Cata TTTTT

Lera TTTTT
Masa TTTTT
RenyA TTTTT
Nicu TTTTT
Virtea TTTTT

introducere

Producerea si desfacerea marfurilor pe piata precum si prestarea serviciilor necesita

intotdeauna un anumit consum de munca si de mijloace de productie. Existenta
productiei de marfuri si actiunea, pe aceasta baza, a legilor obiective proprii economiei
de piata, presupune examinarea acestor cheltuieli in forma baneasca. Orice intreprinzator,
inainte de a demara o anumita activitate productiva, recurge la un calcul, relativ simplu,
strins legat de urmatoarea intrebare: cit va costa produsul sau serviciul pe care
intentioneaza sa-l ofere cumparatorilor?

Raspunsul la aceasta intrebare il obtinem prin intermediul analizei costului de

productiei, Costurile de productie pot fi prezentate, urmarite si analizate din mai multe
puncte de vedere, folosindu-se mai multe criterii de grupare.

In analiza si caracterizarea evolutiei costurilor un criteriu important il

constituie timpul. Din punct de vedere al timpului avem, in general, doua situatii:

Perioada scurta de timp (orizont scurt), in care putem vorbi de cost pe termen
scurt,
Perioada lunga (orizont lung), careia ii este caracteristic costul pe termen lung.

Mărimea costului mediu (unitar), precum și a costului global, se schimbă o dată cu

modificarea volumului producției . Această dependență a costului de cantitatea de bunuri
produsă se exprimă prin funcția costu- lui. Funcția costului reflectă, astfel , relaţia (legătura)
dintre cheltuielile de factori de producție și volumul producției întreprinderii. Funcția cos- tului
poate fi dedusă din funcţia de producție: C = f(Q) = f (x, y,... n) n reprezentând factorii de
producție variabili. Ea constituie, astfel, suma unui cost fix și a unui cost variabil.
Mărimea costurilor se modifică în funcție de volumul producției. Această modificare poate
viza costul unui singur factor de producție sau al tuturor factorilor și este condiționată de
factorul „timp, deoare- ce, pe termen scurt, se schimbă, de regulă, un singur factor, adică un
singur factor este variabil, pe cînd pe termen lung devin variabili toți factorii de producţie, adică
toţi pot fi modificați. „Termenul scurt“ nu trebuie înţeles în sensul că în această perioadă
întreprinzătorul nu ar fi în stare să modifice și factorul „capital“. Pur și simplu, pe termen scurt
nu este rațional să efectueze o asemenea schimbare. Astfel, în teoria economică, perioadele
„scurtă“ și „lungă“ sînt înţelese nu atît în ter-meni calendaristici (anumite intervale de timp
concrete), cît mai ales în funcție de modificările ce sînt întreprinse în combinarea factorilor de
producție în funcție de evoluţia tehnicii şi a tehnologiilor de producție.
 Perioada scurtă se definește ca intervalul de timp în care sînt utilizate aceleași capacități de
producție, la acelaşi nivel tehnic, modificîndu-se doar cantitățile de muncă şi/sau de materie
primă.
Perioada lungă se caracterizează prin modificarea calitativă și can- titativă a însuși aparatului
de producție, prin folosirea unor tehnologii mai moderne, a unui număr mai mare de mașini și
utilaje, adică toți factorii sînt variabili.
Inainte de a analiza schimbarea costului în funcţie de volumul producției și de perioada de
timp, este necesar de a clarifica noțiunile de cost global“, „mediu“ şi „marginal“.

A) Costul global (CG) este totalitatea cheltuielilor suportate de între- prindere pentru
fabricarea şi desfacerea unui anumit volum de bunuri. În structura costului global deosebim
costurile fixe, variabile și totale.
1 Costul global fix (CF) constituie acea parte a costului care nu se schimbă atunci cînd se
modifică volumul producției. Cu alte cuvinte, costul fix este un ansamblu de cheltuieli care sînt
independente de vo- lumul producţiei.

