TEMA 18.

ELEMENTE DE TEORIE A ARDERII ŞI PROPAGARE

A INCENDIULUI

Majoritatea materialelor care ne înconjoară sunt materiale combustibile, adică capabile să ardă în prezenţa
oxigenului / aerului, să propage flăcări si să genereze fum si produse toxice.
Această caracteristică este foarte importantă în evaluarea pericolului de incendiu si, indiferent de destinaţia
materialului (tehnologică, uz casnic, transporturi, sau alte domenii de activitate) constituie un punct de plecare în
proiectarea si realizarea construcţiilor, produselor, echipamentelor, s.a.m.d.
Cunoașterea fenomenului de ardere a materialelor reprezintă totodată si un prim pas în înţelegerea si
cunoașterea proceselor complexe de apariţie si propagare a incendiilor.
Arderea este definită conform SR EN ISO 13943 : 2002 astfel : reacție exotermă a unei substanţe
combustibile cu un comburant (arderea emite în general efluenţi însoţiţi de flăcări si/sau incandescentă ) , aceasta
fiind posibilă în condiţiile existenţei următorilor factori :

 prezenta combustibilului ( produs care poate să ardă )

 prezenta comburantului ( a substanței care întreţine arderea : oxigenul din aer sau alte substanțe
care cedează oxigen);
 amorsarea reacției – prin realizarea energiei de aprindere sau prin sursă de aprindere.

Arderile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere :

1. după starea fizică a substanțelor combustibile si a comburantului :

- omogenă – combustibilul si oxidantul sunt în fază gazoasă
- neomogenă (eterogenă) – substanţele participante la reacţie sunt în stări de agregare diferite;

2. după tipul de reacție ;

- completă – combustibilul arde în întregime (se formează în principal CO 2 si apă)
- incompletă – combustibilul nu arde în întregime, ca urmare a unei insuficiente cantități de aer sau a unui
exces de aer (se formează CO, C, alcooli, cetone sau aldehide, compuși organici complecși)

3. după viteza de reacţie :

- rapidă – în spaţii închise, cu viteză si degajare de căldură mari;
- normală – în spaţii deschise, aport constant de oxigen,însoţite aproape întotdeauna de flacără;
- lentă – la temperaturi scăzute, cu viteză de reacţie mică ;

4. după interacţia între combustibil si comburant :

- difuză – oxigenul pătrunde în zona de ardere în urma difuziei moleculare;
- cinetică – oxigenul si substanţa combustibilă alimentează zona de ardere, după ce în prealabil a
format un amestec combustibil.
#
NOTĂ : definiţiile preluate din proiect SR EN ISO 13943 vor fi scrise în continuare, text, cu litere italice .

Arderea materialelor si substanţelor combustibile are loc aproape întotdeauna în stare gazoasă; deci
materialele solide înainte să ardă se gazeifică sub acţiunea sursei de căldură. De asemenea, lichidele nu ard, ci
numai vaporii acestora care se formează în cantitate suficientă abia după ce se depășește temperatura de
inflamabilitate.
Substanțele combustibile solide se aprind si ard, în general, mai greu decât substanțele lichide sau gazoase,
deoarece aprinderea lor necesită un aport mai mare de căldură din exterior, iar distilarea substanţelor volatile
combustibile (degajarea gazelor sub acţiunea căldurii) se realizează mai încet.
De asemenea există în marea majoritate a substanţelor solide o cantitate mai mare sau mai mică de apă de
legătură si/sau de consitutie care încetinește procesul de ardere.
 Un exemplu elocvent este arderea lemnului, care are mai multe etape de evoluție termică :

 încălzire până la temperatura de 110 C : eliminarea treptată a apei si a subst. volatile;

- creșterea intensităţii degajării substanțelor volatile;
 150 C : - începerea descompunerii lemnului;
- schimbarea culorii.
 > 230 C - accentuarea descompunerii;
- degajări puternice de gaze combustibile.

