Perețeanu Elena

Conversie LLR / LLE, an II, 2021-2022

TIMPUL LUI LUCIAN BLAGA

„ Dintre toate lucrurile, timpul ne dă cel mai mult de cugetat.ˮ (Lucian Blaga)

Odată cu apariţia liricii interbelice în spaţiul românesc, literatura a cunoscut o reînnoire a

tematicii și a viziunii poetice, o preocupare a strategiilor discursive ancorate la imaginarul poetic
modern, respectiv un nou orizont de creație, remarcându-se personalități literare, precum: George
Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga. În comparaţie cu operele realizate de
tradiţionaliști, sămănătoriști și poporaniști, acești scriitori au reușit ca, sub pletora semantică a
configurării și manifestării curentelor moderne în artă (simbolism, modernism, expresionism,
avangardism, neomodernism), să realizeze capodopere literare, reale mostre de cultură națională
și universală.

Eugen Lovinescu îl considera pe Lucian Blaga unul dintre cei mai originali și profunzi
creatori de imagini ai literaturii noastre, am putea spune un filosof al culturii dublat de un poet
filosof, absorbit în permanență de cunoaștere (gnósis) luciferică și paradisiacă și existență
(ontos-uri), de coordonatele spațiale (anabasică și catabasică), de aspectele fanic și criptic ale
revelării lumii, prin metafore plasticizante ori revelatorii, operă ale cărei simboluri și sensuri
poetice sunt concentrate în jurul unei generoase arii tematice, din care reținem: timpul universal vs
individual, timpul istoric vs mitic și/ sau biblic, spațiul sacru vs profan, existența ca efemeritate vs
eternitate, simultaneitatea lumilor, teme poetice dinamizate atât de un atitudinal dihotomic, de
cădere, prăbușire urmată de ascensiune descriind coordonate spațiale catabasică și/ sau anabasică, cât
și stări tensive, când euforice, dionisiace, pledând pentru evadare, călătorie, dorul, ieșirea din
captivitate, când disforice anunțând alienarea, resemnarea, izolarea. Imaginarul poetic al plecărilor și
sosirilor, al călătoriei în lumea mare întru schimbarea destinului și a întoarcerii „fiului risipitor”
intermediază calea spre divin și intrarea în miturile biblice. Lucian Blaga se adâncește ,,într-o zonă
paradisiacă, eterată, purificat fiind de toate tristeţile cosmice, pe care i le procură neobosita lui sete
de divinitate.”, observa Gh. Vrabie (1940, 234), idee aprofundată de Tudor Vianu, care ne oferă
imaginea eului ce accede spre divinitate: ,,Căutător al lui Dumnezeu, crezând a-L găsi în răscoala
titanică a sufletului său și neaflându-L, cercetându-L în farmecul idilic al naturii și negăsindu-L nici
acolo, mistuindu-se în tristeţea tainei lui atât de învăluită într-o lume a dezolării și a cenușii,
navigator pe acel mare fluviu al sângelui, care curge din eternitate și se întoarce în ea, izbutind
până în cele din urmă să-și azvârle ancora în pământul regăsit al ţării, Lucian Blaga aduce în
poezia sa o experienţă de întindere și adâncime cum literatura noastră n-a cunoscut de multe ori.”
(în Gândirea XIII/ nr.8, 1934, 305). Prin urmare, Lucian Blaga e poet al misterelor cosmice,
ipostază complinită prin poezia revelării divine.
Opera lui Lucian Blaga dezvăluie orizonturile unei creaţii impresionante prin vastitate şi
diversitate, marcând perioada respectivă prin elemente de originalitate comparabile cu înscrierea in
universalitate. Chiar dacă autorul acestei creaţii ar putea fi considerat, ca şi Mihai Eminescu, poet în
toate manifestările sale, este limpede faptul că el s-a putut adapta unor forme variate de expresie,
consacrându-se nu numai ca poet, dar şi ca filozof, dramaturg, eseist, scriitor aforistic, romancier şi
memorialist.
