Războiul Rece (1947–1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare de

tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până la
revoluțiile din 1989. În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme
politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul
răsăritean” (sau oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean” (sau
occidental). La nivel politico-militar, în Europa, cele două blocuri erau reprezentate de către două alianțe
internaționale. Blocul apusean era reprezentat de către Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO,
North Atlantic Treaty Organization), iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia. După sfârșitul celui de-
al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru zone de ocupație. Vechea capitală a
Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de ocupație
corespunzătoare. Zidul Berlinului, un simbol al Războiului Rece, a fost construit, constituind, timp de
aproape 28 de ani, o barieră de separare între Republica Federală Germană și Republica Democrată
Germană.

Războiul Rece a fost, însă, un conflict la scară mondială, SUA și URSS mai având și multe alte state aliate în
afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianțe militare oficiale. La nivel economic, Războiul Rece a
fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între
democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere se autodefineau în
termeni pozitivi: statele blocului occidental își spuneau „lumea liberă” sau „societatea deschisă”, iar statele
blocului oriental își spuneau „lumea anti-imperialistă” sau „democrațiile populare”.

Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns la confruntări
militare directe între cele două superputeri, care ar fi constituit un „Război Cald”, cu toate că perioada a
generat o cursă a înarmării. Din punctul de vedere al studiilor strategice, există opinia că nu s-a ajuns și nu
se putea ajunge la un „Război Cald”, la o confruntare militară convențională, datorită faptului că ambele
superputeri, SUA și URSS, s-au dotat cu arme nucleare, ceea ce a creat o situație militară strategică de
„deterrence”, adică de descurajare și blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-ar fi ajuns la o distrugere
reciprocă totală și, totodată, la o catastrofă mondială. Un rol important l-au jucat serviciile secrete,
confruntându-se, în primul rând, cele americane (CIA, NSA) cu KGB-ul sovietic. Au fost implicate, însă, și
serviciile secrete vest-europene (britanice, vest-germane, franceze, italiene, etc.) și est-europene
(Securitatea, STASI, etc.). Denumirea de „Război Rece” mai provine și din faptul că a fost purtat între foștii
aliați din războiul împotriva regimului totalitar nazist. Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul
Rece a fost un conflict în care s-au utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul pe scară
largă pentru statele-client, manevrele diplomatice, spionajul, curse ale înarmărilor convenționale și
nucleare, coaliții militare, rivalitate la evenimentele sportive, competiție tehnologică, campanii masive de
propagandă, asasinatul, operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui război pe scară mare. Un
moment în care Războiul Rece putea să devină unul „cald” îl reprezintă anul 1962, când sovieticii au plasat
în Cuba, devenită comunistă sub Fidel Castro, rachete cu rază medie de acțiune. Americanii au răspuns prin
instalarea unei blocade maritime, ajungând foarte aproape de a declanșa o bătălie navală cu sovieticii. În
cele din urmă, însă, prin intervenția președintelui american Kennedy, s-a ajuns la normalizarea relațiilor cu
sovieticii. A urmat o perioadă de destindere, marcată de întâlnirea dintre Kennedy și Nichita Hrușciov, în
1963, când au stabilit ca, în viitor, pentru comunicări urgente și de importanță majoră între Casa Albă și
Kremlin să folosească „telefonul roșu” (care era, de fapt, un telex).
Alte momente tensionate ale Războiului Rece au fost, cronologic: Blocada Berlinului (1948–1949), Războiul
din Coreea (1950–1953), Criza Berlinului din 1961, Criza Suezului (1962), Războiul din Vietnam (1959–1975),
Războiul de Iom Kippur (1973), Războiul Afgano-Sovietic (1979–1989), Doborârea cursei KAL 007 (1983) și
Exercițiul militar NATO „Able Archer” (1983). La mijlocul anilor 1980, noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov a
introdus reformele de liberalizare numite „perestroika” (reorganizare sau restructurare) și „glasnost”
(deschidere sau transparență) și a retras trupele sovietice din Afghanistan. Presat de cererile de
independență națională a sateliților sovietici din estul Europei (Polonia, în special), Gorbaciov a refuzat să
trimită trupele sovietice pentru a reprima revoluțiile ce se desfășurau pe cale pașnică (exceptând Revoluția
din România).

