ADJECTIVUL

1. Definiție: clasă subordonată substantivului, acordându-se cu acesta în gen, număr și

caz şi care exprimă însușirea unui obiect.

2. Clasificare:

a) După origine: moștenite (frumos, bun, mare, mic, lung, înalt, alb, roșu, verde),
împrumutate (bogat, sărac, vesel, drag, viclean, fudul, zevzec, kaki, bleumarin) și create
pe teren românesc (maroniu, auriu, prietenesc, galben-verzui)
b) După structură: simple (tineresc), compuse (alb-imaculată, instructiv-educativă),
locuțiuni (de milioane)
c) După comportamentul morfologic: adjectivele propriu-zise și adj. pronominale
(determinative)
d) După informația semantică: calificative (tânăr, veche) și categoriale (ortodox, școlar,
isoscel, potabilă)
e) După flexiune: variabile și invariabile

3. Flexiunea adjectivului cuprinde forme distincte în raport de gen, număr, caz, iar
uneori şi de gradele de comparație/intensitate.

Observație:

În asocierea [substantiv + adjectiv], genul, numărul şi cazul sunt marcate dublu: casă frumoasă,
case frumoase. Determinarea este exprimată o singură dată, prin ataşarea articolului hotărât la primul
component: fata frumoasă vs frumoasa fată. Prin antepunere, adjectivul preia formal articolul, însă nu
individualizează calitatea, ci obiectul. (substantivul este articulat hotărât, şi nu adjectivul). Foarte rar,
articolul apare atât la substantiv, cât și la adjectiv: biata mama, săraca bunica.

După numărul terminaţiilor de la N, Ac., sg., nearticulat se împart în două clase: cu două
terminaţii (înalt-înaltă, bun-bună, cald-caldă); cu o terminaţie (mare, verde, dulce, tenace
etc.).
În funcție de numărul formelor flexionare:

 adjectivele variabile:
- cu patru forme flexionare: bun, bună, buni, bune;
frumos, alb, greu, scump, arbitrar etc.
- cu trei forme flexionare: nou, nouă, noi; muncitor, muncitoare, muncitori; adânc,
adâncă, adânci; larg, largă, largi; roșu, roșie, roșii;
drag, românesc, pustiu, propriu, auriu, straniu etc.
- cu două forme flexionare: verde – verzi, veche – vechi, dulce – dulci, tenace –
tenace, rapace – rapaci, sagace – sagaci etc.

 adjective invariabile:
- monosilabice și bisilabice (neologisme): bleu, gri, maro, roz, mov, șic, bordo,
pane;
- terminate în ce (neologisme): motrice, vivace, eficace, perspicace;
- cuvinte vechi: coşcogeamite, ditamai, otova, sadea.
Observație:
În limba actuală, numeroase prefixoide, abrevieri şi trunchieri sunt folosite ca adjective
invariabile: muzică latino, program tele, coafură afro, studentă simpa.

Locuţiunile adjectivale: sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar care funcţionează global
ca un adjectiv, exprimând calitatea sau apartenenţa la o categorie a obiectelor denumite
de substantiv. Componenţa locuţiunilor adjectivale este foarte variată:
 grup nominal prepoziţional simplu sau dezvoltat: de seamă, de geniu, de treabă, de
nimic, de prost gust, în toate minţile, cu frica lui Dumnezeu, în floarea vârstei, cu nasul
pe sus, la locul lui, în doi peri, fel de fel de etc;
 grup adverbial: de bine;
 grup interjecţional: ca vai de lume, (ca) vai de el;
 o expresie frazeologică verbală: cum trebuie, nu ştiu cum, de doamne-ajută etc.;
Majoritatea locuţiunilor adjectivale se comportă ca adjective invariabile:
 răspuns(uri) cu cap şi coadă, fel de fel de lucruri etc. Unele pot fi şi variabile:
bătut/bătută/bătuţi/bătute în cap; mai slab / mai slabi de înger; sărac / săraci cu duhul
etc.
 Locuţiunile adjectivale se folosesc în contextele şi cu funcţiile caracteristice
adjectivului şi au uneori capacitatea de a primi mărci de evaluare şi de gradaţie precum şi
complemente ale comparaţiei.

