timp ce se afla în exil la
Mănăstirea Armenilor, lăsându-ne ca testament duhovniceştile sale învăţături şi slăvitele
sale pătimiri, întru apărarea Ortodoxiei de potrivnicile uneltiri ale celor hulitori ai
dreptei credinţe. O părticică din moaștele sale se află la Mănăstirea Dionisiou din
Muntele Athos.

Opera lui teologică justifică luptele Bisericii și atestă credința ortodoxă și

conștiința Bisericii. În acest sens, conștiința bisericească a văzut în persoana Sfântului
Fotie un apărător al Ortodoxiei și un exponent de seamă al Bisericii veacului al IX-lea.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și
ne mântuiește pe noi. Amin.