Războiul Rece s-a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, precum
și din Mongolia, Cambodgia și Yemenul de Sud, urmată, doi ani mai târziu, în decembrie 1991, și de
destrămarea Uniunii Sovietice. Lumea care a rămas este dominată de o singură superputere, SUA. Această
situație este, de regulă, descrisă drept hegemonie globală a SUA într-o lume unipolară, deși unii autori
consideră că lumea actuală este multipolară.Statele central-europene și est-europene (care, timp de patru
decenii, se aflaseră sub dominația sovieticǎ), s-au democratizat și au ales să se integreze în NATO și Uniunea
Europeană. SUA au fost ancorate în Războiul împotriva terorismului și în rǎzboaiele locale din Orientul
Mijlociu (precum sunt cele din Afghanistan și Irak), mal ales, după Atentatele din 11 septembrie 2001. China
a atins cea mai rapidă creștere economică, iar între anii 2004 și 2010 a depășit toate prognozele, devenind
un concurent serios pentru SUA.De asemenea, criza economică mondială începută în 2008 a afectat, în
special, zona occidentală, astfel că, în timp ce în Statele Unite marile bănci aveau probleme sau intrau în
faliment, China a beneficiat de pe urma investițiilor strategice și au stimulat-o să declanșeze rǎzboiul
economic cu SUA pentru supremația mondială. După douǎ decenii de destindere a relațiilor americano-ruse,
urmatǎ, în 2008, de rǎcirea relațiilor diplomatice - consecință a rǎzboiului din Georgia - și, mai ales, pe
fondul crizei din Ucraina, tensiunile, ostilitățile și rivalitǎțile anterioare dintre cele două puteri s-au acutizat,
astfel că, în 2014, a reizbucnit Războiul Rece între Statele Unite ale Americii/ statele membre ale Uniunii
Europene/ Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și Federația Rusă - condusă de Vladimir Putin - și
aliații acesteia. Acest rǎzboi este cunoscut în Mass-Media ca „Al Doilea Război Rece”,[2][3][4][5] însă, spre
deosebire de Războiul Rece anterior, de această dată, Germania reunificată are un rol geopolitic major în
Europa. Reizbucnirea și amplificarea Războiul Rece dintre SUA și Rusia, pe fondul creșterii amenințării
terorismului în Orientul Mijlociu devastat de războaie civile, revoluții în nordul Africii și ascensiunea
economicǎ fulminantă a Chinei, generează noi și justificate neliniști privind redimensionarea galopantă a
raporturilor de putere în lumea contemporană.

Războiul Rece a lăsat în urma sa o moștenire importantă, adesea menținută în cultura populară și în mass-
media, teme precum spionajul (cum este, spre exemplu, seria filmelor de succes internațional avându-l ca
erou pe James Bond) și amenințarea războiului nuclear bucurându-se de o mare și constantă popularitate.
[6]

Cuprins

1 Originile
2 Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945–1947)

3 Începuturile Războiului Rece (1947–1953)

4 Criză și escaladare (1953–1962)

5 Confruntare prin destindere (1962–1979)

6 Cel de-al Doilea Război Rece (1979–1985)

7 Ultimii ani (1985–1991)

8 Consecințe

9 Războiul imaginar, parte integrantă a Războiului Rece

10 Războiul imaginar în cinematografia contemporană

11 Vezi și

12 Note de subsol în limba engleză

13 Referințe și bibliografie

14 Legături externe

Originile

Articol principal: Originile Războiului Rece.

Trupe americane în Vladivostok, August 1918, în timpul Intervenției Aliaților în Războiul Civil Rus

Există un dezacord între istorici cu privire la punctul de plecare al Războiului Rece. În timp ce majoritatea
istoricilor plasează originile sale în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, alții le
plasează spre sfârșitul Primului Război Mondial, deși tensiunile dintre Imperiul Rus, alte țări europene și
Statele Unite datau încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ca urmare a Revoluției bolșevice ruse din 1917,
urmată de retragerea Rusiei din Primul Război Mondial, tânăra republică sovietică s-a găsit izolată în
diplomația internațională.[7]

În această situație, liderul bolșevic Vladimir Lenin a declarat că Rusia Sovietică a fost „înconjurată de state
capitaliste ostile” și că revine diplomației sarcina de a lupta prin mijloace specifice pentru a diviza dușmanii
Sovietelor. În acest scop, Lenin a militat și a reușit pentru constituirea Cominternului (Internaționalei a III-a
Comuniste) la Moscova, în 1919, care avea ca obiectiv principal lupta, prin toate mijloacele, pentru
răsturnarea ordinii social-politice în toate țările și pentru formarea unei republici sovietice internaționale.[8]