4. Gradele de comparaţie / de intensitate ale adjectivului

a) pozitiv: înalt
b) comparativ:
- de inferioritate: mai puţin înalt
- de egalitate: la fel de/ tot aşa de/ tot atât de/ deopotrivă de înalt
- de superioritate: mai înalt
c) superlativul:
relativ: de superioritate: cel mai înalt

şi de inferioritate: cel mai puțin înalt

absolut: foarte înalt

Nu au grade de comparaţie / de intensitate: inferior, superior, posterior, minor, maxim,

minim, optim, proxim, ultim, extrem, suprem mort, viu, general, principal, secundar, egal, oral,
oval, pătrat, unic, strămoşesc, întreg, colosal, desăvârşit, extraordinar, genial, uriaş,
preafrumoasă, străvechi, arhiplin, supraaglomerat, ultrasensibil, extrafin, rarisim etc.

Funcții sintactice specifice:

Atribut adjectival: culoare închisă, cameră spațioasă, elev cuminte

Nume predicativ: Culoarea devine închisă. Camera este spațioasă. Elevul pare cuminte.

Adj. poate ocupa şi alte funcţii sintactice:

- apoziție: Este bună, adică foarte milostivă.

 - complement prepoziţional (Din galbenă, substanţa s-a făcut roşie, la soare.)

- circ. de mod comparativ (este mai mult mort decât viu.)

- circ. de timp (Îl știu de mică.)

- circ. de cauză (De rea n-o iubește nimeni.)

- circumstanţial de relaţie (De fudulă, n-o întrece nimeni.)

- circumstanţial opoziţional (În loc de roşii, merele erau maronii.)

- circumstanţial cumulativ (Pe lângă leneşă, fata mai era şi mincinoasă.).

 Prezenţa adjectivului în poziţia de subiect sau de complement direct este un semn al

substantivării lui: Leneşul mai mult aleargă., Galbenul bate roşul la cărţi.

Cu cât substantivele regente sunt mai variate semantic, cu atât semnificaţia adjectivului este
mai bogată.

Ex. bun poate însemna:

 „delicios, gustos, nealterat” (carne bună, mâncare bună, lapte bun);

 „apropiat, devotat, credincios” (prieten bun)

 „cumsecade, amabil” (om bun);

 „natural, adevărat” (tată bun);

 „oportun” (ocazie bună);

 „favorabil” (timp bun, vânt bun);

 „competent, bine pregătit” (cercetător bun) etc., în funcţie de substantivul căruia i se

asociază.
 NUMERALUL

Numeralul face parte din clasa semantică a cantitativelor. Exprimă:

 un număr precis, fără referire la obiecte

 numărul obiectelor
 ordinea obiectelor, acţiunilor
1. Numeralul cardinal – exprimă un număr întreg sau numărul obiectelor dintr-o anumită situație
de comunicare. Este clasa cel mai bine reprezentată, de la care se formează, prin diverse procedee,
toate celelalte tipuri de numerale.

Numeralele cardinale sunt utilizate fie ca adjective (doi copii, douăzeci de pagini), fie ca
pronume (Din toţi studenţii lipsesc trei.), fie ca substantive (Doi plus doi fac patru. Am ajuns la
etajul 2. Călătoresc cu mașina 85.)

După structură, numeralele cardinale se clasifică în: simple (zero, unu, cinci, zece, sută,
mie, milion etc.) şi compuse (douăzeci, o sută unu, unsprezece…nouăsprezece, douăzeci şi cinci,
patruzeci de mii etc.)

După origine numeralele sunt: moştenite din latină (numeralele simple de la unu la zece,
mie), împrumutate (sută, milion, miliard, trilion, zero etc.) şi create pe teren românesc (unsprezece,
treizeci).

