1

Ștefan cel Mare a învins și practic a lichidat Hoarda de Aur,

în Bătălia de pe râul Samara, de la est de Volga

Cum a ajuns Ștefan cel Mare pe Volga și apoi pe Samara, afluentul Volgăi? Cum de s-a
încumetat până acolo? Pe cine s-a bazat?
Pe harta de mai jos vedem deasupra M. Caspice, pe Volga, în dreapta-jos, localitatea
Samara și râul Samara, care se varsă în Volga dinspre Orenburg.

Istoricul Alexandru Boldur (1886-1982) a scris în cartea „Istoria Transnistriei”, la pg. 73,
de pe Internet:
Toate aceste valuri de colonizare, pornite când din instinct, din dorinţa unui popor
sprinten de a-şi găsi cele mai bune condițiuni pentru muncă, când din motive politice,
când în sfârşit ca o urmare a măsurilor guvernamentale, au avut ca rezultat răspândirea
elementului etnic românesc şi aşezarea Iui în mase compacte în Transnistria şi dincolo de
Bug, în regiunea Niprului, şi într’un număr mai mic în guberniile ruse interne (Samara,
Orenburg), în Crimeia, în Caucaz şi chiar în Siberia”.
 2

Istoricul Alexandru Boldur a căutat și din păcate a și găsit indicii și mărturii pe care le
folosește, așa cum vedem și aici, ca dovezi ale colonizării unor comunități de valahi în zonele
extreme din Rusia (Samara și Orenburg) situate în estul fluviului Volga. Deși aceste comunități
de valahi au existat și poate încă mai există, Alexandru Boldur greșește când atribuie existența
lor unor colonizări, fără ca această întâmpinare a mea să însemne că colonizările pomenite de
el, nu au dus acolo comunități de valahi: au dus, dar valahii de acolo, din Samara și Orenburg,
sunt mai vechi decât comunitățile de ruși. Valahii de acolo sunt foștii cumani (de neam valah),
adică foștii tătari (de dinainte de mongolizare), care au ajuns mai târziu sub dominația Hoardei
de Aur (a mongolilor).

Dovada existenței unor astfel de comunități de valahi,

răspunsul la întrebările de mai sus „cum s-a încumetat și pe pe cine s-a bazat Ștefan cel Mare
ca să ajungă pe Volga?” ,
răspunsul la nedumerirea cum se face că rușii nu au participat alături de Ștefan și de tătari la
Bătălia de pe Samara/Volga din 1502,
ne sunt oferite deodată și concomitent de istoricul Alexandru Gonța (1918-1977) în cartea sa
„Românii și Hoarda de Aur 1241-1502”, Ed. Demiurg, Iași, 2010, pg. 194:
… colaborarea militară moldo-tătară, dintre Ștefan cel Mare și Mengli Ghirai, a pus capăt
definitive existenței Hoardei de Aur. Cneazul Moscovei, Ivan al III-lea, nu a considerat
necesar să contribuie cu oastea sa la operațiile militare împotriva fiilor lui Ahmed han. În
3 martie 1502, el trimitea pe Alexei Zabolotoschi în Crimeea să comunice refuzul său de
a le acorda vreun ajutor armat. Pornirea campaniei din aprilie-mai a lui Mengli Ghirai se
datorește exclusive lui Ștefan cel Mare. Pe când Sih-Ahmed se afla pe Nipru, la gura
pârâului Desna, voievodul moldovean așezase oastea pe malul drept al marelui fluviu. De
aici, el expedia o solie la Mengli Ghirai, prin care-i făcea cunoscut să vină cu hoarda sa
numaidecât. Și, în timp ce Ivan Mamanov, un sol moscovit la Perecop, reproducea între
3-17 mai lui Ivan al III-lea cuvintele spuse de Mengli Ghirai („Iar Ștefan valahul mi-a
poruncit (minea pricazal) acum că este gata cu toți oamenii săi”), alt sol, Alexei
Zabolotski raporta, între 17 iunie și 3 iulie, că valahul așteaptă ca hoarda să treacă la el
peste Nipru. Și hanul a slobozit pe solul volohului, dar a spus prin el către voloh că merge
la hoardă.
La începutul lunii iunie, Mengli Ghirai se întâlni cu oștile moldovenești pe malul râului
Samara, în hăituirea fiilor lui Ahmed han. În 28 iunie 1502, la sfârșitul unor eforturi
continui, tătarii lui Mengli Ghirai și moldovenii lui Ștefan cel Mare izbutiră să
încercuiască și să captureze cea mai mare parte din oastea Hoardei Mari.
Sih-Ahmed a izbutit să scape doar cu doi frați și numai cu vreo 4000 de oameni,
refugiindu-se pe valea râului Kama. Părăsit în cele din urmă și de frații lui Iamgurcei, el
s-a întors pe Nipru și, pe lângă Chiev, s-a îndreptat spre Cetatea Albă, în anul în care
murea Ștefan cel Mare (1504), cu gândul de a merge la Baiazid al II-lea. Primind însă
răspuns negative, el a luat calea întoarsă. Urmărit de oamenii lui Mengli Ghirai, el a
 3

preferat să se predea, împreună cu frații săi, Hoziak și Halek, voievodului Dimitrie