Creatorii de valori, de timp - Eminescu, Blaga, Stănescu - au oferit unul altuia din trăinicia
timpului său: timpul eminescian fiind folosit cu prisosinţă de Blaga, timpul blagian fiind inspirat cu
dibăcie de Stănescu, care şi-a oferit, la rândul său, propriul timp viitorilor creatori spre a nu permite
deteriorarea timpului. Lucian Blaga afirmă că timpul e „scara suitoare a ideii în întruchipările ei
istorice” sau chiar „drumul către sine însăşi al Divinităţii”. Intuind corect şi dovedindu-şi spiritul
vizionar, Lucian Blaga transformă timpul fără patrie în timp transcendental. Făcând parte din
prima generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat (Mircea
Eliade), poetul de la Lancrăm se foloseşte pe deplin de puţinul răgaz istoric de după Marea Unire şi
creează sistemul filosofic al timpului culturii române.
Din perspectiva creării timpului său, aprobat „singur în lumina sa” (Poezia), în sens de veşnicie
sau de nemurire, Lucian Blaga îşi înfăţişează programul filosofic nu asupra timpului abstract, ci a
tuturor dimensiunilor lui: timpul de ieri, timpul de azi, timpul de mâine. Prins în imaginea
mişcătoare a eternităţii (Platon), timpul la care muncea Blaga nu era atât timpul vieţii sale, cât
timpul nemuririi sale. Asta, de fapt, face fiecare om de cultură o viaţă întreagă: îşi creează timpul
nemuririi sale, durata căruia e măsura talentului, a perseverenţii sale, a obiectivelor alese, a
importanţei mesajului pentru noile generaţii printre care trăieşte deja nu autorul, ci opera sa (faptele
sale). Luat ca„ interval al universului sau interval al tuturor lucrurilor” precum era definit de
pitagoreicul Archytas de Tarentum (Lucretius, De rerum natura, 1, 459), timpul etern al unei culturi
e un spaţiu fără început şi sfârşit, din care face parte şi timpul unui sau a mai mulţi creatori de
valori, creatori de timp. Timpul creat de Blaga are valoarea creaţiei sale, fie că e vorba de un timp
curgător prin decenii, secole chiar sau un timp încremenit în admiraţia operei blagiene
monumentale. Chiar fiind exclus din viaţa publică, Lucian Blaga a conştientizat că există pentru
cultura unui neam, intuind clar spaţiul şi timpul ce-l vor avea de parcurs mesajele filosofice şi
metaforele sale.
Folosind metafore precum „cascada”, „havuzul”, „fluviul”, filosoful vorbeşte despre timpul
în care se simte respirând, trăind, sperând. Timpul blagian e „orizontul deschis unor trăiri
îndepărtate prin excelenţă spre viitor” [1, p. 73]. Anume prin acest profil, de „timp-havuz”, sufletul,
despre care vorbeşte autorul, „îşi are accentul hotărât şi fără ocol pus la dimensiunea viitorului”. Şi
are „semnificaţia unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct iniţial, investit cu accentul
maximei valori” de care, nu se poate bucura, în opinia lui Blaga, nici prezentul şi nici trecutu l,
deoarece acest fel de timp „e trăit şi înţeles prin sine însuşi”. Şi sufletul, care-l trăieşte, va constata
că timpul are „darul să înalţe necontenit nivelul existenţei”, fiind „creator de valori tot mai înalte”
[1, p. 74]. Oare nu despre nemurire vorbea Blaga? Evoluţionismul şi Hegel apreciind devenirea
lumii „ca o trecere de la haos la un cosmos tot mai organizat”, adică au văzut-o ca pe o trecere de
la un nivel de echilibru inferior la un nivel de echilibru superior. Asta ar însemna că lumea e cu atât
„mai eterogen organizată în sisteme stabilite şi cumpănite, cu cât e mai avansată în timp” [1, p.76].
