Romanul obiectiv, realist, balzacian, modern:

ENIGMA OTILIEI, G. Călinescu

a) Romanul - definiție, trăsături

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care
se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase, a căror personalitate
este bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsături de caracter și de
întâmplările care constituie subiectul operei.

Trăsături:

- Apar indicii de timp și spațiu. Întâmplărie romanului se petrec în interval mare de timp și în
mai multe locuri;
- Fiindcă este o creație epică are un subiect structurat pe momentele subiectului. În roman apar
conflicte puternice: principale și secundare; exterioare și interioare;
- Romanul are o structură narativă amplă, care permite desfășurarea subiectului în planuri
paralele;
- Combină nuclee narative distincte;
- Folosește un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul epic;
- Prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi;
- Cunoaște o mare varietate de forme.

1
b) Tema și viziunea despre lume și viață

- Romanul "Enigma Otiliei" (numit iniţial "Părinţii Otiliei"), publicat în 1938

și structurat în 20 de capitole, ridică de la bun început probleme privind
încadrarea lui într-un curent literar. Structura, compoziţia, personajele, arhitectura
naratorială, o serie de pasaje lirice demonstrează cu pregnanţă că romanul este, în
acelaşi timp, clasic, romantic şi realist, dar nu lipsesc nici elemente baroce.

- În intenţie, romanul lui George Călinescu este balzacian. Scriitorul vizează

recondiţionarea speciei într-o epocă dominată de romanul de tip proustian.
- "Enigma Otiliei" se vrea aşadar primul nostru roman citadin modern, nu de
tip analitic, ci de tip clasic, balzacian.

- Tema romanului este balzaciană: viaţa burgheziei bucureştene de la

începutul secolului XX sub strictul determinism social-economic. Vin să
întărească intenţia balzaciană tema paternităţii şi cea a moştenirii.

- Un prim episod care reflectă specificul viziunii călinesciene este acela al

galeriei personajelor din incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care
pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu şi Tulea, cititorul face cunoştinţă în
manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte
înaltă şi încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în
jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află cei care vor avea un rol mai mult
sau mai puţin important în desfăşurarea epică a romanului. Încă de la început se
profilează prin replici, aluzii, gesturi, ticuri- tipare caracterologice: avarul iubitor
de copii ( moş Costache Giurgiuveanu), “baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae
Tulea), fata bătrână (Aurica Tulea), dementul senil (Simion Tulea), arivistul, un
„demagog al ideii de paternitate”, impostor şi sentimental (Stănică Raţiu), cocheta
(Otilia), ambiţiosul (Felix), aristocratul rafinat - “un pesonaj nou” (Leonida
Pascalopol). Naratorul notează minuţios fiecare aspect revelator: familiaritatea
neobişnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru
ea- el îi oferă cu discreţie un inel cu safir, răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie
lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix poate fi o distracţie nouă pentru Otilia,
refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui la cărţi, ocheadele
Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri.

2
- Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene
-în special cea din “Pere Goriot” şi “Eugenie Grandet”- se află în capitolul
XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la
pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu
atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul,
neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor
culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui
Weissmann o seringă contra cost cu care să-i facă injecţie. Clanul Tulea, rapace,
sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se instalează
milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi
de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar
şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu
hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt.
Astfel, episodul concentrează epic schema întregului roman.

- Viziunea despre lume a autorului se oglindeşte în primul rând în

desfăşurarea generală a acţiunii, conform celor două planuri narative: al
conflictului succesoral declanşat de moştenirea considerabilei averi a lui
Costache Giurgiuveanu, şi al formării tânărului Felix Sima, sosit la Bucureşti
pentru a studia medicina, care trăieşte aici prima sa iubire.