 230 – 270  C – formarea la suprafața materialului lemnos a unui strat de cărbune piroforic,
avid de oxigen care contribuie la apariția stării de incandescentă

 >270 C – accelerarea absorbției de oxigen de către stratul de cărbune;

 >290 C – apariţia arderii cu flacăra.

Cum s-a precizat deja un material arde aproape întotdeauna în faza gazoasă; zona de ardere în fază
gazoasă, cu emisie de lumină, constituind o flacăra. Inflamabilitatea este aptitudinea unui material sau produs de a
arde cu flacără în condiţii specificate.
În urma arderii rezultă gaze de ardere ( partea gazoasă din produsele de ardere). În acest proiect de
standard efluenţii focului sunt definiţi ca : ansamblu de gaze si/sau aerosoli ( incluzând particule în suspensie)
degajate prin ardere sau piroliză.
Intensitatea reacţiei de ardere este măsurata prin cantitatea de căldura ce se degajă, exprimată în SI în Jouli.
(este tolerată ca mărime şi caloria : 1 cal. = 4,1855J, iar în țările anglo-saxone, unitatea termică britanică : Btu ,
1Btu = 1054,8 J = 251,98 cal. ).
Efectul fizic cel mai important care însoțește arderea este temperatura care creste pe măsură ce se produce
intensificarea arderii. În general, creșterea temperaturii substanţelor combustibile are ca efect modificarea stării de
agregare a acestora, favorizând continuarea si intensificarea arderii. Schimbarea stării de agregare se produce la
temperaturi bine definite denumite temperaturi de topire sau de fierbere.
În afara acestor modificări de natură fizică în materialele combustibile, la ardere au loc numeroase si
variate interacţii de natură chimică, care pot avea o importanţă semnificativă în evoluţia ulterioară a incendiului si
în modul de realizare a intervenţiei de stingere ( pericol de explozie, emisia de gaze nocive, a unei cantităţi
însemnate de fum ).
Un alt factor important la arderea materialelor combustibile este căldura de ardere ( energie termică
degajată în urma arderii unei cantităţi de masă sau substanţă dată), a cărei mărime depinde de puterea lor
calorifică. Puterea calorifică se definește ca fiind : cantitatea de căldură produsă prin arderea completă a unui Kg
de combustibil ( solid/lichid) sau prin arderea unui m 3 de gaz măsurat în condiţii normale. Are ca unitate de
măsură KJ/kg, sau KJ/Nm3.

În funcţie de luarea sau nu în considerarea cantităţii de căldură necesară pentru vaporizarea apei conţinute
în material , în literatură se întâlnesc încă două noţiuni:
 putere calorifică superioară : căldură de ardere a unei substanţe atunci când arderea este
completă si apa este produsă în întregime condensată, în condiţii specificate;
 putere calorifică inferioară :. : căldură de ardere a unei substanţe atunci când arderea este
completă si apa produsă rămâne în stare de vapori, în condiţii specificate.

Pentru aprecierea rolului unui material într-un incendiu se consideră exclusiv puterea calorifică
inferioară, deoarece gazele arse nu se acumulează decât rareori într-o incintă, degajându-se spre exterior, iar
vaporii de apă nu se condensează decât departe de focar.

