Ion de Liviu Rebreanu - eseu

INTRODUCERE
L.R. este prozator interbelic, creator al romanului realist-obiectiv în literatura
română. El debutează cu nuvele ce devin nuclee narative pentru romanele
de mai târziu. La baza operei stau doua aspecte: impresia afectiva, ce se
constituie in substratul antropologic al romanului, si bogata documentare.
Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență
culturală când în literatura română se manifestă două curente literare:
Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul
"Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui
Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Realism, curent literar
caracterizat prin: fixarea acțiunii cu precizie în timp și în spațiu, fapte
verosimile, caracterul monografic, simetria incipit-final, obiectivitatea narării
și stilul sobru, impersonal.
I. TRĂSĂTURI CURENT
O primă trăsătură a realismului reflectată în roman este perspectiva
narativă ce presupune relatarea faptelor, într-un stil sobru, impersonal, la
persoana a III-a de către un narator extradiegetic, auctorial. Acesta își
asumă rolul unui regizor în raport cu universul ficțional, este obiectiv,
omniscient si omniprezent, folosind mărci lexico-gramaticale specifice:
verbe si pronume la persoana a III-a, singular si plural, precum: “el intră”,
“atârna”, “îi zise”. Perspectiva narativă este “dindărăt”, detașată, iar
focalizarea este neutră.
O altă trăsătură a realismului este fixarea cu precizie a acțiunii în timp si
spațiu, lucru ce creează impresia de verosimil. Acțiunea este plasată la
începutul secolului al XX-lea, în Transilvania aflată sub stăpânire austro-
ungară. Într-o duminică după-amiază, în satul Pripas are loc hora din curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, prilej pentru narator de a oferi o imagine
de ansamblu asupra întregului sat.
Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă
statut social și respect din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al
Glanetașului, este expresia mentalității colective conform căreia te poți
numi om doar dacă ai pământ. Zenobia adusese zestre, dar tatăl, Alexandru
Gl. vânduse aproape tot pentru a-și plăti datoriile. Ion rămâne sărac și
crește cu dorința de a avea pământ, cât mai mult pământ. Această obsesie
se reflectă în două scene construite prin tehnica modernă a
contrapunctului, căci surprind o zi de muncă la câmp în situații diferite.
II. SCENE TEMĂ
O prima scenă din capitolul "Zvârcolirea" surprinde imaginea personajului
ce contemplă loturile până în zare și exclamă cu uimire: "Cât pământ,
Doamne". Acesta i se pare un uriaș din basme și este cuprins de
sentimentul inferiorității: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața
uriașului". El manifestă instinct de posesiune față de pământ ("I se părea
mai frumos fiindcă era al lui"), iar privirea îi alunecă spre pământul vecinului
ce-i aparținuse cândva și exclamă cu regret: "Pământurile noastre,
săracele". Acest regret îl determină să fure câteva brazde, ceea ce îi va
atrage mai târziu necazuri. Naratorul afirmă că lui Ion "pământul îi era drag
ca ochii din cap" și că "veșnic i-a pizmuit pe cei bogați".
În cea de-a doua scenă din capitolul Sărutarea, Ion are pământurile
obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-
le, el însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o
dă averea. Într-un gest de adorație aproape erotizat, se apleacă și sărută
pământul, simțind "un fior rece amețitor la atingerea lutului moale". El se
ridică repede și se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se
schimbă, umblă mândru prin sat și vorbește doar despre pământurile sale,
ceea ce îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă "un calic țanțoș".
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece
conține numele personajului principal inspirat din biografia autorului, căci
Ion Pop al Glanetașului este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se
plânge acestuia că nu are pământ și care îi inspiră subiectul romanului,
aspect notat de autor în propriul jurnal ,,Mărturisiri literare”. De asemenea,
„Ion” este un nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.
Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul
mărturisește că și-a conceput romanul ca pe un trunchi cu două ramuri
viguroase, făcând referire la cele două părți: "Glasul Pământului", cu șase
capitole și "Glasul iubirii", cu șapte capitole. Structura este simetrică; primul
capitol se numește "Începutul", iar ultimul "Sfârșitul", celelalte purtând titluri
rezumative: "Nunta"; Pământurile". De asemenea, satul este stratificat
social și există mai multe planuri: al țăranilor, al intelectualilor, al stăpânirii
Austro-Ungare.
Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În
incipit, drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare
alertă: "aleargă", "dă buzna în sat". Alternativa stânga-dreapta Someșului
exprimă oscilația eroului între cele două glasuri interioare, al pământului și
al iubirii. Este descrisa o cruce “strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de tinichea
ruginită”, ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa omeniei si a
creștinătății in sat; personajul încalcă legile moralității și schimbă în rău
destinele celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind din sat și este
descrisa imaginea lui Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă
idea că personajul și-a găsit liniștea doar in pământul atât de iubit. Prezența
toponimelor precum Arad, Oradea, Jidovița, Armandia sporește verosimilul
faptelor.
 În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean
ce depășește idilismul sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii
divergente: pentru E. Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G.
Călinescu este "o brută căreia viclenia instinctuală îi ține loc de inteligență".