Liderul care i-a urmat lui Lenin, Iosif Stalin, a văzut Uniunea Sovietică ca o „insulă socialistă” și a declarat că
Uniunea Sovietică trebuie să realizeze ca „încercuirea capitalistă actuală” să fie înlocuită cu o „încercuire
socialistă”.[9]. Încă din 1925, Stalin a declarat că vedea politica internațională ca o lume bipolară, în care
Uniunea Sovietică ar atrage țările care gravitează în jurul socialismului, iar țările capitaliste ar atrage statele
care tind mai degrabă spre capitalism, în timp ce lumea se află într-o perioadă de „stabilitate temporară a
capitalismului”, care precede eventuala sa prăbușire.[10]

Diverse evenimente înainte de cel de-al Doilea Război Mondial au demonstrat lipsa de încredere reciprocă și
suspiciunea între puterile occidentale și Uniunea Sovietică, în afară de provocarea filosofică generală
bolșevică făcută capitalismului.[11]

A existat un sprijin occidental anti-bolșevic pentru Mișcarea Albă în Războiul Civil Rus,[12] iar, apoi,
finanțarea sovietică din 1926 a muncitorilor britanici care făceau grevă a determinat Marea Britanie să rupă
relațiile cu Uniunea Sovietică.[13] În 1927, Stalin a spus că posibilitatea unei coexistențe pașnice cu țările
capitaliste „rămânea în trecut”,[14] fiind în actualitate acuzațiile conspirative (în timpul procesului Șakty din
1928 s-a afirmat existența unei lovituri de stat planificate de britanici și francezi).[15] De asemenea,
tensiunile au fost întreținute și de refuzul Statelor Unite ale Americii de a recunoaște Uniunea Sovietică
până în 1933,[16] și de procesele staliniste de la Moscova în timpul Marii Epurări, cu acuzațiile de spionaj
britanic,italian, francez, japonez și nazist.[17]

Când armata germană, în iunie 1941, prin Operațiunea Barbarossa, a invadat Uniunea Sovietică, Aliații au
profitat de noul front deschis și au decis să ajute Uniunea Sovietică. Marea Britanie a semnat o alianță
formală, urmată de Statele Unite ale Americii, care au încheiat, la fel, un acord formal. În timpul războiului,
Statele Unite ale Americii au livrat atât britanicilor, cât și sovieticilor armament prin intermediul
Programului de împrumut și închiriere Lend-Lease[18] Cu toate acestea, Stalin a rămas extrem de suspicios
și a crezut că britanicii și americanii au conspirat pentru a se asigura că sovieticii poartă greul luptelor
împotriva Germaniei naziste. Conform acestui punct de vedere, aliații occidentali au întârziat în mod
deliberat deschiderea celui de al doilea front anti-german, în scopul de a interveni în ultimul moment și a
impune acordul de pace. Astfel, percepțiile sovietice despre Occident au lăsat o puternică tensiune și
ostilitate între puterile aliate.[19]

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945–1947)

Conferința de la Ialta din timpul războiului cu privire la Europa de după război

Articole principale: Conferința de la Teheran și Conferința de la Ialta.

„Cei Trei Mari” la Conferința de la Ialta: Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt și Iosif Stalin, 1945

Aliații nu puteau să se înțeleagă cu privire la modul în care ar trebui să arate harta Europei, și modul în care
granițele vor fi trasate după război.[20] Fiecare parte a avut idei diferite în ceea ce privește stabilirea și
menținerea securității după război.[20] Aliații occidentali au dorit un sistem de securitate în care guvernele
democratice ale țărilor să rezolve pașnic diferendele, prin intermediul organizațiilor internaționale.[21]
Având în vedere experiențele istorice ale rușilor privind invaziile frecvente,[22] imensele pierderi umane și
materiale ale Uniunii Sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial (estimate la 27 milioane de persoane) și
distrugerile suferite de acest stat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,[23] URSS a căutat să sporească
securitatea sa prin dominarea afacerilor interne ale țărilor cu care se învecina.[20][24]

Aliații occidentali au fost ei înșiși fundamental divizați în privința viziunii lor despre noua lume postbelică.
Obiectivele lui Roosevelt erau o victorie militară în Europa și Asia, realizarea supremației economice globale
asupra Imperiului Britanic, precum și crearea unei organizații a păcii în lume.

