LUCEAFĂRUL

MIHAI EMINESCU
Mihai Eminescu, poetul național aparține Perioadei Marilor Clasici, perioada de aur a
literaturii române, din care mai fac parte Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Este o
epocă scurtă cronologic, dar eternă spiritual.
Poemul Luceafărul este considerat poemul suprem, poemul culme al literaturii
române, concentrând trăirea și simțirea eminesciană. Eminescu este considerat și cel mai de
seamă poet romantic român, prin urmare majoritatea temelor și motivelor specific romantice
se vor regăsi în această creație.
Poemul a fost publicat în 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social Literare
“România Jună” la Viena. A fost apoi reprodus în revista Convorbiri literare (august 1883) şi
în prima ediţie a Poesiilor alcătuită de Titu Maiorescu (decembrie 1883).
Sursa de inspirație este un basm popular românesc intitulat Fata în grădina de aur,
cules și publicat de germanul Richard Kunisch,unde Eminescu preia în primul rând iubirea
imposibilă dintre o ființă pământeană și una nepământeană. În privința semnificației
simbolice, Eminescu afirmă că soarta Luceafărului este foarte asemănătoare cu soarta geniului
pe pământ. Aceasta nu are moarte, dar nu are nici noroc, căci nu poate fi fericit, dar nu poate
face și pe altcineva fericit.
O altă interpretare a poemului aparține lui Tudor Vianu,care consideră că personajele
sunt măști lirice ale poetului, adică Eminescu s-a imaginat pe sine în mai multe ipostaze:
aceea de geniu- întruchipat de Hyperion, -de bărbat îndrăgostit- simbolizat de Cătălin, -de
forță universală- în ipostaza impersonală a Demiurgului.
Poemul Luceafărul are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, fiind dominat de
existența a două planuri: unul universal-cosmic și altul uman-terestru, care converg unul către
celălalt și interferează uneori în cele patru tablouri, gândite ca entități distincte.
În ceea ce privește ipostazele geniului, în tabloul întâi este simbolizat de Luceafăr, ca
astru aparținând planului cosmic, în al doilea este numai aspirație pentru Cătălina, în al treilea
este întruchipat de Hyperion, iar în ultimul este omul superior simbolizat de Luceafăr, ca
simbol al lumii ideatice, detașat de efemeritatea oamenilor obișnuiți, muritori. Ipostazele
feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de împărat, în tabloul întâi, de Cătălina, în cel de al
doilea, în tabloul al treilea ideea de femeie este simbolizată de aspirația geniului către iubirea
ideală, iar în ultimul ea devine o muritoare oarecare, un ,,chip de lut”.
Tabloul întâi este o splendidă poveste de iubire. Atmosfera se află în concordanţă cu
mitologia română, iar imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naşte lent din starea
de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul,
marea, castelul, fereastra, oglinda. La chemarea descântecrostită de fată Cobori în jos,
Luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa
prima oară din cer şi mare, asemenea lui Neptun, ca un tânăr voievod, un mort frumos cu
ochii vii. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele
romantice: păr de aur moale, umetele goale, umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară. Cea
de-a doua întrupare, din soare şi noapte, redă ipostaza demonică. Luceafărul vrea să
eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai întâi împărăţia oceanului, apoi a cerului: O, vin, în
părul tău bălai / S-anin cununi de stele, / Pe ale mele ceruri să rasai / Mai mândră decât ele.
Însă paloarea feţei şi strălucirea ochilor, semne ale dorinţei de absolut, sunt înţelese de fată ca
atribute ale morţii: Privirea ta mă arde. Ea îi cere să devină muritor, iar Luceafărul, acceptă
sacrificiul: Tu-mi cei chiar nemurirea mea / In schimb pe-o sărutare...
În partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina şi pajul Cătălin,
înfăţişează ușurința cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii terestre şi
se desfășoară sub forma unui joc din universul oamenilor comuni. Este o altă ipostază a
iubirii, opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie: a
omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu
portretul Luceafărului, pentru care motivele şi simbolurile romantice erau desprinse din mit,
abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea.
Zborul spre Demiurg structurează planul cosmic şi constituie cheia de boltă a
poemului. Această parte, a treia, poate fi divizată la rândul ei în trei secvenţe poetice: zborul
cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul şi eliberarea. În dialogul cu Demiurgul,
Luceafărul însetat de repaos: Si din repaos m-am născut / Mi-e sete de repaos, adică de viaţă
finită, de stingere, este numit Hyperion. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de
nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: Reia-
mi al nemuririi nimb / Si focul din privire, / Si pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de
iubire....Demiurgul refuză cererea lui Hyperion pentru că el face parte din ordinea primordială
a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea, pune în antiteză
lumea nemuritorilor şi aceea a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion, în compensaţie, diferite
ipostaze ale geniului: filozoful, poetul (ipostaza orfică), geniul militar / cezarul, ca şi
argumentul infidelităţii fetei.
În ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanţează printr-un peisaj umanizat, tipic
eminescian, în care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în
singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. Declaraţia de dragoste a lui
Cătălin, pătimaşa lui sete de iubire exprimată prin metaforele : noaptea mea de patimi,
durerea mea, iubirea mea de-ntâi, visul meu din urmă, ca şi constituirea cuplului adamic îl
proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului, producând
ambiguitate (neclaritate) asupra identităţii vocii lirice.Geniul se izolează îndurerat de lumea
comună, a norocului trecător, de nivel terestru, asumându-şi destinul de esenţă nepieritoare.
Ironia şi dispreţul său se îndreaptă spre omul comun, făptura de lut, prin replici fără răspuns
cuprinse în interogaţiile retorice finale.
În ceea ce privește semnificația titlului, cuvântul ,,luceafăr” provine din
latinescul ,,lucifer” și este denumirea populară a planetei Venus, simbolul iubirii. În sens
conotativ, el devine un simbol al unicității și superiorității, întruchipând geniul.
Prozodia poemului îi susține muzicalitatea, alături de multiplele aliterații; catrenele au
măsură de șapte-opt silabe, ritmul este iambic și se observă alternanța dintre rima feminină și
cea masculină.
Complexitatea formală, dar mai ales ideatică a poemului alegoric, îl propulsează
printre creațiile cu valoare inestimabilă din literatura universală. În legătură cu acesta, Tudor
Arghezi afirmă: Dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă de amărăciune glacială
care se cheamă <<Luceafărul >>.