Viziunea realistă însoţeşte mai ales povestea moştenirii. Costache Giurgiuveanu,

rentier avar, deţinător al mai multor imobile şi variate proprietăţi, creşte pe Otilia
Mărculescu, fiica sa vitregă; de asemenea, este tutore şi administrator al veniturilor
lui Felix Sima. Averea lui este vânată de clanul Aglaei Tulea, sora acestuia, care
luptă cu înverşunare cu oricine poate părea că îi periclitează planurile. În final,
banii bătrânului, pe care refuză să îi depoziteze la bancă şi amână să îi dăruiască
Otiliei, sunt furaţi de Stănică Raţiu - avocat, un „geniu al răului”- ginerele Aglaei.
Surprinzând furtul, Giurgiuveanu moare în urma unui atac de apoplexie. Stănică
divorţează de Olimpia Tulea, devine om de afaceri temut şi intră în politică. Totul
confirmă teza balzaciană: „Zeul la care se închină toţi este banul”.

3
Pe de altă parte, personajele care se sustrag acestei fascinaţii- Felix şi Pascalopol,
care au o concepţie morală asupra vieţii şi se străduiesc să o aplice, trăiesc sub
diferite forme experienţa existenţială a iubirii, obiectul adoraţiei lor fiind, în final,
inefabilul feminin. „Enigma” este decriptată gnomic de însuşi autor: ” Enigmatică
va fi în veci fata care respinge, dând totuşi dovezi de afecţiune.”

- Conflictul oglindeşte, la rândul său, tema romanului. Conflictul între clanul

Tulea şi Otilia Mărculescu are la bază problema moştenirii. Aglae Tulea,
veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte neobosit interesele şi pe cele ale copiilor
săi, în luptă continuă cu toţi cei pe care îi vede ca ameninţări ale acestor interese.
Malignitatea personajului devine un nucleu generator al conflictelor familiei
burgheze: între ea şi Costache, pentru moştenirea pe care cel din urmă ar vrea
să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi moştenire; între
Aurica şi Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş; între Titi
şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul
controlat, neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între tânărul cu o poziţie
socială care abia se profilează la orizont, aflat la vârsta primelor experienţe erotice
şi maturul bogat, rafinat , singur şi resemnat, subliniază tema formării ce dă
caracterul de bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai
realistă, Otilia îl învaţă, inconştient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea
intereselor este trecătoare. Tânărul va confirma adevărul aceastei lecţii
căsătorindu-se mai târziu „într-un chip care se cheamă strălucit”.

- Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă, în sistem închis, a

universului romanesc. Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi case, aceeaşi
curte, în seara lui iulie 1909, când Felix Sima pătrunde în universul familiei
Giurgiuveanu, şi zece ani mai târziu, ca încheiere definitivă a etapei
experienţiale. Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case, de la case la
interioare şi la figurile personajelor este o modalitate de pătrundere în psihologia
personajelor. Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura,
cu amestecul influenţelor incompatibile, executate în materiale precare, aflate în
diferite stări de degradare, sugerează incultura, snobismul, zgârcenia şi delăsarea,
declinul unei lumi care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar
nu şi fondul cultural. Aspectele sunt anticipatoare, marcă a omniscienţei realiste.
Peste ani, Felix va regăsi strada Antim, cu casa lui moş Costache ” leproasă,
înnegrită”. Curtea năpădită de scaieţi şi poarta cu lanţ sugerează trecerea
necruţătoare a timpului, confirmată de reformularea primei replici a lui Costache
Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!”

4
- Tehnicile narative susţin configurarea temei romanului în măsura în care
aparţin realismului: înlănţuirea cronologică, descrierea specifică ce susţine
veridicitatea (mimesis), folosind detalii semnificative ca modalităţi de
caracterizare indirectă, observaţia psihologică. Alături de acestea, inserţia
unor micronaraţiuni, desfăşurarea scenică, dramatizarea prin dialog,
completează caracterul polifonic al unei opere ce experimentează tipare
diverse pentru a-şi stabili un traseu propriu, complex.

- Romanul Enigma Otiliei reflectă în mod realist imaginea societăţii burgheze în

Bucureştiul transformărilor începutului de secol XX. Declinul unei lumi, pe
rămăşiţele căreia se clădeşte o alta, cu energiile sale, este zugrăvit cu mijloace
clasice, împletite cu elemente de romantism şi modernism.