Aceste obiective au fost o viziune mult mai globală, decât viziunea lui Winston Churchill, care a fost, în
principal, axată pe asigurarea controlului asupra Mediteranei, asigurând supraviețuirea Imperiului Britanic și
independența țărilor din Europa de Est ca state-tampon între sovietici și Regatul Unit.[25]

În viziunea americană, Stalin părea un potențial aliat în realizarea scopurilor lor, în timp ce, în abordarea
britanică, Stalin apărea ca cea mai mare amenințare.

Cu sovieticii ocupând deja cea mai mare parte din Europa de Est, Stalin a fost, deja, în avantaj, iar cei doi
lideri occidentali concurau pentru favorurile lui. Diferențele dintre Roosevelt și Churchill au condus la
acorduri separate cu sovieticii. În octombrie 1944, Churchill a întreprins o călătorie la Moscova, unde, printr-
un acord separat cu Stalin și fără știrea lui Roosevelt, a fost de acord să împartă Balcanii în sfere de
influență.

La Ialta, Roosevelt a semnat un acord separat cu Stalin, în ceea ce privește Asia, și a refuzat să-l sprijine pe
Churchill cu privire la problemele din Polonia și reparațiile de război.[25] Negocierile aliate ulterioare privind
balanța de după război au avut loc la Conferința de la Ialta, în februarie 1945, deși această conferință, de
asemenea, a eșuat în încercarea de a ajunge la un consens ferm asupra cadrului pentru o soluționare
postbelică în Europa.[26]

Zonele aliate de ocupație din Germania după război

În aprilie 1945, atât Churchill, cât și noul Președinte al Statelor Unite, Harry S. Truman, s-au opus, printre
altele, deciziei sovieticilor de a instala Comitetul Național de Eliberare Polonez (Guvernul de la Lublin),
rivalul controlat de sovietici al guvernului polonez în exil, ale cărui relații cu sovieticii au fost întrerupte.[27]
După victoria Aliaților din mai 1945, sovieticii au ocupat, efectiv, Europa de Est,[26] în timp ce puternice
forțe militare americane și occidentale aliate au rămas în Europa de Vest. În Germania și Austria, Uniunea
Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța au stabilit zone de ocupație și un cadru de
lucru lejer pentru control.[28]

Conferința Aliaților de la San Francisco din 1945 a creat Organizația Națiunilor Unite (ONU), o organizație
multinațională pentru menținerea păcii în lume, dar capacitatea de aplicare a acesteia de către Consiliul de
Securitate a fost, practic, paralizată de posibilitatea celor 5 membri permanenți ai Consiliului (SUA, URSS,
China, Marea Britanie și Franța) de a folosi, individual, dreptul lor de veto.[29] În consecință, ONU a fost, în
esență, transformată într-un forum inactiv pentru schimb de retorici polemice, iar sovieticii se foloseau de
acesta aproape exclusiv ca de o tribună de propagandă.[30]

Conferința de la Potsdam și înfrângerea Japoniei

Winston Churchill, Harry S. Truman și Iosif Stalin la Conferința de la Potsdam, 1945

Articole principale: Conferința de la Potsdam și Capitularea Japoniei.

La Conferința de la Potsdam, care a început la sfârșitul lunii iulie 1945, după capitularea Germaniei, au
apărut diferențe serioase asupra dezvoltării viitoare a Germaniei și a Europei de Est.[31] În plus, antipatia
crescândă a participanților și limbajul belicos au servit pentru a confirma suspiciunile fiecăruia dintre ei
despre intențiile ostile ale celorlalți și îi determina să-și consolideze pozițiile lor.[32] La această conferință,
Truman l-a informat pe Stalin că Statele Unite poseda o armă puternică nouă.[33] Stalin a fost conștient de
faptul că americanii lucrează la bomba atomică și, având în vedere că sovieticii aveau propriul lor program
rival, a reacționat calm la aceste știri. Liderul sovietic a spus că a fost mulțumit de știri și și-a exprimat
speranța că arma va fi folosită împotriva Japoniei.[33]

La o săptămână după încheierea Conferinței de la Potsdam, aviația Statelor Unite a utilizat, demonstrativ,
arma nucleară prin bombardarea orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki. La scurt timp după atacuri, Stalin
a protestat în fața oficialilor americani, considerând că Truman a oferit o sovieticilor o influență prea mică în
Japonia ocupată de americani.[34]

Formarea Blocului Estic (răsăritean)

Articole principale: Blocul răsăritean și Acordul de procentaj.