• Tema cuplului într-un roman obiectiv studiat/ Evoluţia relaţiilor dintre două
personaje ale unui roman realist studiat - Liviu Rebreanu – Ion
• Introducere:
Liviu Rebreanu este un prozator interbelic, creator al romanului realist
obiectiv prin apariţia, în 1920, a romanului Ion; alături de Camil
Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu îl consideră un
iniţiator al romanului modern, pe lângă Ion remarcându-se şi alte
capodopere ale romancierului precum Pădurea spânzuraţilor (1922)
sau Răscoala (1932).
Elemente realiste prezente în romanul Ion sunt prezentarea în
manieră veridică a faptelor fictive ce compun universul cărţii,
tematica socială (drama ţăranului însetat de pământ), aspectul
monografic, precizia coordonatelor spaţio-temporale ,
circularitatea/simetria compoziţională, prezenţa unui narator
impersonal, obiectiv, la persoana a III-a, căruia îi corespund viziunea
naratologică „din spate”, perspectiva auctorială, focalizarea
preponderent zero.
• NIVELUL PERSONAJELOR ÎN ROMAN:
• La nivelul personajelor, esteticii realiste îi sunt specifice personajele
tipice în situaţii tipice, reprezentative pentru o categorie socială:
ţăranul însetat de pământ este principalul exponent al romanului. Pe
de altă parte, personajele sunt în strânsă relaţie cu mediul social în
care trăiesc, fiind un produs al societăţii: faptele lui Ion îşi găsesc
până la un punct justificarea în modalitatea prin care sătenii din
Pripas valorizează indivizii în funcţie de unica valoare materială care
contează, pământul.
De asemenea, personajele se pot clasifica în plate şi rotunde,
conform tipologiei stabilite de E.M. Forster în „Aspecte ale
romanului”. Ion, protagonist şi personaj rotund, cu evoluţie interioară,
complexitate psihologică, gesturi memorabile şi având capacitatea
de a surprinde în mod credibil cititorul, împlineşte alături de Ana,
personaj plat cu vocaţia tragicului, unul dintre cuplurile cu rol esenţial
în evoluţia firului epic şi în conturarea dramei personajului principal.
• Evoluţia cuplului:
Diferenţa de statut social: personaj eponim, Ion este prototipul
ţăranului sărac, năpăstuit de soartă, născut în sânul unei familii al
cărei tată a risipit pământurile Zenobiei pe băutură. La polul opus,
Ana este singura fiică ce i-a mai rămas lui Vasile Baciu, ţăran înstărit
din sat, posesor al pământurilor soţiei sale; tatăl doreşte să o dea pe
Ana lui George, la fel de bogat, pentru a rotunji averea şi a nu o risipi
prin alianţa cu cineva inferior material. Prima scenă în care apar cele
două personaje este chiar descrierea horei, pretext narativ prin care
prozatorul realist adună toate personajele pe aceeaşi scenă. Ion şi
Ana bat someşana, apoi Ilie, prieten cu George, îi vede retraşi, ceea ce
dă naştere furiei şi reacţiilor dispreţuitoare ale lui Vasile Baciu.
Numindu-l pe Ion „tâlhar, hoţ, fleandură, nimeni, sărăntoc”, Vasile
Baciu decalnşează conflictul exterior principal al romanului, de esnţă
socială.
Viziunea diferită asupra iubirii: Deşi la horă dansează cu Ana, Ion o
iubeşte pe Florica, ţăranca săracă, dar frumoasă a satului. El va avea
de ales între a se căsători cu Ana, ceea ce îi garantează schimbarea
statutului social, sau mariajul din dragoste cu Florica şi condamnarea
la sărăcie. Instinctul posesiunii şi dorinţa de a parveni fiind mai
puternice, el va pune în practică ideea seducerii Anei, pe care altfel
