Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Eseu Luceafarul
Eseu Luceafarul
Titlul: Luceafărul
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat,
aparţinând lui Mihai Eminescu sau lui Tudor Arghezi. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
– analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu:
titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie
etc.).
Notă
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere. Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte
6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper). Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților
componente – introducere, cuprins, încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de
argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; așezarea
în pagină, lizibilitatea – 1 punct). În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum
400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.
1
Introducere în universul liric eminescian
"Noi suntem adevăraţii contemporani ai lui, fiindcă ştim mai multe despre el
decât ceea ce ştiau cei care trăiau în vremea lui"- Edgar Papu
Eminescu este reprezentantul romantismului pur al liricii româneşti, unul dintre clasicii literaturii române.
Se manifestă în literatură atât prin poezie, proză, cât şi prin dramaturgie.
Lirica eminesciană trădează influenţele filozofice ale idealiştilor germani, Schopenhauer şi Kant. Liniile
poeticii sale sunt încadrate şi conturate de diverse teme şi motive, după cum urmează:
- Concepţiile sale despre condiţia poetului şi menirea artei sunt exprimate în majoritatea creaţiilor lirice
- Texte reprezentative : Icoană şi privaz, Eu nu cred nici în Iehova, Criticilor mei, Numai poetul, In zadar în
colbul şcolii, Odă ( în metru antic)
- Eminescu a considerat că naţiunea română se defineşte prin istoria neamului şi limba română, afirmând cu
tărie că “vertebrele naţionalităţii sunt istoria şi limba”
- Tema iubirii şi a naturii este tema romantică fundamentală a liricii sale; natura se manifestă în două planuri
( teluric şi cosmic) iar iubirea este un sentiment când lipsit de dulcegării, când armonios, când aspiraţie
ideală
2
- Interesul pentru folclor a fost manifestat încă din copilărie, în creaţiile sale valorificând temele, motivele,
personajele mitologice, miturile populare sau limbajul.
- Texte reprezentative: Ce te legeni, Somnoroase păsărele, Revedere, Călin (file din poveste)
Tema filozofică
- Este preocupat de condiţia nefericită a omului de geniu într-o societate meschină, superficială, incapabilă
să-i înţeleagă aspiraţiile spre absolut.
Sursa de inspiraţie
Poemul a fost publicat în 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social Literare “România Jună” la
Viena. A fost apoi reprodus în revista Convorbiri literare (august 1883) şi în prima ediţie a Poesiilor alcătuită de
Titu Maiorescu (decembrie 1883).
A. FOLCLORICE
a) Basmul muntenesc Fata în grădina de aur, versificat de Eminescu după versiunea, culeasă
de germanul Richard Kunisch în Muntenia
b) Motivul Zburătorului
Zburătorul = un zmeu, un strigoi care, rătăcind între miezul nopţii şi cântători, pătrunde în case prin
horn, dezlănţuind pasiuni puternice erotice la femei sau fete tinere ( Romulus Vulcănescu)
B. FILOZOFICE
Influenţa filozofiei lui Arthur Schopenhauer din volumul Lumea ca voinţă şi reprezentare, despre
geniu şi omul comun, este relevantă .
Geniul – inteligenţă, obiectivitate, capacitatea de a-şi depăşi sfera, aspiraţie spre cunoaştere,
singurătate, puterea de a se sacrifica
C. CULTURAL MITOLOGICE
3
Sunt utilizate motive din mitologia greacă, indiană şi creştină.
D. BIOGRAFICE
Structura operei
Încadrarea estetică = ca specie literară este un poem liric, schema epică fiind doar cadrul pe care se
grefează proiecţia lirică şi filozofică. “Personajele” şi “întămplările “ sunt doar simboluri, metafore
care încifrează idei filozofice, atitudini, sentimente, viziuni asupra existenţei.
Luceafărul este:
= o meditaţie filozofică de tip romantic asupra condiţiei geniului în lume, asupra dramei acestuia ca
fiinţă duală, prinsă între viaţă şi moarte, faptă şi conştiinţă, pasiune şi renunţare, soartă şi nemurire
- o poveste de iubire
Tudor Vianu: Poemul conţine o structură epică a unei poveşti de dragoste, presărată cu scene dramatice,
animată prin dialog pentru a transmite însă cu aceste mijloace un sens liric – filozoficînalt: poziţia tristă
şi însingurată a geniului.