Schimbările teritoriale postbelice în Europa de Est și formarea Blocului de Est și așa-numita Cortină de fier

Copia lui Churchill despre acordul secret dintre el și Stalin.

În timpul etapelor de deschidere a celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a pus bazele
Blocului Estic, prin anexarea directă a mai multor țări ca Republici Sovietice Socialiste, care au fost, inițial (și
efectiv), cedate de către Germania nazistă, prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Acestea au inclus estul Poloniei
(încorporată în teritoriile poloneze anexate de către Uniunea Sovietică),[35] Letonia (care a devenit RSS
Letonă),[36][37] Estonia (care a devenit RSS Estonă),[36][37] Lituania (care a devenit RSS Lituaniană),[36]
[37] parte a Finlandei de Est (care a devenit RSS Carelo-Finică), Moldova, (care a devenit RSS
Moldovenească).[38][39] Teritoriile din Europa de Est eliberate de naziști și ocupate de către forțele armate
ale Uniunii Sovietice au fost adăugate la Blocul de Est, prin transformarea lor în state satelit, comunizate:
Republica Democrată Germană (Germania de Est),[40] Republica Populară Polonă, Republica Populară
Bulgară, Republica Populară Ungară,[41] Republica Socialistă Cehoslovacă,[42] Republica Populară Română
și Republica Populară Albania.[43] Regimurile de tip sovietic care au apărut în Blocul de Est nu numai că
reproduceau economiile planificate de tip sovietic, dar au adoptat și metodele brutale folosite de Iosif
Visarionovici Stalin și de poliția secretă sovietică pentru a suprima orice opoziție reală și potențială.[44]

În Asia, în ultima lună a războiului, Armata Roșie a invadat Manciuria și a ocupat o mare parte a teritoriului
coreean situat la nord de paralela 38.[45] Ca parte a controlului consolidat al lui Stalin asupra Blocului Estic,
NKVD, condus de Lavrenti Beria, a supravegheat crearea polițiilor secrete de tip sovietic în toate statele
satelit, care trebuiau să zdrobească orice încercare de rezistență anticomunistă.

Atunci când în Bloc au apărut cele mai mici mișcări pentru independență, Stalin prin strategia lui, a lovit
nemilos în foștii săi rivali din perioada antebelică. Aceștia au fost înlăturați de la putere, condamnați la ani
grei de închisoare și mulți dintre ei executați.[46]

Prim-ministrul britanic Winston Churchill, îngrijorat de dimensiunea enormă a forțelor sovietice dislocate în
Europa la sfârșitul războiului și neavând, deloc, încredere în liderul de la Kremlin, Iosif Stalin, considera că
sovieticii amenință Europa de Vest.[47] Drept urmare, în aprilie-mai 1945, Comitetul de Planificare al
Cabinetului de Război britanic a dezvoltat Operațiunea Inimaginabil, „un plan de a impune Rusiei Sovietice
voința Statelor Unite și Imperiului Britanic”.[48]

Pregătirea pentru „noul război”

Cortina de fier

Articole principale: Telegrama Lungă, Cortina de Fier și Reformularea politicii privind Germania.

În februarie 1946, „Telegrama Lungă” a lui George F. Kennan de la Moscova a ajutat la articularea unei
politici tot mai severe a guvernului SUA împotriva sovieticilor, care a devenit baza pentru strategia SUA față
de Uniunea Sovietică pe toată durata Războiului Rece.[49] Raportul îi prezenta lui Truman, pe fondul
relațiilor din timpul războiului cu Uniunea Sovietică, o perspectivă asupra acordurilor existente și, cel mai
important, detalii privind încălcările sovietice ale acordurilor cu Statele Unite ale Americii. Acesta a subliniat,
de asemenea, importanța unui public bine informat, deoarece „doar un public bine informat va sprijini
politicile dure pe care activitățile sovietice le fac imperative”.[50]

George F. Kennan a dezvăluit modul de gândire al sovieticilor (1947)