2. ARDEREA SUBSTANTELOR COMBUSTIBILE GAZOASE

 Unele substanţe gazoase cum ar fi : hidrogenul, CO, hidrocarburile superioare butanului, gazul
natural, de sondă, de fermentație sau de apă ( obţinut prin trecerea vaporilor de apă peste cărbunele înrotit, reacție
care apare adeseori în cazul incendiilor , fiind o reacţie generatoare de CO : H 2O + C  CO + H2 ) sunt
combustibile la temperaturi normale.
Dar așa cum s-a arătat mai sus, substanţele volatile apar si la evaporarea unor lichide ( alcooli,
derivaţi ai alcoolilor, hidrocarburile aromatice si derivaţi ale acestora ) sau la descompunerea termică sau
sublimarea unor substanțe solide, la arderea mocnită incompletă a unor combustibili.
Arderea gazelor are loc în general cu flacără luminoasă. Luminozitatea flăcării se datorează reacției
chimice în care se formează o moleculă / atom în stare de excitație electronică ( chimiluminiscenţă ). Doar puține
flăcări (etanol, metanol, hidrogen în aer fără praf) sunt neluminoase ( invizibile ). În general luminozitatea flăcării
creste cu cresterea numărului de particule de corpuri solide în stare de incandescenţă, în special C, care înainte de
a arde total emit radiaţii luminoase.
În afara emisiei de lumină, altă caracteristică importantă a flăcării este temperatura dezvoltată, care
atinge rapid 1000C. Doar în puţine cazuri valorile sunt mai mici, asa numitele  flăcări reci  ale unor
hidrocarburi care dau unele luminiscente la temperaturi cuprinse între 200 – 400C, datorită unor reacții de
oxidare intermediare ( oxidarea aldehidelor si cetonelor, a fosforului ) fără creșteri importante de temperatură.

De exemplu, flacăra :
-de chibrit , atinge 700 C ( după stingerea lui chibritul are 100  C);
-la incendiile mari de lanuri : 1400 – 1500  C;
-produse petroliere : 1000 – 1200  C;
-incendii de păduri : mai mari de 1000  C;
-incendii de metale : peste 2000 C.

Arderea substanţelor combustibile, deci si a celor gazoase, este caracterizată de viteza masică de ardere care se
poate defini drept masa materialului pierdută în unitatea de timp în condiţii specificate. Această proprietate este
influenţată de :
-natura si proprietăţile materialului combustibil;
-concentraţia amestecului de gaze şi aer;
-mărimea particulelor;
-presiune;
-temperatură;
-adausuri care pot creşte sau scădea ( anihila ) propagarea flăcării.

Comportarea la incendii a substanţelor combustibile gazoase este caracterizată în principal de

limitele de ardere :
- inferioară : reprezentând concentraţia minimă a gazelor în aer la care se produce arderea
- superioară : reprezentând concentraţia minimă a oxigenului, respectiv concentraţia maximă a gazelor
combustibile la care arderea nu mai este posibilă.
Sub limita inferioară amestecul gazos nu poate arde fiind prea sărac în molecule reactante. Energia
rezultată din arderea unei particule se dispersează înainte de a putea activa o altă particulă de substanţă
combustibilă pentru propagarea arderii.
Peste limita superioară arderea nu poate avea loc datorită lipsei oxigenului necesar ( oxigenul
disponibil se consumă în cursul arderii particulei celei mai apropiate).
Aceste limite sunt influenţate astfel : creşterea temperaturii produce lărgirea lor , iar adausul de gaze
sau vapori incombustibili are un efect de scădere a acestora.
Limitele de ardere includ şi :
- limitele de explozie ( în multe cazuri aproape identice cu cele de ardere ): valorile minime sau maxime a
concentraţiilor în aer a unei substanţe combustibile, la care explozia devine posibilă:
- limitele de detonaţie .