4
- Echilibrul este dat de = alternanţa planurilor terestru şi astral
Tabloul I strofele 1 – 43, întâlnirea fetei de împărat, planul teluric – astral, tonul solemn
Tabloul IIstrofele 44 – 64, întâlnirea dintre Cătălin şi Cătălina, planul teluric, tonul ironic
Tabloul IVstrofele 86 – 98, revelaţia lui Hyperion, plan teluric+astral, ton ironic,
elemente de idilă (89 – 94), de pastel terestru (87, 88, 93)
Titlul
Titlul avertizează asupra naturii duale a geniului care participă la două ordini: cea divină şi cea umană,
poetul operând o fuziune de două vechi mituri:
Mitul popular românesc – cu o posibilă deformare fonetică de la Lucifer, eroul mitului biblic
iudeo – creştin – legat de cunoscuta stea a ciobanului, statornic far al serii, prielnic pământenilor
Mitul lui Hyperion cu surse din mitologia greacă; Hyperion – Hesperus = fiu al lui Uranus şi al
Geei, al cerului şi pământului, condamnat prin originea sa la un echilibru precar al fiinţei, între
latura sa de lumină celestă, uranică şi cea de întuneric, telurică. Prin natura sa, el se poate înălţa sau
coborî.
La Eminescu, bivalenţa eroului Luceafăr – Hyperion, impune o structură bipolară, de stricte simetrii ale
poemului, având ca sursă gândirea kantiană: după cum priveşte, spre pământ sau cer, eroul se va ipostazia într-o
înfăţişare sau alta:
Faţa întoarsă spre pământeni, faţa pe care aceştia o văd prin prisma simţurilor lor, şi pe care o
numesc Luceafăr, reprezintă fenomenul, aparenţa – fanicul. (Lucian Blaga)
Faţa ascunsă simţurilor umane, necognoscibilă, ştiută doar de Demiurg, Hyperion, reprezintă
numenul, esenţa, cripticul. ( Lucian Blaga)
Luceafărul – capacitatea nemăsurată de iubire, faţa îndreptată spre viaţa şi dragostea care îl cheamă
irezistibil.
5
Hyperion – capacitatea de cunoaştere filozofică specifică divinităţilor din prima creaţie pe care
demiurgul le întruchipează simbolic.
Partea întâi a poemului este o splendidă poveste de iubire. Atmosfera se află în concordanţă cu mitologia
română, iar imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în
cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificaţia alegoriei
este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii. La
chemarea descântecrostită de fată Cobori în jos, Luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, Luceafărul se smulge din
sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi mare, asemenea lui Neptun, ca un tânăr voievod, un mort frumos cu
ochii vii. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele romantice: păr de aur
moale, umetele goale, umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară. Cea de-a doua întrupare, din soare şi noapte, redă
ipostaza demonică. Cosmogonia este redată în tonalitate majoră: Iar ceru-ncepe a roti/ In locul unde piere.
Luceafărul vrea să eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai întâi împărăţia oceanului, apoi a cerului: O, vin, în
părul tău bălai / S-anin cununi de stele, / Pe ale mele ceruri să rasai / Mai mândră decât ele. Însă paloarea feţei şi
strălucirea ochilor, semne ale dorinţei de absolut, sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii: Privirea ta mă arde.
Ea îi cere să devină muritor, iar Luceafărul, acceptă sacrificiul: Tu-mi cei chiar nemurirea mea / In schimb pe-o
sărutare...
6
Tabloul IIstrofele 44 – 64, întâlnirea dintre Cătălin şi Cătălina, planul teluric.
În partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina şi pajul Cătălin,
înfăţişează ușurința cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii terestre şi se
desfășoară sub forma unui joc din universul oamenilor comuni. Este o altă ipostază a iubirii, opusă
celei ideale. Asemănarea numelor sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie: a omului comun.
Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului,
pentru care motivele şi simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând
nemărginirea, infinitul, eternitatea. Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocrităţii
pământene: viclean copil de casă,/ Băiat din flori şi de pripas/ Dar îndrăzneţ cu ochii, cu obrăjei
ca doi bujori.
7
Temă: Comentați două secvențe poetice din tabloul al II-lea.( minimum 100 de cuvinte)
2. Incipitul tabloului al II-lea este reprezentat de secvența în care se creionează portretul lui Cătălin,
secvență urmată de mărturisirea........)
3. simboluri, semnificații ( numle Cătălin/ Cătălina, iubirea dintre doi oameni comuni, Luceafărul etc...)
5. figuri de stil- ( 4-5 figuri de stil comentate: antiteza Luceafăr- Cătălin, iubire posibilă- iubire
imposibilă; metaforă, comparație, epitet)
Zborul spre Demiurg structurează planul cosmic şi constituie cheia de boltă a poemului. Această parte, a
treia, poate fi divizată la rândul ei în trei secvenţe poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul şi
eliberarea. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos: Si din repaos m-am născut / Mi-e sete de
repaos, adică de viaţă finită, de stingere, este numit Hyperion. După Hesiod, Hyperion, divinitate simbolică, era
fiul Cerului, tatâl Soarelui şi al Lunii, un titan ucis din invidie de alţi titani. După Homer, Hyperion este Soarele
însuşi. De remarcat că Demiurgul este cel care rosteşte pentru întâia oară numele lui Hyperion pentru că El este
Creatorul şi cunoaşte esenţa Luceafărului. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra
taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire, / Si
pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire....Demiurgul refuza cererea lui Hyperion pentru că el face parte din
ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa ae duce din nou la haos. De asemenea, pune în antiteză
lumea nemuritorilor şi aceea a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion, în compensaţie, diferite ipostaze ale geniului:
filozoful, poetul (ipostaza orfică), geniul militar / cezarul, ca şi argumentul infidelităţii fetei.
8
În ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanţează printr-un peisaj umanizat, tipic eminescian, în acre
scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate şi linişte, în pacea codrului,
sub lumina blândă a lunii. Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, pătimaşa lui sete de iubire exprimată prin metaforele
: noaptea mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-ntâi, visul meu din urmă, ca şi constituirea cuplului adamic
îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului, producând ambiguitate asupra
identităţii vocii lirice. În final, poemul se clasicizează, versurile având un pronunţat caracter gnomic: Ce-ţi pasă
ţie , chipe de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea
mă simt / Nemuritor şi rece. Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, a norocului trecător, de nivel terestru,
asumându-şi destinul de esenţă nepieritoare. Ironia şi dispreţul său se îndreaptă spre omul comun, făptura de lut,
prin replici fără răspuns cuprinse în interogaţiile retorice finale. Omul comun, incapabil să-şi depăşeasca limitele,
rămâne ancorat în cercul strâmt, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoică, starea de perfectă linişte
sufletească obţinută prin detaşarea de frământările lumii.
Prozodia
- 98 de catrene – cu măsura de 7-8 silabe
Lirismul este:
9
- unul neexprimat narativ dramatizat, cu eul liric în postura de regizor ascuns “Dieu cahlic” care
manevrează teihoscopic (de undeva de sus) totul.
- dar şi un “ lirism înscris într-un cadru de baladă...sub masca unor personaje străine şi a unor întâmplări
eterogene palpită inima poetului.... creaţie aparţinând acestei lirici mascate” (Tudor Vianu), adică un
lirism al măştilor, poetul enunţând idei personale, dar purtând o altă faţă, el aflându-se astfel, din acest
punct de vedere, şi în postura unui Draq queen.
- dacă luăm în calcul posibilitatea celei de-a cincea voci, atunci, pentru strofele 58 – 62 se manifestă un
lirism exprimat subiectiv – cu eu liric individualizat.