Baciu nu i-o dă de soţie.
Ana îl iubeşte însă cu sinceritate şi devine victima tragică a lipsei de
scrupule şi a nepăsării lui Ion. Căsnicia lor are, aşadar, la bază nu o
motivaţie de ordin afectiv sau valori precum respectul reciproc sau
conştiinţa datoriei, ci în primul rând considerete materiale (pentru Ion)
sau de eliminare a ruşinii provocate în urma abaterii de la morala
satului (pentru Vasile Baciu).
Cu alte cuvinte, pentru Ion căsătoria şi iubirea sunt condiţionate
material, iar sentimentele sincere şi intense de dragoste ale Anei nu
reprezintă nici pentru Vasile Baciu, nici pentru Ion un temei demn de
luat în seama, căci în societatea rurală din acest roman femeia
reprezintă o modalitate de parvenire, o sursă de perpetuare a speciei
şi două braţe de muncă, după cum observa G. Călinescu.
Nunta/pregătirile pentru nuntă: Ana înţelege abia la nuntă că deşi
este soţul ei, Ion nu o va iubi niciodată; văzându-l dansând cu Florica,
ea îşi explică schimbarea de atitudine a flăcăului de după noaptea
petrecută împreună. Dacă în scena horei Ion i se adresează cu
diminutivul Anuţă, impulsivitatea, nepăsarea şi răceala iau locul falsei
afecţiuni de la început; viclenia planului băiatului este dublată de
inteligenţa cu care îi condiţionează pământurile lui Vasile Baciu în
schimbul căsătoriei cu Ana. Perioada premergătoare nunţii se
caracterizează prin îndepărtarea celor doi membri ai cuplului, spre
deosebire de pregătirile, în registru idilic, ale nunţii Laurei cu Pintea, în
planul vieţii intelectualilor. Niciun moment de intimitate, nicio
încercare de mărturisire a afectului, niciun gest de tandreţe nu
 defineşte comportamentul lui Ion.
Căsnicia – dacă în alte romane realiste căsnicia reprezintă o etapă a
maturizării afective, a trecerii la o altă etapă în evoluţia cuplului,
marcată de conştiinţa sumării unor reponsabilităţi, în Ion schimbarea
statutului civil nu are consecinţe în ameliorarea relaţiei dintre cei doi.
Dispreţuită de Ion, jignită de Zenobia, Ana petrece tot mai mult timp în
tovărăşia lui Dumitru Moarcăş, de la care învaţă că remediul
suferinţei, regăsirea liniştii sufleteşti sunt în moarte. Nici naşterea
copilului nu reprezintă un motiv de refacere a familiei: deşi în
momentul naşterii pe câmp Ion este impresionat de măreţia
momentului, dându-şi cu sfială pălăria jos, ulterior el nu se dovedeşte
a fi un tată iubitor sau un soţ grijuliu. Ana îşi pune capăt zilelor,
împlinindu-şi destinul de personaj condamnat la o existenţă tragică,
iar pe Ion nici grija copilului ce îi garantează pământurile nu îl
preocupă. Dacă până acum în sufletul lui a dominat glasul
pământului, odată cu împlinirea materială eroul simte că nu poate
face un compromis cu glasul iubirii şi râvneşte la Florica, acum
nevasta lui George. Încălcând moralitatea satului prin adulter, Ion
moare ucis de George cu sapa în cap, într-o scenă naturalistă ce
reprezintă forma neutră a moralizării.
• Concluzie: Cuplul Ion-Ana evoluează previzibil. Naivitatea Anei, lipsa
ei de experienţă, sinceritatea şi intensitatea sentimentelor fac din ea
un personaj tragic, iar Ion evoluează în limitele unor trăsături
sufleteşti precum lăcomia, orgoliul nemăsurat, sfidarea moralei lumii
satului, impulsivitatea. Format pe considerente materiale, nu afective,
cuplul cunoaşte o involuţie curmată de moartea celor doi.