MECANISMUL DE ARDERE
 Mecanismul de ardere se referă la modul în care combustibilul se transformă printr-o reacţie chimică
în produse de ardere. Au existat mai multe teorii despre acest mecanism, care vizau explicarea fenomenului de
ardere ( teoria cinetică,energia de şoc, etc.), nici una nu s-a dovedit viabilă.
Teoria actuală , admisă unanim de cercetători, explică procesele de ardere printr-un mecanism mult
mai complex, şi anume prin reacţiile în lanţ, definite ca procese chimice autosusţinătoare, ce constau într-o serie
de diferite reacţii, în care produsele intermediare se formează într-o etapă şi se transformă în următoarea.
Mecanismul arderii, explicat prin reacţiile în lanţ, presupune formarea, în termen extrem de scurt, a
atomilor cu mare energie de reacţie (O, H), a radicalilor liberi ( OH , CHO, CH3 , etc), sau a altor compuşi
organici (formaldehidă, CH2O), care, fiind foarte reactivi, reacţionează cu moleculele de gaz, rezultând produşii
finali de ardere, simultan cu generarea altor radicali sau atomi cu energie de reacţie ridicată. În acest fel reacţia
este susţinută de centrii activi, care sunt generaţi tot timpul, procesul având loc din aproape în aproape, înlănţuit,
iar reacţia încetează când lanţul se întrerupe datorită ciocnirii moleculelor sau atomilor activate cu o altă

3. ARDEREA SUBSTANŢELOR LICHIDE

În stare lichidă, cu mici excepţii ( în cazul dispersării lor prin absorbţie pe un corp poros , când se
măreşte suprafaţa în contact direct cu aerul iar temperatura creşte rapid conducând la accelerarea reacţiei de
ardere), lichidele nu ard. Ele se vaporizează şi ard în stare gazoasă, adică cu flacără.
Caracteristica esenţială a lichidelor combustibile este puterea calorifică, inflamabilitatea şi viteza de
ardere . Ultimele două caracteristici depind de presiunea de vapori ( fiind definită ca presiunea la care lichidul se
află în echilibru cu vaporii săi, în sistem închis. Presiunea de vapori caracterizează volatilitatea lichidului la o
anumită temperatură , variaţiile fiind stabilite pentru un număr foarte mare de lichide).
Temperatura de inflamabilitate ( flash - point ) se defineşte ca fiind temperatura minimă la care
trebuie încălzit un material sau produs pentru ca vaporii emiși să se aprindă instantaneu în prezenţa unei flăcări
în condiţii specificate.
Prin această inflamare se consumă prima cantitate de vapori formată. Pentru ca inflamarea să poată
trece în ardere stabilă, este nevoie ca temperatura stratului superior al lichidului să depăşească punctul de
inflamabilitate. Deci, lichidul trebuie încălzit în continuare pentru a se putea degaja cantitatea de vapori necesară
arderii. În timpul încălzirii, inflamările urmate de extincţii se succed tot mai rapid, apoi, vaporii se inflamează
definitiv la temperatura de aprindere. Procesul se poate întrerupe în urma scăderii temperaturii în zona de ardere,
ceea ce implică reducerea cantităţii de vapori.
Temperatura de inflamabilitate este direct proporţională cu temperatura de fierbere şi invers
proporţională cu presiunea de vapori a lichidului. Ea dă informaţii despre pericolul de incendiu şi de explozie.
Astfel, punctul de inflamabilitate determină clasificarea lichidelor combustibile în mai multe grupe d.p.d.v. al
pericolului şi siguranţei în exploatare, transport şi transvazare ( la gaze această clasificare se face după
temperatura minimă de aprindere).
Temperatura de aprindere ( minimă ) reprezintă deci temperatura (minimă) de la care o ardere
se poate menţine în condiţii specificate.
Temperatura de autoaprindere este un termen nerecomandat în noul standard în curs de adoptare,
pentru această noţiune luându-se în considerare următoarele :
 autoaprindere : aprindere spontană rezultată dintr-o autoîncălzire;
 autoîncălzire : 1. Creşterea temperaturii unui material datorită unei reacţii exotermice interne;
 temperatura de aprindere spontană : temperatura minimă la care se obţine aprinderea în condiţii de
încercare specificate, fără sursă de aprindere pilotată .

