Incendiul din bibliotecă

Adrian Păunescu

Nu mai e nevoie de cuvinte astăzi

Când biblioteca a căzut pe foc,
Ia-ţi calabalîcul că va fi incendiu,
Caută-ţi o casă, caută-ţi un loc.

Eu mă sting aicea, tu salvează-ţi viaţa,

Poţi să spui aceasta mâine tuturor
Că eu ard de voie în biblioteca
Unde învăţasem că-s nemuritor.

Incendiul - Edmondo de Amicis
Azi dimineața sfarșisem de copiat partea mea din povestirea: „De
la Apenini pana la Anzi”, și stateam cautand un subiect pentru
compoziția libera ce profesorul ne-o daduse sa o facem, cand auzii
pe scara un glas necunoscut, și puțin dupa aceea intrara în odaie
doi pompieri, pentru ca ieșea fum mult pe acoperiș, și nu se știa
de unde provine. Tata le zise:
— Uitați-va! și macar ca nu ne aprinsesem focul înca nicaieri, ei
începura sa cutreiere odaile și sa puna urechile la pereți, ca sa
auda de nu cumva urla focul în oloanele care se suie în celelalte
etaje ale casei.
Pe cand ei cutreierau odaile, tata îmi spuse:
— Enrico, iata un subiect pentru compoziția ta: „Pom-pierii’”,
încearca sa scrii ceea ce-ți voi povesti. Eu i-am vazut la lucru
acum doi ani într-o noapte, tarziu, cand ieșeam de la teatrul
Balbo. Apucand pe strada Romei, vazui o lumina neobișnuita și o
mulțime de lume, care alerga într-acolo: o casa era în flacari.
Limbi de foc și nori de fum izbucneau pe ferestre și pe acoperiș.
Barbați și femei apareau la ferestre și dispareau scoțand strigate
sfașietoare. În gang era o înval-mașeala cumplita. Lumea striga:
— Ard de vii! Ajutor! Pompierii!
Tocmai atunci se opri o trasura, sarira din ea patru pompieri, cei
dintai gasiți la pri-marie. Se repezira înauntru și abia intrasera,
cand vazuram ceva îngrozitor: o femeie ieși țipand la o fereastra
de la etajul al treilea, se apuca de balustrada ferestei, sari peste
ea și ra-mase agațata de drugi, atarnata în aer, cu spatele
încovoiat sub fumul și flacarile care, ieșind din odaie, erau cat p-
aici sa-i atinga capul. Mulțimea scoase un țipat de groaza. Pom-
pierii, oprindu-se din greșeala la al doilea etaj, unde chiriașii erau
înspaimantați, daramasera aproape un zid și patrunse-sera într-o
odaie, cand o mie de glasuri izbucnira strigand:
— La etajul al treilea! La etajul al treilea!
Alergara la etajul al treilea. Acolo, un adevarat iad: grinzile se
surpau din acoperiș, salile erau pline de flacari, fumul te îneca.
Pentru ca sa ajunga la odaile unde se aflau închiși chiriașii, nu era
alt drum decat acoperișul. Se urcara numaidecat și un minut dupa
aceea vazuram un fel de stafie neagra sarind pe olane prin fum.
Era caporalul care se urcase cel dintai. Dar ca sa ajunga în partea
acoperișului, care corespundea cu partea de casa închisa de foc,
trebuia sa treaca printr-un loc îngust, cuprins între o ferestruie și
un jgheab; toate celelalte parți erau în flacari și locul acela stramt
era acoperit cu zapada și cu gheața. Bietul om nu avea de ce sa se
sprijine.
— E cu neputința sa treaca pe acolo! striga lumea de jos.

Caporalul însa înainta spre jgheabul acoperișului. Toți se înfiorara

și se uitara la el, oprindu-și rasuflarea. Trecu! Un strigat:
— Bravo! Sa traiești! ieși din toate piepturile și se ridica la cer.
Caporalul își urma calea, și ajungand la locul amenințat, începu sa
sparga cu barda: țigle, barne, capriori, ca sa-și deschida un drum
spre a patrunde înauntru. În acest timp, femeia statea tot
atarnata de drugii balustradei. Limbile de foc o amenințau din ce
în ce mai mult; un minut înca și totul era sfarșit. Drumul se
deschise. Vazuram pe caporal scoțan-du-și cureaua și lasandu-se
în jos; ceilalți pompieri îi urma-ra. În același minut, o scara foarte
înalta, adusa înadins, fu proptita de pereții casei, dinaintea
ferestrelor din care ie-șeau flacari și strigate înfioratoare. Toți însa
credeau ca era tarziu. Se auzea din toate parțile:
— N-o sa mai scape nimeni! Ard pompierii! S-a sfarșit! Au și
murit!
Deodata aparu la fereastra cu balustrada, figura neagra a
caporalului, luminata de flacari. Femeia îl apuca de gat; el o lua de
mijloc cu amandoua mainile și o trase de gat. Mulțimea scoase un
strigat de mii de glasuri, care acoperi trosnetele incendiului. Dar
unde sunt ceilalți? Cum o sa coboare? Scara proptita de casa, în
fața unei ferestre, era prea mult departata; cum ar putea ei, sa
ajunga la ea? Pe cand lumea șoptea acestea, un pompier ieși la
fereastra, puse piciorul drept pe ciubucele ferestrei, cel stang pe
scara și, stand astfel ca și în aer, apuca rand pe rand pe chiriașii
ce îi treceau pompierii dinauntru, iar el îi trecea altor pompieri
care se urcasera de jos pe scara. Aceștia, legandu-i bine de stalpii
scarii, îi lasau jos sprijiniți de alți pompieri. Femeia de la
balustrada fu salvata mai întai, pe urma o fetița, apoi o alta femei
și un batran. Toți fura mantuiți. La urma coborara și pompierii
care ramasesera înauntru. Caporalul, care aler-gase cel dintai,
coborase cel din urma.
Mulțimea îi primi pe toți cu un sfert de aplauze; dar cand aparu cel
din urma, avangarda mantuitorilor, cel care înfruntase mai înainte
de toți prapastia, cel care ar fi murit, daca ar fi fost scris vreunuia
sa moara, mulțimea îl saluta ca pe un biruitor, strigand și
întinzand mainile cu un avant de admirație și de recunoștința: în
cateva minute numele lui neștiut Giuseppe Robbino, trecu din
gura în gura… Ai înțeles? Aceasta e barbație, barbația inimii care
nu judeca, care nu șovaie, care merge ca fulgerul, unde aude
vaietul celui care moare. O sa te duc odata la manevrele pompie-
rilor și o sa-ți arat pe caporalul Robbino. Cred ca vei fi foarte
mulțumit sa-l cunoști!
Raspunsei ca da.
— Uite-l! zise țața.
Ma întorsei deodata. Cei doi pompieri sfarșisera cerce-tarea lor și
treceau prin odaie, ca sa plece. Tata îmi arata pe cel mai scund,
care avea fireturi de aur, și-mi zise:
— Strange mana caporalului Robbino!
Caporalul se opri și-mi întinse mana zambind. Eu i-o stransei; el
ma saluta și ieși.
— Ține bine minte, îmi zise tata, ca din mii și mii de maini pe care
le vei strange în viața ța, nu o sa fie poate nici zece, care sa
prețuiasca ațat cat a lui.