- Viziunea autorului este în acelaşi timp caragialescă, deasupra situaţiilor pluteşte

un permanent aer comic şi satiric. Numit un „cinic jovial”, Călinescu relizează în
„Enigma Otiliei” un joc intelectual şi estetic care subjugă cititorul.
Substanţialitatea elementelor realiste nu este pervertită. Situaţiile sunt tipice şi
creează iluzia vieţii. Dar atitudinea naratorului nu este de detaşare obiectivă, ci de
detaşare ironică şi amuzată. Ne este prezentată, astfel, o realitate interpretată, care
cucereşte atât prin conţinut, cât şi prin comentariul acestuia .

5
c) Particularități de construcție (caracterizare) a personajului Otilia
Mărculescu

- Apărut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată exegeză, romanul „Enigma

Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea.

- În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel

motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul
epocii interbelice, de altfel o idee care l-a interesat foarte mult pe scriitorul
român. Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat părinte al
Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt
interesaţi, din diferite mortive, de soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache
îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de
Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la
nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că
în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea.

- Titlul „Enigma Otiliei” sugerează comportamentul derutant al eroinei,

uneori absurd care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede
că o are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul romanului.

- Naratorul este omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva

narativă este de tipul „dindărăt”, aşa cum se observă din primele rânduri cu care
începe romanul, situând exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu.

- Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe

planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea
detaliilor: destinul Otiliei şi al membrilor familiei Tulea, al lui Stănică. Al
doilea plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine la
Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele său şi trăieşte iubirea
adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi celorlate planuri
secundare, pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine, accentuând
în felul acesta realismul romanului său.
- Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care
sugerează universul social prin tipurile umane realizate.
6
- O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia
Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate (aici
conturându-se statutul social al acesteia).

- Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară,

"tipizarea mea în ipostază feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în
mod direct de către narator, care îi atribuie rolul de observator lui Felix, la
începutul romanului, realizându-i portretul fizic: „faţa măslinie, cu nasul mic
şi ochii foarte albaştri arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul
de dantelă”. Portretul personajului se completează prin alte trăsături, precum
cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică, îmbrăcată într-o
rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”

- Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce

reiese din faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din
relaţiile cu celelalte personaje, conturându-i-se statutul psihologic și cel moral.

- Astfel, descrierea camerei fetei, realizată spre sfârşitul primului capitol al

romanului, corespunde modelului balzacian, care propune tehnica focalizării
în vederea prezentării personalităţii celui care trăieşte în mediul descris. Deci,
cadrul în care trăieşte devine o modalitate de pătrundere în psihologia
personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte despre
caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de
haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine
colorate ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…”.

- Faptul că era interesată de moda vremii justifică bunul gust, rafinamentul,

dragostea de muzică şi armonie. Dezordinea şi amalgamul de lucruri prezente
în camera Otiliei sugerează, pe de altă parte, şi faptul că ea încă se caută pe
sine, este la vârsta la care personalitatea ei nu s-a desăvârşit încă. În opoziţie
cu acestă etapă este imaginea Otiliei din finalul romanului, pe care Felix cu
surprindere o observă în fotografia pe care i-o dă Pascalopol; imaginea femeii
mature nu-i mai aminteşte prin nimic de cea pe care el o cunoscuse cândva.

- În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor

multiple şi a observaţiei psihologice (pluriperspectivismul).

7
- Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiinţa
celorlalte personaje, ca şi cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele.
Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare, pe care trebuie să o
protejeze, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din pricina caracterului
său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E
o şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o
sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”;
colegii lui Felix o văd ca pe “cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce
Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum „dezmăţata”,
„stricată”, „zănatică”.

- Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp
ce pentru Felix Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol
mărturiseşte că nu poate delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru
ambele personaje masculine, Otilia este, într-o anumită etapă a existenţei lor,
o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului. Din perspectiva psihologiei
masculine feminitatea va fi întotdeuna resimţită ca fiind misterioasă,
enigmatică pentru că nu se lasă descoperită în toate resorturile ei intrinseci.

- Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt

cuceritoare. Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii
formează o imagine pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix
prin curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează, stările sale de spirit
schimbându-se foarte repede. Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor
manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt
asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.

- Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte

bine soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii.
Interesant este că, deşi manifestă o oarecare superficialitate, ea are totuşi
conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu
mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem
mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”.
- Comportamentul fetei este contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea
impresionează prin naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine:
gustă oricând farmecul jocurilor copilăreşti, escaladează la moşia lui
Pascalopol stogurile de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să
râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să

8
zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de exuberanţă şi
libertate pe care le resimte în unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte
însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca alături de Pascalopol, realizând că o
relaţie între ei va interveni în destinul strălucit al tânărului.

- Compoziţia personajului include şi biografia lui (statutul social) evidentă

într-o discuţie cu Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost
căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte!
Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie
puţin ruptă, în care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie
cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi
el cu ochii Otiliei)”.

- Otilia se mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi
pecetluieşte definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia
care îşi doreşte atât de mult moştenirea. Într-un comentariu pe care chiar
scriitorul îl face cu referire la romanul său el va nota „Otilia nu e personaj
principal. Felix şi Otilia sunt acolo în caliatate de victime şi de termeni
angelici de comparaţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei sunt vulnerabili.
- Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului,
atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială,
reprezentând tipul feminităţii absolute.

9
d) Relația dintre Otilia Mărculescu și Felix Sima

- Romanul Enigma Otiliei, scris de George Călinescu și publicat în anul 1938, este
al doilea roman dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca teoretician,
acesta respinge proustianul și pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin
romanul de tip balzacian.

- Relația dintre cele două personaje, Felix Sima și Otilia Mărculescu,

evoluează pe tot parcursul acțiunii, luând diferite forme, de la o simplă
prietenie, la o poveste de dragoste.

- Statutul social al Otiliei este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei
de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei
după moartea mamei sale. Este respinsă de clanul Tulea, în ciuda faptului că
este indiferentă față de averea lui moș Costache. Fiind studentă la
Conservator, are temperament de artistă, studiază pianul și alege să citească
reviste și cărți franțuzești.

- Pe de altă parte, statutul social al lui Felix suferă modificări pe tot parcursul
acțiunii. Inițial, în casa bătrânului Giurgiuveanu, acesta este un tânăr orfan,
proaspăt absolvent de liceu, cu aspirații mari în cariera de medicină. Faptul
că el este un posibil pretendent la averea lui Giurgiuveanu stârnește disprețul
Aglaei Tulea. Felix evoluează de la statutul de simplu student la Medicină la
cel al unui medic de renume, împlinindu-și astfel dorința de afirmare din
punctul de vedere al carierei.

- Statutul psihologic al Otiliei este marcat de faptul că a rămas orfană și de

viața ei în casa Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce
privește moștenirea bătrânului, dar comportamentul frumos al Otiliei rămâne
neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este silită să le facă față
atacurilor. Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă, imprevizibilă,
chiar capricioasă; o imagine a misterului feminin și totodată reprezintă un
ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol.
- Statutul psihologic al tânărului îi surprinde de la început imaturitatea din
perspectiva emoțională, fiind lipsit de experiență. Eșecul emoțional suferit în
urma realizării imposibilității de a avea o relație cu Otilia și, de asemenea,

10
puterea cu care a făcut față acestei experiențe contribuie la grăbirea
procesului de maturizare pe plan psihologic.

- Statutul moral al Otiliei, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia

ei finală, sunt discutabile. Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier
motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu
dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste
nepotrivită pentru marele viitor”. Alege, de fapt, siguranța și stabilitatea
financiară. Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de
Pascalopol „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

- Statutul moral al lui Felix este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale.
Astfel, Felix este un individ sensibil, fapt ce reiese din atitudinea și maniera cu
care o abordează pe dificila Otilia, respectiv un individ inteligent, fapt
accentuat de atitudinea și comportamentul pe care le are atunci când este pus
față în față cu obstacolele care îl înconjoară. Felix este o fire devotată atât
meseriei de medic, cât și persoanei iubite.