Pentru majoritatea lichidelor, temperatura de autoaprindere variază între 250 – 650C, flacăra stabilă
apărând la temperaturi ceva mai ridicate.
Viteza de ardere depinde esenţial de suprafaţa liberă a lichidului în stare liniştită ( se neglijează, de
regulă, deformările ce apar în timpul arderii, datorită fierberii lichidului la suprafaţă şi turbulenţei create). Ea este
influenţată în mare măsură şi de viteza de evaporare, care depinde de presiunea de vapori, de viteza de reînnoire a
atmosferei deasupra suprafeţei libere a lichidului ( curenţii de aer ) şi de cantitatea de căldură transmisă de flăcări.

MECANISMUL PROPAGĂRII FLĂCĂRII PE SUPRAFAŢA COMBUSTIBILILOR LICHIZI

În cazul lichidelor aflate la temperaturi superioare celei de inflamabilitate, o flacără odată iniţiată
preîncălzeşte lichidul din faţa ei până în apropierea punctului de aprindere, creând astfel un amestec combustibil
în jurul flăcării, fiind în esenţă o problemă de limită inferioară de inflamabilitate. Mişcarea convectivă a gazelor în
faţa flăcării se datorează dilatării termice generate de arderea în frontul flăcării. Viteza de propagare creşte până
când atinge o temperatură a combustibilului ce asigură un amestec aer-vapori stoechiometric la suprafaţa
lichidului. Deasupra acestei temperaturi, viteza de propagare rămâne constantă.
Atunci când temperatura lichidului este sub punctul de inflamabilitate, flacăra se propagă continuu,
fiind determinată, în principal, de curenţii de convecţie din lichid generaţi de gradienţii de tensiune superficială de
la suprafaţa lichidului, induşi de prezenţa flăcării. Astfel, prezenţa unei flăcări deasupra suprafeţei de lichid
provoacă creşterea temperaturii locale a lichidului aflat exact sub flacără. În regiunea unde nu arde, suprafaţa
lichidului rămâne rece. Deoarece tensiunea superficială a lichidului variază invers proporţional cu temperatura, se
naşte un gradient al tensiunii superficiale care provoacă o deplasare de suprafaţă de la temperatura mai ridicată ( 
mai mică ), către temperatura mai scăzută, mai importantă decât forţele ascensionale ce apar în masa lichidului .
S-a constatat că viteza de propagare a flăcării variază invers proporţional cu vâscozitatea
combustibilului dacă presiunea de vapori rămâne aceeaşi.
Pentru temperaturi în apropierea punctului de inflamabilitate, flacăra avansează cu o viteză medie,
dar se constată şi existenţa unei flăcări  precursoare  instabilă,ale cărei pulsaţii se datorează interacţiunii între
faza lichidă şi cea gazoasă, pulsaţii care conduc la mişcări turbionare ale gazelor în faţa flăcării. Transferul de
căldură prin conducţie de la flacără prin gaze în apropierea suprafeţei lichidului este insuficient pentru a ridica
temperatura locală a suprafeţei la punctul limită de inflamabilitate.

4. ARDEREA SOLIDELOR
Spre deosebire de arderea lichidelor şi gazelor, arderea materialelor solide este un proces complex,
existând mai multe situaţii :
- corpuri solide care la încălzire emit vapori, similar lichidelor;
- corpuri solide care ard în stare solidă ( ardere mocnită );
- corpuri solide care prezintă simultan cele două moduri de combustie.

Faza de ardere este precedată de o descompunere a părţilor încă neaprinse cu degajare de vapori,
adesea sub influenţa căldurii degajate de fracţiunile arzânde. Această piroliză sau cracare ia forme variabile, în
funcţie de compuşii respectivi, dar şi de condiţiile concrete în care se desfăşoară arderea. Temperaturile degajate
în urma arderii solidelor ating adesea valori mari.