Putiatici din Chiev. Sfârșitul lui a însemnat apusul Hoardei de Aur.
Gloria de a fi lichidat ultima oaste a Hoardei de Aur, denumită după 1423 și Hoarda
Mare, aparține deci tătarilor lui Mengli Ghirai și românilor moldoveni ai lui Ștefan cel
Mare și nu Moscovei.
Știind acestea și colaționându-le astfel, putem realiza multe, foarte multe: măreția și
importanța acestei bătălii, dar și faptul că moldovenii au fost mai importanți în distrugerea
Hoardei de Aur decât aliații lor participanți, tătarii, tocmai pentru că au avut comunitățile de
valahi despre care am scris mai sus, care iscodeau pentru ei, care-i orientau, care-i sprijineau în
diferite moduri, așa cum fac cei de aceeași limbă și de același neam.
Cert este că prin această victorie putem, în sfârșit, să facem, pentru cei în confuzie încă,
diferența netă între tătarii (lui Mengli Ghirai) și mongolii (Hoardei de Aur), adică între tătari și
mongoli și mai putem să înțelegem - din teama rușilor de a se alia lui Ștefan în acest demers –
că, pe vremea lui Ștefan cel Mare, valahii de pe Volga erau dominanți și că rușii ... rușii nu prea
erau pe acolo (să nu uităm că în 1502 fiica lui Ștefan cel Mare era căsătorită cu fiul țarului).

Și eu mă întreb dacă „bătrânul” Ștefan a participat în persoană la acea bătălie de pe

Samara din 1502! Oare chiar contează, iar dacă nu contează atunci trebuie să înțelegem că
relațiile lui Ștefan cu acele comunități de valahi trebuiau să fi fost mai mari decât ne
încumetăm a crede și că existența valahilor acolo era mai veche decât ne-am putea închipui! De
la împărțirea lumii! O dovadă în plus: pe Volga, mai jos de Samara, se poate citi pe hartă o altă
localitate al cărei nume divulgă numele „valah” sau „bolohovean”: BALAKOVO. Dar vedeți și
râul Volkhovo ce se varsă în Ladoga și, apoi, fonetizați Volga - Volkhovo - Voloh – Bolohovean
- Balakovo. Și descoperiți o familie - Valalhă - din care rușii au lipsit ... și un Deripaska, adică
un oligarh evreu, despre care am scris pe FB, din provincia Novgorod, situată între Volkhovo și
Samara, și întrebați-vă de numele valah PAȘKA din DERIPAȘKA ... numai așa ...
Nu trec de Novgorod așa ușor: Novgorodul lui Ivan Rostislav, din celebra „diplomă
bârlădeană din 1135”, a lui Hașdeu: Ivan Rostislav s-a numit și „Berladnicul” de la Bârlad.
Dacă în cazul oligarhului evreu Deripașka, apropiatul lui Putin și reparatorul current al bazei
NATO de la Constanța solicit înțelegere și un pic de umor, în cazul lui Rostislav vă solicit o
mare atenție. Rostislav și-a revendicat drepturi moștenite atât în Novgorod cât și în Galiția.
Dacă Berladnicii au fost valahi (n-aveau cum fi altfel!), atunci și Rostislav Berladnicul din
1135 a fost valah, probabil ca mulți alții din Novgorod și din Galiția și, pe lângă faptul că cei
 4

6000 de cumani și berladnici care i s-au subordonat de la Dunăre spre Bârlad și Galiția, mai
înseamnă și altceva: că Novgorodul și Galiția – revendicate de Ivan Rostislav – au fost cândva
unite. Dacă au fost unite au fost unite prin Kievul cumanului Kîi, adică cu Kiev cu tot. Lipseau
rușii?
- Cam!
Prestigios de emoționantă victoria de pe Samara și un mare mulțam lui Hașdeu, care l-a
făcut celebru pe Ivan Rostislav Berladnicul și care a descoperit și că valahul Mircea cel Bătrân
a purtat (și) numele Rostislav (Mircea-Rostislav: așa cum l-a găsit și l-a identificat tot marele
Hașdeu, atât de cumplit de dușmănit de greco-catolici, în „Istoria Critică a Românilor”, Ed.
Minerva, 1984, pg. 171 - pe o monedă din colecția primului-ministru D. Sturdza!