Flexiunea numeralului cardinal:

Numeralele cardinale nu disting flexionar numărul. Sensul de singular sau de plural este
inclus în semnificaţia lexicală a acestuia: un(u), una / o – totdeauna sunt la singular, iar celelalte
apar la plural.
Numai două numerale cardinale au forme diferite pentru gen: (masculin) - un(u) / doi și
(feminin) o, una / două fie când apar separat, fie când apar în componenţa numeralelor compuse
(doisprezece copii / treizeci şi doi de copii – douăsprezece ore / treizeci şi două de ore).
Excepţie: unsprezece elevi / eleve.
Numeralele sută, mie (feminin), milion, miliard, zero (neutre), folosite singure se comportă
flexionar ca substantivele: au gen fix, au forme distincte de număr (sută-sute, mie-mii, milion-
milioane, zero-zerouri).
Cazul este prezent, în mod strict, la numeralul unu după cum este folosit adjectival sau ca
substantiv:
un copil / un tablou (masculin, neutru) / o fată (feminin) – au valoare adjectivală (N, Ac.);
unu / una – au valoare de substantiv (N, Ac.);
unui copil, unuia / unei fete, uneia (G, D)

Intră în componenţa unor locuţiuni adjectivale ("…cu gospodari tot unul şi unul", lână sută
la sută, discuţie în doi peri), adverbiale (a vorbi în doi peri, a o spune scurt pe doi), verbale (a lua
la trei păzeşte, a tăia firu-n patru, a vorbi între patru ochi, a ţine de şase etc.)

• Exprimarea orei: ora 1/11/21 - ora unu, unsprezece, douăzeci și unu

ora 2/12/22 – ora două, douăsprezece, douăzeci și două

• Exprimarea datei: pentru prima zi a lunii se folosește numeralul ordinal masculin: întâi
aprilie, mai, decembrie; pentru celelalte zile ale lunii se folosește numeralul cardinal la
forma de masculin: șapte, douăzeci și unu iunie. Pentru zilele de 2/12/22 ale lunilor se pot
folosi atât formele de masculin, cât și cele de feminin.

2. Numeralul ordinal – exprimă ordinea, situarea într-o anumită poziţie. Poate avea statut
adjectival (Mi-a plăcut cum a interpretat al treilea concurent.) sau pronominal (S-au înscris cinci
persoane, dar numai a doua a câştigat.). Poate deveni adverb prin conversiune (Întâi citesc şi apoi
scriu.)
Structura numeralului ordinal:
al + numeral cardinal + -le- + particula deictică -a (al doilea);
a + numeral cardinal + -a (a doua)

Flexiunea numeralului ordinal

 Numeralul ordinal prezintă forme distincte de gen, datorate celor doi formanţi (al
cincilea – masculin, neutru / a cincea - feminin), forma fiind impusă de acordul cu
substantivul: al doilea copil, a doua fată. Nu marchează flexionar numărul şi cazul.

 Aceste informaţii sunt exprimate prin formele pronumelui semiindependent / articolului

demonstrativ legate de numeralul ordinal prin prepoziţia de: cel de al patrulea, cea de a
patra / celui de-al patrulea elev, celei de-a patra eleve.

Cea de-a patra a reușit. // Cei doi vor încerca. cea, cei = pron. semiindependent.
Cea de-a patra concurentă a reușit. // Cei doi copii vor încerca. cea, cei = articol demonstrativ

Cel îşi schimbă forma după gen, număr şi caz, în timp ce numeralul ordinal variază doar ca gen: cel
de-al treilea, cea de-a treia (N, Ac.), celui de-al treilea, celei de-a treia (G, D) etc.
Numeralul ordinal întâi aşezat înaintea substantivului regent flexionează după gen, număr,
caz şi determinare: întâiul, întâii, întâilor, întâiului etc. În exemple, precum clasa întâi / întâia,
numeralul este în variaţie liberă (conform DOOM2).
Expresii cu numere:
 a. Numeralele colective (din Gramatica tradițională): indică un ansamblu de obiecte,
conţinând ideea de însoţire, de grupare. În limba literară, există forme specifice numai
pentru gruparea de două elemente: numeralele simple amândoi (amândouă, amânduror(a)),
moştenit din latină, şi ambii (ambele, ambilor, ambelor), neologism latino-romanic.