Suprastructura operei
Pe lângă elementele ce construiesc realitatea extralingvistică a operei, se poate afirma că ipostazierele lirice
existente sunt de fapt nişte arhetipuri ale aventurii omului în absolut:
Elemente de metatextualitate
În Luceafărul se regăsesc aproape “ toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice şi
toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel şi testamentul lui poetic, acela care lămureşte posteritatea,
chipul în acre şi-a conceput propriul lui destin”. ( Tudor Vianu)
Luceafărul este “ momentul cel mai reprezentativ al puterii de creaţie a poporului nostru în ordine
spirituală” . ( G. Munteanu)
Stilul
10
Stilul se caracterizează prin:
- limpezime clasică;
- severa reducţie a mijloacelor de expresie, a elementelor de ornare verbis –figurile de stil, opera
aparţinând “etapei de scuturare a podoabelor” (Tudor Vianu); spre exemplu, în 392 de versuri sunt doar 89
de adjective epitet, cu 125 de întrebuinţări, Eminescu apelând la suplinirea limitării cantitative printr-o
ilimitare combinatorie, el folosind un număr redus de cuvinte pe care le combină inedit, valorificându-le şi
întreaga lor disponibilitate semantică,. Adjectivele uzitate sunt din cele mai simple: mândru, frumos, mare,
negru, dulce, rece etc. Cu privire la figurile de stil, se observă operarea cu precădere la nivelul
metaplasmelor (domină aliteraţia) şi al metatexelor (domină inversiunea şi ingambamentul);
- repotenţarea de logos a cuvântului care capătă o putere neînchipuită de sugestie. La Eminescu fiecare
cuvânt devine o sursă inepuizabilă de sensuri. Eminescu recuperează cuvinte banale, cuvinte simple,
cuvinte vechi, aproape golite datorită uzului. Exemplu: venii cu greu, de greul negrei vecinicii, ochii mari şi
grei;
- dicţia rarefiată, întreţinută şi de varietatea ritmică: mesomacru, anapest, peon, coriamb, troheu, iamb;
- puritatea limbajului:
11
Dosarul critic al operei
Poemul suprem, poemul culme, rezumă şi cocentrează tot ceea ce gândirea mito-
poetică a artistului a zămislit.
Fr. Gundolf: Forta de creaţie, capacitatea productivă este atât de mare încât nimic
întâmplător nu se poate strecura în intervalul dintre creaţie şi biografie. Tot ceea ce scrie este coerent
cu ceea ce trăieşte.
I.Al. Brătescu Voineşti : Luceafărul a fost generat de un episod nefericit al dragostei lui
Eminescu – Hyperion- pentru Veronica Micle, Cătălina, sedusă de Caragiale, Cătălin. Maiorescu –
Demiurgos, i-ar fi arătat poetului calea necesară, destinul său de artist, căruia trebuia să i se supună
necondiţinat, renunţând la proiectul său de căsătorie.
Tudor Vianu: Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă a lui
Eminescu să se piardă şi numai Luceafărul să se păstreze, strănepoţii noştri ar putea culege din ea
imaginea esenţială a poetului.
N. Manolescu: Vorbirea presupuselor personaje ale poveştii este vorbirea poetului însuşi, în
registre lirice.
Constantin Noica: Două lucruri sunt de reţinut de aici: Intâi, că nu e vorba direct despre
geniu, ci de soarta Luceafărului, o soartă căreia cea a geniului doar îi seamănă puţin. În al doilea
rând, nu este nici urmă de neputinţa şi mizeria sufletului pământesc de a se ridica la un ideal, ci e
vorba de mizeria naturii aceleia generale şi superioare, careeste geniul sau Luceafărul.
Edgar Papu: Unul din marile secrete ale lui Eminescu este acela de a pătrunde înlăuntru
cuvântului, în cutia sa de rezonanţă, unde i-a surprins ca nimeni altul toate tonurile posibile, cu
întreaga bogăţie de sensuri, subsensuri şi semnificaţii, pe care le-ar putea scoate din adânc fiecare
vibraţie a sa.
12
Bibliografie
G.Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, Editura Fundaţiilor Regale, 1934-1936 şi reed,
Ioana Em. Petrescu, Eminescu.Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Minerva, 1972
Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930 şi reed.
13