Solidele care ard cu flacăra

Unele solide se transformă în vapori fără descompunere, fie direct prin sublimare ( camfor, naftalină
şi compuşi naftenici), fie prin topire urmată de vaporizare ( parafine ). Arderea, în aceste cazuri, este foarte
asemănătoare cu cea a lichidelor, având loc în întregime în faza gazoasă. În cazul acesta la calcularea puterii
calorifice a vaporilor se scade atât căldura de vaporizare cât şi cea de topire. La fiecare temperatură există o
presiune de vaporizare bine definită, în echilibru cu faza solidă, dar de valoare scăzuta pentru orice temperatură
inferioară punctului de topire. Punctul de inflamare este, de regulă, mult mai ridicat decât cel al lichidelor.

Solide care ard mocnit

Această categorie include, în primul rând, solidele care conţin carbon ( cărbune, grafit, cocs, cărbune
din lemn ).La aceste solide nu este posibilă definirea unui prag caracteristic al arderii. Arderea este atât de lentă la
început încât cantitatea de căldura degajată nu este perceptibilă. Ea creşte apoi proporţional cu temperatura, dar
legea de variaţie depinde de numeroşi factori caracteristici atât materialului cât şi mediului ( starea suprafeţei,
acţiuni mecanice, prezenţa unor corpuri străine, existenţa unor fisuri, forma şi granulometria materialelor,
ventilaţia, etc).

Viteza de ardere a materialelor solide depinde de :

-compoziţia chimică;
-schimbul de căldura cu mediu;
-aportul de aer proaspăt în vecinătatea materialului;
-gradul de umiditate;
-suprafaţa specifică;
-gradul de mărunţire, etc.
 Definirea unei temperaturi de aprindere este o problemă mai complexă faţă de cea în cazul lichidelor
sau gazelor. O temperatură de aprindere nu poate fi definită în termenii unei temperaturi medii a masei solidului.
Generarea substanţelor volatile inflamabile implică descompunerea solidului, proces ireversibil, deci nu este un
echivalent pentru presiunea de vapori de echilibru, ca la lichide. Ca urmare, temperatura de aprindere se defineşte
ca temperatura minimă la care debitul de substanţe volatile este suficient pentru a se asigura o flacăra susţinută la
suprafaţă.
De exemplu, în cazul unei acţiuni a unei surse de radiaţie termică exterioară, solidul se încălzeşte
într-un strat foarte subţire de la suprafaţă şi ca urmare are loc descompunerea pirolitică şi degajarea de gaze
combustibile. Energia absorbită de solid depinde de fluxul radiant şi spectrul de emisie al radiaţiei externe, dar
şi de proprietăţile solidului ( coeficient de absorbţie şi de emisie ). Dacă coeficientul de absorbţie este redus,
atunci grosimea stratului de material încălzit va fi mai mare, ceea ce reduce viteza cu care materialul se apropie de
nivelul de temperatură la care începe descompunerea.
Ca fenomen fizic, degradarea pirolitică rapidă a materialului începe atunci când temperatura
suprafeţei devine suficient de mare pentru apariţia gazeificării. Încep să fie emişi vapori combustibili care se
amestecă cu oxigenul din aerul înconjurător. În acealşi timp, faza gazoasă din apropierea suprafeţei este încălzită
de suprafaţa fierbinte prin conducţie şi convecţie. Pe măsură ce acest proces continuă, viteza de producere a
reacţiei exoterme în fază gazoasă creşte rapid şi, în consecinţă, creşte şi viteza de generare a căldurii exoterme pe
cale chimică. Această generare chimică de căldură încălzeşte în continuare faza gazoasă din apropierea suprafeţei
şi accelerează reacţiile exoterme în faza gazoasă, până la realizarea condiţiei de declanşare a aprinderii.
În funcţie de modul în care se realizează încălzirea corpului până la temperatura de aprindere se
deosebesc :
- aprindere normală – când încălzirea are loc de la un flux exterior de căldură, constant sau variabil;
- aprindere pilot – când pe lângă câmpul radiant există o sursă de flacără în apropierea corpului;
- aprindere spontană ( autoaprindere ) - când corpul se autoîncălzeşte fără aport de căldură din
exterior, căldura necesară rezultând din reacţiile chimice sau biologice care se produc în însăşi masa
substanţei respective.