În septembrie, partea sovietică a produs Telegrama lui Novikov, trimis de ambasadorul sovietic în SUA, la
cerere, „coautor” fiind Viaceslav Molotov. Telegrama sovieticilor descria SUA ca fiind în ghearele
monopolului capitaliștilor, care au construit un arsenal militar „ca să pregătească condițiile pentru a câștiga
supremația mondială într-un nou război.”[51]
În data de 6 septembrie 1946, James F. Byrnes a rostit discursul său în Germania, prin care repudia Planul
Morgenthau (o propunere dură de împărțire a Germaniei cu intenția de a înlătura posibilitatea Germaniei
de a mai declanșa un război) și avertiza URSS că SUA intenționează să-și mențină prezența sa militară în
Europa pe o perioadă neprecizată.[52] O lună mai târziu, Byrnes a recunoscut că „Esența programului nostru
a fost să-i câștigăm pe germani de partea noastră [...] a fost o bătălie între noi și ruși pentru mințile
germanilor [...]”[53]

La câteva săptămâni după lansarea acestei „Telegrame Lungi”, fostul prim-ministru britanic Winston
Churchill a rostit, în Fulton, Missouri, faimosul său discurs „Cortina de Fier”.[54] Discursul făcea apel pentru
o alianță anglo-americană împotriva sovieticilor, care erau acuzați de el că au „tras” o „cortină de fier” de la
Stettin, în Marea Baltică, până la Trieste, în Marea Adriatică.[55][56]

În 1952, Stalin a propus, în mod repetat, un plan de unificare a Germaniei de Est cu cea de Vest sub un
singur guvern, care să fie ales în alegeri supravegheate de către Organizația Națiunilor Unite, în cazul în care
noua Germanie urma să stea departe de alianțele militare occidentale, dar această propunere a fost
refuzată de către puterile occidentale. Unele surse contestă sinceritatea propunerii.[57]

Începuturile Războiului Rece (1947–1953)

Cominformul și ruptura dintre Tito și Stalin

Articole principale: Cominform și Ruptura dintre Tito și Stalin.

În septembrie 1947, sovieticii au creat Cominformul, al cărui scop a fost de a controla strâns evoluția
ideologică a mișcării comuniste internaționale și a strânge controlul politic asupra statelor satelite sovietice,
prin coordonarea partidelor comuniste ale Blocului răsăritean. Evoluția Cominformului a avut un regres
jenant în luna iunie a anului următor, când, datorită rupturii dintre Tito și Stalin, membrii Cominformului au
fost expulzați din Iugoslavia, iar Iugoslavia a rămas țară comunistă, dar a aderat la Mișcarea de Nealiniere.
[58]

Politica de stăvilire și Doctrina Truman

Articole principale: Politica de stăvilire și Doctrina Truman.

Alianțe militare europene

Prin 1947, consilierii președintelui SUA, Harry S. Truman l-au îndemnat să ia măsuri imediate pentru a
contracara influența Uniunii Sovietice, amintindu-i de eforturile lui Stalin (în confuzia de după război și
colaps) pentru a submina SUA, prin încurajarea rivalității dintre țările capitaliste, care ar putea provoca un
alt război.[59] În februarie 1947, guvernul britanic a declarat că nu-și mai putea permite să finanțeze
regimul militar grec monarhic în războiul civil grec împotriva insurgenților comuniști. Răspunsul guvernului
american la acest anunț a fost adoptarea unei politici de îngrădire,[60] al cărei obiectiv declarat era cel de a
opri răspândirea comunismului. Truman a ținut un discurs care făcea apel pentru alocarea a 400 milioane
dolari pentru a interveni în război și a prezentat Doctrina Truman, care încadra conflictul ca o competiție
între popoarele libere și regimurile totalitare.[60] Chiar dacă insurgenții au fost de ajutați de Iugoslavia lui
Josip Broz Tito,[16] unii politicieni americani acuzau Uniunea Sovietică că conspiră împotriva regaliștilor
eleni pentru a lărgi influența sovietică.[61] Enunțarea Doctrinei Truman a marcat începutul unui consens în
domeniul apărării și politicii externe între republicani și democrați, axat pe politica de stăvilire, numită
descurajare, care a slăbit în timpul și după Războiul din Vietnam, dar a persistat ulterior.[62][63] Partidele
moderate și conservatoare din Europa, precum și social-democrații, au sprijinit, practic, necondiționat
alianța occidentală,[64] în timp ce comuniștii europeni și americani, plătiți de către KGB și implicați în
operațiuni de spionaj ale acestuia,[65] au aderat la linia Moscovei, deși dezacordurile au început să apară
după 1956. Alte critici ale politicii de consens au venit de la activiștii care erau împotriva războiului din
Vietnam, Campania pentru Dezarmare nucleară și dezarmare nucleară.[66]