Ion de Liviu Rebreanu - caracterizarea personajului principal (Ion)

Romanul "Ion" apare în 1920, inițial în două volume cărora, din motive
editoriale, autorul le alege titluri diferite: Glasul pământului şi Glasul iubirii și
va fi primit de Eugen Lovinescu, acesta declarându-l primul roman modern
din literatura română, datorită obiectivității naratoriale.

Protagonistul romanului este Ion al Glanetașului, al cărui statut social,

moral și psihologic este conturat cu minuțiozitate de către narator,
completându-se apoi pe parcursul acțiunii. Rezultat al mediului social din
care face parte, Ion reprezintă țăranului sărac, tânăr și harnic, nemulțumit
de condiția sa, care trăieşte într-o lume în care pământul reprezintă
valoarea supremă. Singurul fiu al lui Alexandru Glanetaşu şi al Zenobiei, Ion
este un tânăr aflat la vârsta însurătorii, respectat de ceilalți flăcăi din sat,
dar chinuit de gândul că nu are atâta pământ cât şi-ar dori: toată ființa lui
arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult. Iubirea față de pământ
este nefirească, stăpânindu-l pe Ion parcă din totdeauna, fiind resimțită cu
intensitate: pământul îi era drag ca ochii din cap, Iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil. (…) De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o
mamă. Deşi mama sa provenea dintr-o familie bogată și a primit o zestre
însemnată atunci când s-a căsătorit cu Glanetaşu, iar apoi a moştenit şi
averea părinților, nici ea, nici soțul ei nu au fost capabili să-şi administreze
pământurile, înstrăinându-le rând pe rând. Ion simte din plin frustrarea că ar
fi putut avea pământ mai mult și le reproșează adesea părinților
nepriceperea lor. Prin comportamentul său, Ion întruchipează tipul
arivistului, dovedindu-se machiavelic, apelând la mijloace imorale pentru a-
și atinge scopul propus – acela de a avea pământ. Dorința lui este atât de
intensă, încât Ion este capabil să îi sacrifice pe cei din jur (Florica, Ana,
Vasile Baciu, Herdelea) și să nu simtă nicio remușcare. Statutul moral al
personajului se completează cu alte trăsături ce reies din comportamentul
acestuia, Ion manifestându-și adesea impulsivitatea, violența și egoismul.
Din punct de vedere psihologic, Ion nu este o ființă complicată, conflictele
sale interioare fiind de scurtă durată, ideea aceasta fiind susținută de
Nicolae Manolescu, acesta afirmând despre Ion că trăiește în preistoria
moralei, iar glasul pământului și glasului iubirii nu se manifestă simultan, ci
consecutiv. Criza afectivă nu se manifestă în cazul lui Ion în paralel cu cea
materială, dovadă a primitivității sale psihologice și a faptului că nu este o
ființă dilematică.