Costul global fix reprezintă acea parte a cheltuielilor suportată de o întreprindere indiferent de
cantitatea de bunuri produsă, chiar dacă această cantitate se reduce pînă la zero. Costurile fixe
includ: cheltuielile de administrare și chirie, combustibilul pentru încălzit și energia pen- tru
iluminat, amortizarea clădirii și a echipamentului, dobînzile, asigu- rările sociale etc.
2 Costul variabil (CV) constituie cheltuielile a căror mărime se modifică în funcție de
volumul producției: cu cît este mai mare volumul produc- ției, cu atît mai însemnată este această
categorie de cheltuieli.
Din costurile variabile fac parte: cheltuielile pentru materie primă, materiale, apă, combustibil
și energie pentru producție, salariile perso- nalului productiv etc. Costurile variabile se modifică
în sensul evoluției producției, Dar nu în aceeaşi măsură. Astfel, costurile variabile pot fi: cu
proporționalitate constantă, cu proporţionalitate crescîndă și cu proporționalitate descrescîndă.
Aceste costuri depind, în primul rînd, de dimensiunile întreprinderii.
3 Costul total (CT) este suma costurilor fixe și variabile. Fluctuaţiile costului total reproduc,
de regulă, evoluţia costului variabil: CT = CF + CV. Pe termen scurt, costul total se schimbă în
funcție de modificarea costului variabil. Astfel: CT = CF + f(Q). În figura 6,2 sânt prezentate
relatiile de marime dintre componentele costului global

B) Costul mediu sau unitar (CM) reprezintă costul unei unități de produs. El poate fi: fix
mediu și variabil mediu. Costul mediu se calcu- lează ca raportul dintre costul total și volumul
producției, atît la nivel de întreprindere, cît și de ramură. Costul mediu diferă de la o perioadă la
alta în funcție de mai mulți factori, dar în primul rînd în funcție de dimensiunile întreprinderii.
În evoluţia sa, costul fix mediu se reduce pe măsură ce volumul producției fizice creşte (Figura
6.3). Costul mediu variabil însă, pe măsură ce volumul producției crește, scade treptat, pînă la
un anumit nivel, apoi începe să crească. Această evoluţie a cos- turilor medii variabile este
condiționată de acţiunea legii randamente- lor neproporționale.

Continuăm să analizăm evoluţia costurilor pe termen scurt, cînd variază doar factorul
„muncă“. Cum se va modifica în acest caz costul marginal? Va rămîne neschimbat, va crește sau
se va reduce o dată cu schimbarea volumului producției? Înainte de a da un răspuns la aceste
întrebări, să vedem ce reprezintă costul marginal.
C) Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cheltuieli necesare pentru obținerea unei
unități suplimentare de produs. El se determină prin raportul dintre creşterea costului total și
creșterea producției. În- trucît costul fix rămîne același, schimbarea costului marginal este con-
diționată doar de evoluția costului variabil.
 Cmg = ACV / AQ

Costul marginal depinde, astfel, doar de costul variabil. În punc- tul E (Figura 6.5), prin care
costul mediu variabil trece din zona randa- mentelor crescînde în cea a randamentelor
descrescînde (adică începe să crească), costul unitar este minim, apoi creşte şi el.
Din Figura 6.5 deducem că, pe termen scurt, costul marginal, adi- că costul unei unități
suplimentare de produs, cunoaşte, în evoluţia sa, o scurtă perioadă de reducere, după care creşte
întruna.

Vom examina comportamentul costurilor folosindu-ne de un exem- plu reprodus din

manualul Economie elaborat de către profesorii Cate- drei de Economie și Politici Economice,
ASE Bucureşti

Datele din tabel pun în relief dependența unor categorii de costuri de volumul producției
obținute. În ceea ce privește costul marginal, acesta se determină prin raportarea variației
costului total (sau a costului variabil) la variația cantității de unități produse; se observă că el
este egal cu costul mediu total cînd acesta din urmă se află la nivel minim (în exemplul de mai
sus, la cantitatea de 4 unități produse).

Vom reaminti în încheiere că, pe termen scurt, întreprinzătorul poate mări volumul
producției, în limita capacităților de producție existente, pe seama modificării (creşterii)
cantității de muncă şi/sau a cantității de materie primă. În acest caz, costul mediu total se va
reduce pînă la un nivel oarecare, după care va începe să crească (Figura 6.6).

3. Evoluția costurilor pe termen lung

Pe termen lung, toți factorii de producție sînt variabili, inclusiv capita- lul fix, care poate fi
modificat prin introducerea unor noi maşini, uti- laje și tehnologii. În acest caz, întreprinzătorul
urmează să facă față unor noi probleme, și anume: a) determinarea unor proporții optime în
combinarea factorilor de producție; b) găsirea dimensiunii optimale a întreprinderii; c)
„neadmiterea creşterii costului unitar de producție. Această precauție este generată de faptul că,
pe termen lung, evoluția costurilor este supusă: a) efectului economiilor de scară; b) efectului
dez- economiilor de scară.