Comportarea la incendiu a substanţelor combustibile solide este caracterizată prin temperatura de

aprindere şi cea de autoaprindere.

5. PRODUSELE DE ARDERE
La arderea substanţelor combustibile, pe lângă apariţia flăcării şi dezvoltarea unor temperaturi
ridicate, se degajă cantităţi însemnate de gaze de ardere şi fum, cunoscute sub denumirea de produse de ardere .
Fumul este un produs vizibil al majorităţii proceselor de ardere. El este alcătuit din particule nearse
în suspensie ( desprinse din materialul care arde, soli sau lichid ), din vapori şi gaze.
Fumul poate da informaţii despre natura materialelor implicate:

Caracteristici
Substanţa combustibilă
culoare miros gust
lemn negru-cenuşiu răşină acrişor
ţiţei,petrol,benzină,
negru de ţiţei acrişor
produse petroliere
fosfor alb de usturoi -
celuloid brun-roşcat specific acid
sulf alb-galben sulfuros acid
cauciuc negru-brun sulfuros acid
bumbac,ţesături brun specific acrişor
hârtie, fân, paie alb-gălbui specific acrişor
potasiu metalic alb-intens fără alcalin
materiale plastice (fibre) negru fără fără
 Culorile de galben, albastru, alb, ca şi gustul de dulceag, amărui, usturoiat indică prezenţa unor
substanţe toxice, otrăvitoare.
În gazele de ardere se pot întâlni, în funcţie de compoziţia chimică a materialului : SO 2, oxizi de azot,
HCN, acroleină, aldehide şi cetone, fosgen, clor, etc.

6. CLASE DE COMBUSTIBILITATE
Combustibilitatea, aşa cum s-a menţionat mai sus, reprezintă proprietatea unui material de a se
aprinde şi de a arde în prezenţa aerului, contribuind la creşterea cantităţii de căldură dezvoltată de incendiu.
Încadrarea materialelor în clase de combustibilitate după standardele româneşti şi internaţionale se efectuează prin
încercări specifice realizate în cadrul CSES – PSI sau alte laboratoare autorizate de către IGCPM.
Uniunea europeană a elaborat , în prezent, baza pentru o protecţie îmbunătăţită împotriva incendiilor
în Europa, după mai mult de 10 ani de tratative şi căutări de metode de încercare, rezultând un sistem nou, unitar
pentru clasificarea comportării la foc a materialelor de construcţii care înlocuieşte peste 30 de procedee şi metode
de clasificare utilizate în cadrul statelor membre.
Noua clasificare europenă, în funcţie de comportarea la foc a materialelor de construcţie include 7
euroclase (normele după care se efectuează încercările sunt prezentate în anexa 1.):
-A1 , A2 ,B, C, D , E, F : pentru materialele de construcţii, neincluzând pardoselile;
-A1p , A2 p, B p , C p , D p , E p , F p : pentru pardoseli .

Clasificarea lichidelor combustibile în clase de combustibilitate se face cf. Normativului P118, în

funcţie de temperatura de inflamabilitate a vaporilor (t i , C ), astfel:

 LI cu ti  28
 L II cu ti = 28 – 55 ;
 L III cu ti = 55 – 100 ;
 L IV cu ti > 100.