- O primă secvență relevantă pentru relația dintre cele două personaje este
cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin intermediul unei
scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix
și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută
peste tot cu trăsura, iar când, în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă
încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca
întotdeauna, lăsând loc în sufletul lui Felix dezamăgirii și nedumeririi.
Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit
scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia, e adevărat? Mă
iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”

- O altă secvență ce reliefează relația dintre cei doi tineri este cea în care,
atunci când după moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera
lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc,
am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și
că, implicit, au concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul
aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în timp ce Felix are
despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră.
Dându-și seama că aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea

11
idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și alege siguranța
căsătoriei cu Pascalopol.

- Otilia este caracterizată fizic încă din primul capitol: „o fată subțirică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”.
Ulterior, portretul este completat de narator „față măslinie, cu nasul mic și
ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al fetei reies din
caracterizarea directă făcută de alte personaje: Felix și Pascalopol o văd în
dublă ipostază: tânărul o privește ca pe o iubită și mamă: „Nici nu știu cum te
iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a
lipsit în copilărie” , pe când maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită
și fiică „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca
bărbat”. În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama ei
„Tot așa era, mândră, ținea la casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o
percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă eticheta vremii: „O
stricată, o destrăbălată”. Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă
emancipată, care nu respectă întru totul normele de conduită ale vremii și
preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia se autocaracterizează ca fiind
„foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Mijloacele balzaciene: imaginea
contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a portretului ei fizic,
interiorul dezvăluind preocupările artistice, naturalețea, cochetăria,
curiozitatea și atracția spre nou a tinerei.

- Felix Sima este caracterizat direct de către narator: „un tânăr de vreo
optsprezece ani îmbrăcat în uniformă de licean”, prezentându-l cu „o față
juvenilă și prelungă, aproape feminină”, obrazul „de culoare măslinie”, iar
nasul „de o crăpătură elenică”. Indirect, tânărul este descris ca având o fire
analitică, dispus să muncească pentru ceea ce își propune și preocupat de
interesele sale. Însingurat, visător, inteligent, fin, Felix are capacitate de
reflecție, comentariul autorial notând conștiincios gândurile, frământările,
îndoielile în stilul indirect liber sau prin intermediul jurnalului tânărului: ,,Nu
trebuie să fiu așa de orgolios de averea mea, pe care n-am meritat-o și să scot
ochii lumii cu ea. Trebuie să mă port modest, discret, spre a nu scoate în
evidență situația critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că am nevoie de
prezența ei”.
- Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne,
mediul predominant masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la
granița dintre adolescență și tinerețe. Eroina este un amestec ciudat de

12
atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba
din curte, se urcă pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund rațională
și matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot
căsători „eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când
sunt contrariată”. Trecerile clare de la o stare la alta sunt dovezi clare ale
zbuciumului său interior, care generează în Otilia o nevoie puternică de
libertate, această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu
Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune
constrângeri, fie ele și de ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să
fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.

- Conflictul de natură interioară al tânărului este legat de sentimentele sale

față de Otilia. Declanșat de lipsa de experiență pe care o are, în contrast cu
Otilia, atinge punctul culminant când ea îi resping cererea în căsătorie.
Tânărul îndrăgostit ezită să ia o decizie fermă și își pierde iubita, deși vedea în
ea un ideal feminin, fata răspunzându-i nevoii lui de ocrotire, de protecție și
de dragoste. Lipsit de la o vârstă fragedă de căldura sentimentului matern,
Felix îşi îndreaptă înspre Otilia aceste sentimente: „Pentru întâia oară Felix
era prins de braț cu atâta familiaritate de o fată şi pentru prima oară, luând
act de izbucnirea unei simțiri până atunci latente, încercă şi acul geloziei,
văzând cum Otilia generalizează tratamentul”.

- Romanul "Enigma Otiliei" de G. Călinescu surprinde evoluția relației dintre Felix

Sima și Otilia Mărculescu pe tot parcursul operei, de la o firească prietenie, la o
poveste de dragoste, într-un final. Misterul Otiliei și al cuplului pare a se ascunde
în replica de neînțeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci
ani”.

13