Pentru grupurile de obiecte care conţin de la trei elemente în sus se foloseşte, în limba
literară, toţi / toate + numeral cardinal (toţi patru / toate patru etc.).
Cu aceeaşi valoare se foloseşte şi câteşitrei, câteşipatru etc.
În registrul popular se foloseşte formaţia tus- (provenit din toţi): tuscinci, tustrele, tusşapte etc.

În interpretările actuale devin:

 Toți / toate cinci = adjective pr. nehotărâte (toți/toate)+ numerale cardinale
 Amândoi/ambii/tustrei/câteșitrei = pronume/adjective pr. nehotărâte

b. Numeralalele multiplicative (din Gramatica tradițională): arată în ce măsură se

multiplică o cantitate sau o calitate. Ca structură sunt numerale derivate: îndoit, întreit,
împătrit, înzecit, însutit, înmiit etc. Primele numerale din serie au sinonime neologice:
dublu, triplu, cvadruplu etc.

 devin (în interpretările actuale) adjective: efort înzecit, câştiguri însutite, putere
îndoită etc. se acordă cu substantivul regent în gen, număr şi caz (efort însutit, eforturi
însutite, efortului însutit, eforturilor însutite).
 şi adverbe (când determină un verb): câştigă întreit, a muncit dublu etc.
c. Numeralele distributive (din Gramatica tradițională): exprimă repartizarea, gruparea,
distribuirea obiectelor (persoanelor etc.) în grupuri egale.

 Este alcătuit din adverbul câte + un numeral cardinal: câte patru, câte cinci, câte
douăzeci și două etc. (în interpretările actuale)
 Genul este marcat numai la primele numerale cardinale din serie: câte unul / câte una, câte
doi / câte două, câte doisprezece / câte douăsprezece.
 Cazul este exprimat flexionar: câte unui(a) / câte unei(a), dar şi analitic: Repartiţia a câte
doi copii pentru fiecare învăţător cade în sarcina mea.
 Le-au dat la câte doi copii o carte.

d. Numeralele adverbiale (din Gramatica tradițională): arată de câte ori se repetă o

acţiune sau în ce proporţie numerică se află se manifestă o calitate (cantitate) a unui
obiect.

 Structuri cu locuțiuni adverbiale (în interpretările actuale):

 o + dată ("o singură dată, doar o dată") / de + numeral cardinal de la doi în sus + ori (de
cinci ori, de o sută de ori etc.);
 numeral ordinal întâia (prima) + oară / dată // a doua etc. + oară (a doua oară, a zecea
oară, a suta oară etc.);
  prepoziţia în + numeral ordinal + rând (numeralul se acordă în gen cu substantivul): în
primul, al doilea, al zecelea rând etc.
Aspecte ale utilizării formelor o dată/odată:

Odată „cândva, odinioară, imediat, în sfârşit” (adverb): a fost odată, o să-ţi spun eu odată, taci
odată, odată terminată treaba;

O dată „o singură dată” (locuțiune adverbială): o dată pentru totdeauna, o dată în viaţă, te mai rog
o dată, o dată la două luni etc.

O dată: articol nehotărât + substantiv: Vom stabili o dată pentru acest eveniment.

e. Fracționarele (doime, treime, șaisprezecimi) = sunt astăzi substantive feminine

(derivate de la numerale cardinale cu sufixul-ime).
 Sfert și jumătate = sunt tot substantive: „sfertul academic”, a doua jumătate.