7. PROPAGAREA INCENDIILOR, SCHIMBUL DE GAZE Şl VENTILAREA SPAŢIILOR

INCENDIATE

Propagarea incendiului depinde de: compoziţia chimică şi viteza de ardere a materialului aprins;
temperatura mediului înconjurător; curenţii de aer din atmosferă sau de cei care se formează; sarcina termică;
sursa potenţială de aprindere; obstacolele întâlnite. în cale (pereţi antifoc etc).
Hotărâtor în propagarea incendiului sunt: viteza de ardere şi alimentarea cu aer.
Propagarea incendiului se produce în plan orizontal şi în plan vertical, mărimea şi temperatura
flăcărilor având un rol important.
Temperaturile în funcţie de unele provenienţe se arată în tabelul V.3.1
Viteza de propagare a incendiului pentru câteva materiale şi substanţe combustibile se arată în
tabelul V.3.2.
Schimbul de gaze pe timpul incendiului constă în mişcarea unor mase de gaze ca rezultat al
procesului de ardere: produsele arderii şi a descompunerii termice gazoase şi calde circulă din zona de ardere spre
aerul atmosferic şi acesta spre zona de ardere.
Accesul aerului către zona de ardere determină viteza de ardere şi, în consecinţă formarea produselor
de ardere. Deseori vitezele curentului ascendent sunt atât de mari, încât se ridică în aer nu numai particulele
materialelor aprinse (scântei), ci şi bucăţi din materialele care ard, formându-se un fel de vârtejuri de foc. într-un
asemenea caz, materialele aprinse ridicate în aer pierd din viteza de mişcare ascensională şi sub influenţa
gravitaţiei cad pe sol, favorizând apariţia unor noi focare de incendiu.
Indicatorul esenţial pentru schimbul de gaze este volumul specific al maselor care participă la
circulaţie într-o unitate de, timp şi care depinde de volumul de aer participant la ardere şi de volumul produselor
arderii.
Câteva concluzii:
- la creşterea umidităţii materialelor combustibile, schimbul de gaze se micşorează;
- volumul produselor gazoase degajate pe timpul arderii este întotdeauna mai mare decât volumul
aerului atmosferic care participă la ardere;
 - în condiţii egale, schimbul de gaze într-o unitate de timp la arderea produselor petroliere lichide, a
cauciucului şi a articolelor de cauciuc este de 2—2,5 ori mai mare decât la arderea lemnului;
- viteza schimbului de gaze, de regulă, este mai aproape de zona de ardere;
- viteza schimbului de gaze este întotdeauna mai mare Ia incendiile exterioare decât la cele
interioare;
- la incendiile din spaţiul interior schimbul de, gaze poale să aibă o viteză mare în pianul golurilor
deschise pentru aspiraţie — refulare.
La stingerea incendiilor din spaţii mari (hale industriale, depozite de mărfuri, blocuri de locuinţe
etc.) se aplică principiul ventilării spaţiilor incendiate care constă în luarea tuturor măsurilor pentru a evacua
căldura, fumul şi gazele de ardere, permițând în acest fel accesul la focar.
Ventilaţia spaţiilor incendiate se va face numai în prezenţa ţevilor de refulare. Un accent deosebit se
pune pe folosirea ventilaţiei naturale.
Dacă căldura, fumul şi gazele de ardere nu sunt evacuate la timp, se pot produce:
- propagarea incendiului la părţile de sus ale spaţiilor neventilate din cauza acumulării căldurii;
- micşorarea vizibilităţii din cauza fumului iritant;
- apariţia efectelor mortale, din cauza gazelor, în special a oxidului de carbon rezultat dintr-o ardere
incompletă.
- la incendiile din spaţiul interior schimbul de, gaze poale să aibă o viteză mare în pianul golurilor
deschise pentru aspiraţie — refulare.

BIBLIOGRAFIE:

- P. Bălulescu: Cauze tehnice ale incendiilor şi prevenirea lor, Ed. Tehnică, Bucureşti,1971;
- P. Bălulescu: Tactica stingerii incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981;
- I. Crăciun, S. Calotă, V. Lencu: stabilire şi prevenirea cauzelor de incendii, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1999;
- S. Calotă: Elemente de teoria modernă a arderii; Editura Ministerului de Interne, 1990;