Cu alte cuvinte, filosoful român constată că timpului i se imprimă virtuţi creatoare. „Timpul-fluviu”
îşi are accentul pe prezentul permanent. „Prezentul de ieri, de azi şi de mâine e privit de fiecare
dată ca existând pentru sine, sieşi suficient”, afirmă Lucian Blaga în Trilogia culturii, nici „treaptă
spre ceva mai înalt ce va fi, nici fază de disoluţie a unui ceva mai înalt ce a fost ”. Altfel zis, timpul
acesta e „adunat cu totul în momentul de faţă, dar tot aşa în tot ce a fost sau poate deveni moment
de faţă”. Şi niciun „moment nu există numai ca trecere spre celălalt moment, ci e scop în sine şi
pentru sine” [1, p.74]. Scop în sine şi pentru sine poate fi nemurirea unei personalităţi, devenită
patrimoniu cultural al unui neam, de ce nu, chiar nemurirea acestui neam cu sens de naţiune, de
popor. „Timpului-cascadă”, orizont al „unor trăiri pentru care accentul supremei valori zace pe
dimensiunea trecutului”, filosoful îi oferă „semnificaţia unei necurmate îndepărtări în raport cu un
punct iniţial, investit cu accentul maximei valori” [1, p. 75]. În acest zbor scurt şi zadarnic prin
viaţă, omului îi e dat să se descopere, să se înţeleagă, să se creeze, şi, pentru cei aleşi, să se întoarcă
în cosmos, rămânând prin nemurirea lor, un cântec ce „se pătrunde/de chemări de veci” în
patrimoniul neamului unde a văzut lumina zilei. Exegeţii trec de la o tăcere obiectivă a universului
la o tăcere subiectivă, personală a poetului, profund interiorizată. Se mai semnalizează „existenţa
unei tăceri mute şi a unei tăceri muzicale” [2, p. 125]. “Fiinţă a îndepărtărilor şi a interogaţiei” [3,
p. 90], omul blagian se acomodează cu abisul somnului deoarece el trece toate nuanţele abisului,
toate nivelurile prin care marele filosof l-a purtat în cercetările şi eseurile sale adunate în trilogii.
Spre deosebire de Jung, Blaga vede abisul de la înălţimea sau adâncimea puterii creatoare – ea
însăşi fiind un abis nesfârşit de idei, de preocupări, de cutezanţă şi esenţă a unui scop bine
determinat, a unei realizări încununate cu o posteritate fertilă. Eul lui Blaga parcurge „acest drum
de la singurătatea neliniştii la singurătatea fiinţei sale în faţa destinului”:„În singurătatea-mi,
pământean în lacrimi,/ stau de veghe lângă vatra mea de patimi./ Suflet prăbuşit în hume ca în
perne -/ nici o veste – de odihnă nu-mi aşterne”. (Lângă vatră)
Implicat personal în dialogul cu timpul, poetul oferă în primele cărţi un timp al trecerii, al
destrămării, al risipirii, altfel zis, timpul ca marea trecere spre măsurarea destrămării, (În marea
trecere, 1924, motto: Oprește trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire - ,şi totuşi rog:
opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea), pe când în poemele scrise în partea
a doua a vieţii sale timpul blagian devine o revărsare (La cumpăna apelor), devine spaţiu, eternitate
şi trepte spre infinit. Convins că „sfârşit niciodată nu va fi” (Ceas), şi timpul dezmărgineşte
pământul, devenind spaţiu, devenind fapte, devenind fiinţă, devenind timp viu. Opera lirică şi
filosofică a lui Lucian Blaga e cea mai indicată ca producătoare de timp viu.
În unele exegeze blagiene de până la 1989 s-a vorbit de timp mut, în sensul cel mai simplu,
chiar simplist, pornind de la tăcerea lui Blaga în primii ani de viaţă. Studiind poemul
(Autopoertret): „Lucian Blaga / În ţara sa e / mut ca o lebădă” – constatăm că acest vers nu e o
confesiune despre primii ani de viaţă, acest poem e un strigăt, o mare durere a filosofului care
comunică timpului viitor că filosoful este interzis, că este intimidat moral şi fizic de sistem, că
trăieşte un timp mut, el însăşi fiind timpul.