O trăsătură a personajului ce se reflectă de-a lungul romanului este

dragostea față de pământ, care se manifestă obsesiv și care îl va conduce
spre destinul tragic. Încercarea disperată a lui Ion de a dobândi pământ nu
poate fi privită ca lăcomie, ci mai ales ca expresie a dorinței de a scăpa de
statutul de sărăntoc şi de umilința de a repeta soarta tatălui său. Ion
înțelege că toate calitățile sale nu sunt suficiente pentru a-i schimba
statutul, aşa că trebuie să găsească pârghiile de a se impune în
comunitatea din care face parte, ignorând atât propriile sentimente, cât şi
criteriul moral. O primă scenă semnificativă în conturarea personajului este
scena în care Ion intră cu plugul în pământul vecinului său, Simion Lungu.
Gestul personajului se naşte din dorința de a recupera pământul pe care
părinții săi l-au pierdut în timp, aşa cum reiese chiar din gândurile sale:
Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu.
 Monologul este dublat de notația naratorială ce dezvăluie intensitatea
dorinței: cu obrajii aprinşi de o poftă nestăpânită. Bucuria pe care o resimte
în final – inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea – surprinde faptul
că Ion nu percepe gestul său ca o dovadă a imoralității. O altă scenă ce
evidențiază această trăsătură a personajului este cea a sărutării
pământului. După ce intră în posesia averii lui Vasile Baciu, aşa cum îşi
dorise, Ion așteaptă sosirea primăverii și, îmbrăcat în haine de sărbătoare,
pleacă spre cel mai bun loc pe care îl primise şi trăieşte din plin patima
posesiei. Detaliul referitor la ținuta vestimentară scoate în evidență
importanța pe care Ion o acordă pământului: clipa în care își vede în sfârșit
pământurile are valoare sacră, este o adevărată sărbătoare pentru personaj,
iar îngenuncherea sa se află în strânsă legătură cu această percepție.
Pământul e privit erotizat, iar gestul sărutării sale se naşte involuntar,
demonstrând intensitatea trăirilor lui Ion.
Un rol important în construcția personajului îl au în primul rând mijloacele
de caracterizarea directă. La începutul romanului, i se construieşte un
portret moral favorabil, prin caracterizarea directă realizată de narator: Era
iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila,
munca îi era dragă, oricât ar fi de aspră, ca o râvnă ispititoare, acesta
reliefându-i hărnicia. Ion este caracterizat direct și de către celelalte
personaje, fiindu-i atribuite o serie de trăsături contrastante, în funcție de
relația pe care personajele au stabilit-o cu acesta, autorul folosind în acest
scop tehnica pluralității perspectivelor. Dacă inițial doamna Herdelea, soția
învățătorului, afirmă despre tânăr că e băiat cumsecade, e muncitor, e
harnic, e săritor, e isteț, mai apoi îl caracterizează ca fiind un netrebnic: n-ai
pereche în blestemății, numindu-l bicisnic. Pe de altă parte, preotul Belciug
care îi construieşte inițial un portret moral nefavorabil: eşti un stricat şi-un
bătăuş, ş-un om de nimic, […] te ții mai deştept ca toți, dar umbli numai după
blestemății, în secvența în care negociază căsătoria lui Ion cu Ana afirmă
despre acesta că este fecior sârguitor şi isteț, băiat cumsecade, cuminte,
aşezat. Singurul care rămâne consecvent în caracterizarea lui Ion este
Vasile Baciu, pentru care feciorul Glanetaşului este un tâlhar, un sărăntoc.
Personajul lui Rebreanu pare desprins din lumea reală deoarece se
manifestă şi trăieşte intens asemeni unei ființe vii, depăşind cu mult
statutul unui personaj de hârtie. Trăsăturile sale îl recomandă ca pe un
personaj rotund care are capacitatea de-a impresiona în mod deosebit.
Raportându-se la un comportament tipic țărănesc, Ion se defineşte prin
mijloace de caracterizare indirecte printr-un comportament agresiv atât față
de familie, cât şi față de comunitate.

Gesturile şi mimica îi trădează intențiile, aşa cum reiese din secvența în

care, la hora de duminică descrisă în primul capitol al romanului, Ion, care
jucase cu Ana, o urmărește cu privirea în timp de se îndepărta spre grupul
fetelor: Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
prefăcut. Important în conturarea personajului este şi limbajul. Deşi este
respectuos cu învățătorul Herdelea şi cu preotul Belciug, este ironic cu
Vasile Baciu sau cu Ana. Dacă la început Ion foloseşte în adresarea către
Ana diminutive: Să vii, Anuță!; Să trăim, Anuță!; Bea, Anuță! şi strategii de
seducție: l-am făcut dulce ca gura ta, atunci când simte că nu mai are ce să
piardă, devine agresiv în limbaj: Apăi stai că am leac de pielea ta, rapandulă,
stai!, dar își schimbă discursul şi tonul atunci când îi vorbeşte Floricăi. Chiar
şi față de părinți Ion are uneori un limbaj lipsit de respect: Ho, cotoroanță,
ho! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vâri ca musca-n băligar?
Aşadar, lumea descrisă de Liviu Rebreanu în romanul Ion se înscrie în
tiparele realiste prin situațiile de viață create, prin dilemele personajelor şi,
nu în ultimul rând, prin dorința autorului de a crea o lume autentică,
asemănătoare celei reale.