Economii și dezeconomii de scară

Economiile de scară reflectă o situație de scădere a costului mediu pe termen lung în urma
creşterii dimensiunilor între- prinderii şi/sau a volumului de producţie.

Economiile de scară (sau reducerea costului mediu pe termen lung) se obțin, astfel , în urma
producţiei la scară mare, condiționată de modi- ficarea taliei întreprinderii şi/sau de folosirea
unor noi utilaje şi tehnolo- gii de fabricație. Economiile de scară sînt posibile doar în cadrul
unor intreprinderi ce dispun de capacități de producție mari şi foarte mari.

Economiile de scară sînt rezultatul unui şir întreg de factori, de na- tură deopotrivă tehnică și
financiară. Astfel , în cazul sporirii volumului producției , are loc o aprofundare a specializării,
fapt care contribuie la creșterea îndemînării muncitorilor, precum și la creşterea posibilităţilor de
folosire a unor utilaje mai moderne și mai productive. Să presupu- nem că un fermier are un lot
de pămînt de 2 ha. Pentru a crește o cul- tură oarecare, el trebuie să îndeplinească singur 10
operațiuni (sarcini) diferite . Dacă însă 10 muncitori agricoli vor prelucra împreună un lot de 20
ha, ei se vor specializa, fiecare îndeplinind doar o singură sar- cină. Acest fapt va contribui la o
sporire însemnată a productivității muncii și va crea, de asemenea, posibilitatea utilizării unor
maşini mai productive. În ambele cazuri producția medie pe un muncitor agricol va creşte.

Pe de altă parte, în cazul întreprinderilor mari, se procură canti- tăți însemnate de materie
primă, combustibil și echipament şi are loc o reducere a prețurilor de achiziție, fapt care, de
asemenea, influențează nivelul costurilor. Mai mult, marile întreprinderi pot obține de la băn-
cile comerciale credite cu o dobîndă mai mică, reducînd şi pe această cale nivelul costurilor.

Economiile de scară se obțin doar la nivelul întreprinderii, nu însă şi la nivelul ramurii sau al
economiei naţionale.

Oricum, economiile de scară nu pot fi obţinute printr-o sporire fără limită a producției. La un
moment dat, o dată cu creșterea volumului producției, costurile încep a creşte mai repede decît
cantitățile produse. Locul economiilor de scară îl ocupă dezeconomiile de scară.

Dezeconomiile de scară, ce exprimă o situaţie în care costul mediu pe termen lung creşte pe
măsura creşterii producției, sînt şi ele genera- te de mai mulți factori. Înainte de toate, atunci
cînd dimensiunile în- treprinderii depășesc anumite limite, apar dificultăți manageriale, între-
prinderea fiind gestionată tot mai ineficient. Un personal administrativ numeros trebuie în
permanență supus controalelor, fapt ce măreşte cheltuielile legate de muncă.

Pe de altă parte, o întreprindere mare se adaptează mult mai greu la schimbările pieței și se
reprofilează o dată cu modificarea cererii. Aceas- tă împrejurare generează o majorare a
riscurilor și pierderilor (a stocu- rilor nerealizate), ceea ce contribuie la mărirea costului mediu
(unitar) şi la reducerea capacității competitive a întreprinderii.

Pentru depăşirea unor asemenea situații, știința economică a lansat noțiunea de dimensiune
optimală a întreprinderii“, criteriul de bază de identificare a acestor dimensiuni fiind dinamica
costului unitar.

Schimbarea costurilor pe termen lung

După cum am văzut, pe termen lung, evoluția costurilor este determinată de economiile de
scară. Economiile de scară însă sînt posibile doar pînă la un anumit nivel al dimensiunilor
întreprinderii și al dotării teh- nice a acesteia.

Economiile de scară generează o scădere a costului mediu. Însă numai pînă la un punct, după
care, în urma uzurii capitalului tehnic, in- tervine o fază de creștere a costului mediu. In acest
caz, întreprinzătorul, pentru a se menține la acelaşi nivel al costului, este obligat să întreprindă
reutilarea întreprinderii, să treacă la altă etapă a dotării tehnice. Această schimbare a nivelului
tehnic și tehnologic al producției condi- ţionează din nou o tendință de reducere a costurilor
medii. Ca urmare, curba costului pe termen lung va constitui o tangentă la fiecare curbă a
costului mediu pe termen scurt, care se modifică o dată cu trecerea la alt nivel al producției
(Figura 6.7).