Blaga se vede pe sine însăşi acel timp fără patrie: „Timp fără patrie: râu fără ape, /seceta-n albie
şi sub pleoape./Timp fără patrie: inimi învinse, /vârste nerodnice, cugete stinse./Timp fără patrie:
sură poveste, /vuiet de cetină neagră pe creste./Timp fără patrie: ţarini neîntoarse, /zboruri
defuncte şi suflete arse./Timp fără patrie: stingere-a torţei, /bolta neprietenă, clopot al sorţii./Timp
fără patrie: dragoste-amară, /râuri tânjind după râuri şi ceară.”(Timp fără patrie).Timpul
nesfârşit, dimensiunea logică ce poate fi nemurirea sau eternitatea însăşi, această ”imensă lume”, cu
toate câte s-au petrecut în timpul unei vieţi “cu toamna şi cu seara ei”, despre care relatează poetul,
constatăm că e însăşi viaţa cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul său “altoită pe fiinţa mea” –
acesta e timpul lui Lucian Blaga. Timpul lui Blaga, prezent în fiecare poem al său, are cele mai
variante spaţii, ”nemărginite” în cea mai scurtă sau nesfârşită durată, pe durata unei toamne sau a
unei seri şi tot acest timp e altoit pe fiinţa puterii creatoare.
Apreciind dimensiunea spirituală a puterii creatoare ca putere absolută, Lucian Blaga a depistat şi
dimensiunea de timp, şi dimensiunea de spaţiu metaforic, şi dimensiunea de comunicare dintre
conştient şi inconştient, şi dimensiunea clipei eterne pentru comoditatea şi necesitatea dimensiunii
transcendenței spintecând “nemărginirea”, întrucât ”centrul universului este in fiecare Eu” [2, p.
34].
”Ne vedem contemporani ai celor din viitor”, proroceşte tânărul Lucian Blaga, precum ar fi
zis un înţelept. Această conştiinţă vibrantă şi lucidă în permanent dialog cu epoca şi cu spiritul
timpului său, Lucian Blaga a pornit să se creeze ca putere creatoare de la primele poeme şi tablete
filosofice, apoi articole şi eseuri, până şi trilogiile sale care deseori se numesc eseuri filosofice.
Neglijenţa explicabilă de care a dat dovadă „timpul-fluviu” faţă de un mare Om de cultură, om de
stat, diplomat, filosof, poet, publicist, ambasador al României Mari, ne justifică pe noi să afirmăm
adevărul că ne vedem contemporani cu Lucian Blaga, şi nu doar pentru că avem trecuturi de
dezgropat, ci pentru a ne vedea contemporani ai celor din viitor. A avea încredere în Timp e cea
mai „misterioasă prelungire a fiinţei noastre (Răbdare, din „Elanul insulei”). În concluzie, aceste
„perspective posibile” [1, p. 84] ale timpului blagian reprezintă acea suferinţă binefăcătoare prin
care a trecut Lucian Blaga, în drumul său spre alt secol, spre nemurire.
Poetul Transilvaniei ancestrale îşi defineşte crezul de a fiinţa în miezul mitului, de a nu-şi
uita obârşiile, propunând o poetică plurală, pe măsura erudiției dobândite: teologică, literară și
filosofică.
Bibliografie
Blaga, Lucian, Trilogia culturii. Bucureşti, Humanitas, 2011.
Popa, Ionel, Glose blagiene II, Târgu Mureş, Ardealul, 2005.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura
Minerva, 1986.
Pop, Ioan, Lucian Blaga - Universul liric, Pitești, Editura Paralela 45, 1999.
Tănase, Alexandru, Lucian Blaga-filosoful poet, poetul filosof, București, Editura Cartea
Românească, 1977.
Vianu, Tudor, Lucian Blaga, poetul, în Gândirea, XIII, nr. 8/decembrie, pp.305-310, 1934.
Vrabie, Gheorghe, Gândirismul. Istoric. Doctrină. Realizări, București, Editura Cugetarea, (1940).