Oameni de cultură români, promotori ai credinţei creştine

Personalitățile culturale românești, începând cu perioadă interbelică și pană în prezent,

oferă, prin scrierile lor, exemple concrete de asumare și promovare a credinței creștine, arătand
astfel cum se pot îmbină firesc și mântuitor credința străbună și cultură natională.

Nicolae Iorga (1871-1940) a rămas ca un fenomen cultural fără precedent în istoria

noastră, prin cultura sa enciclopedică şi diversitatea domeniilor de cercetare. A fost un istoric
de mare erudiţie, publicist, dar şi om politic.
S-a născut la Botoşani pe 5 iunie 1871. A studiat atât în ţară, cât şi în străinătate, în
Franţa şi Germania. între 1894 şi 1940 va fi profesor la Catedra de Istorie a Universităţii din
Bucureşti, iar în 1897 a fost numit membru al Academiei Române.
Ca politician, întreaga sa activitate s-a îndreptat spre realizarea idealului unităţii
naţionale, subliniind legăturile continue ce au existat între oamenii de pe ambii versanţi ai
Carpaţilor. A fost de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Instrucţiunii Publice,
precum şi consilier regal.
Pe plan internaţional, marele cărturar s-a remarcat prin articole publicate în reviste de
specialitate în limbile franceză, engleză şi germană. Titlurile conferite de Universităţile din
Lyon, Paris, Geneva, Oxford, Vilnius, Roma, Bratislava şi Alger, susţin acest lucru.
Cu trei ani înainte de a fi asasinat, în 1937, Iorga a fondat la Bucureşti, Institutul de
Studii Bizantine şi Institutul de Istorie Universală.
Noutatea operei lui Nicolae Iorga constă în integrarea istoriei românilor în cadrul
istoriei universale. Dragostea faţă de trecutul neamului, l-au determinat să se oprească în foarte
multe oraşe şi sate din ţară pentru că, spunea el, fiece loc de pe pământ are o poveste a lui, dar
trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o
înţelegi. Dovadă în acest sens stau cele zece volume din Istoria românilor.
Opere sale reprezenative sunt: Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688,
Istoria lui Ştefan cel Mare, Oameni cari au fost, Istoria literaturii româneşti contemporane.
În cadrul unei conferinţei ţinute la Iaşi, în sala Teatrului Naţional, Nicolae Iorga a
demonstrat că Ortodoxia este parte componentă a civilizaţiei româneşti.
 A fost asasinat de legionari pe o mirişte din apropierea comunei Strejnic, de lângă Ploieşti, în
anul 1940.

Nae Ionescu (1890 - 1940), născut pe data de 4 iunie 1890 la Brăila, a fost cunoscut ca
mentor al generaţiei de intelectuali români interbelici şi ca gânditor profund creştin. Timp de 20
de ani, cât a fost profesor de logică, metafizică, teoria cunoştinţei şi filosofia religiei, Nae
Ionescu a expus o filozofie creştină cu rădăcini în tradiţia ortodoxă.
Din cauza convingerilor sale politice, după 1934 a trecut printr-o perioadă de grea
încercări, fiind arestat şi apoi înlăturat de la Universitate.
Fiind cel mai influent om politic din acea perioadă, el a format elita intelectuală
românească din perioada interbelică: Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin
Noica, Mircea Vulcănescu, Octav Onicescu.
Opera sa e bazată pe Tradiţia Bisericii, având rolul de a sublinia rolul important al
Bisericii în refacerea noului stat român după cele două Războaie Mondiale. El a susţinut ideea
conform căreia creştinismul face parte integrală din fiinţa noastră naţională.
 Potrivit lui Nae Ionescu, omul nu e simplă existenţă trecătoare, înzestrată cu raţiune, ci o
persoană definită ca „chip a lui Dumnezeu". Iar Dumnezeu nu e, pentru acest mare profesor,
divinitatea anonimă a filozofiei theiste sau deiste, ci Tatăl nostru Cel din ceruri.
Opere reprezentative: Istoria logicii, Introducere în logică, Filosofia religiei, Soluţii
filosofice în problema Dumnezeirii (teism, panteism, deism, ateism), Psihologie a gândirii,
Teoria cunoaşterii metafizice, în toate simţindu-se profunda gândire creştină.
După mai multe arestări şi eliberări, pe 15 martie 1940, Nae Ionescu a murit la locuinţa
sa de la Băneasa, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Petre Ţuţea (1902-1991), născut într-o familie de preoţi ortodocşi, pe data de 6

octombrie 1901, în Boteni-Muscel, a fost o personalitate complexă şi enciclopedică.
Se va implica în viaţa spirituală, culturală şi politică a timpului, fiind prieten al lui Nae
Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu,
Constantin Noica.
 Toată viaţa lui a fost o propovăduire a valorilor spirituale creştin-ortodoxe şi a iubirii pentru
neamul românesc. Susţinea mereu, argumentat şi imbatabil, că poporul român este una din
minunile lui Dumnezeu în mersul Său prin Univers.
Singurele repere de neclintit ale lui Petre Ţuţea au fost Dumnezeu şi poporul român,
dovedind prin asta că a fost nu numai credincios, dar şi un mare patriot. Pentru el, e atât de
viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Istoria lui îmi dă
argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt.
Demersul său intelectual a fost întru totul integrat Ortodoxiei.
Dintre operele sale reprezentative, enumerăm: Bătrâneţea şi alte texte filosofice, Omul -
tratat de antropologie creştină, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea.
            Din cauza convingerilor sale politice, regimul comunist avea să-1 condamne la 13 ani de
detenţie (1948-1953; 1956-1964) în penitenciarele din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari, Aiud.

 Nichifor Crainic (1889-1972), pe numele său adevărat Ion Dobre, s-a născut pe 24

decembrie 1889, în comuna Bulbucata, din fostul judeţ Vlaşca (azi Giurgiu). A făcut studii de
teologie atât în ţară, la Bucureşti, cât şi în Germania.
A lucrat în redacţia multor ziare, a fost secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor,
a predat cursuri de Literatură religioasă modernă la Facultatea de Teologie a Universităţii din
Chişinău, a fost profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, iar în 1940 şi
1941 a fost numit ministru al Propagandei Naţionale.
In 1945, din motive politice, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. După arestare, în
1947, a făcut închisoare timp de 15 ani, la Aiud.
Caracteristica activităţii sale culturale o reprezintă constituirea şi
consacrareagândirismului, înţeles de el însuşi ca tradiţionalismul literar şi artistic, adică
acţiunea de a apăra patrimoniul nostru spiritual şi de a căuta în el norme sigure pentru a
dezvolta mai departe un stil naţional în literatură şi artă.
În centrul gândirii lui Nichifor Crainic se află Iisus Hristos. Prin apropierea noastră de
modelul hristic încercăm, de fapt, reapropierea de armonia primordială anterioară producerii
păcatului. Pentru autor, demofilia (demos = popor, fileo = a iubi), adică iubirea de patrie, este
sentimentul ce poate întemeia relaţia cea mai potrivită între oameni.
Printre operele sale se numără şi: Zile albe - zile negre, autobiografie, Nostalgia
Paradisului, Sfinţenia - împlinirea umanului, care a fost primul curs de Spiritualitate din
România, volume de poezii: Şoim peste prăpastie, Darurile pământului. A murit în noaptea
dinspre 20 spre 21 august 1972, la Mogoşoaia, lângă Bucureşti
 Nichifor Crainic s-a remarcat ca teolog, poet, jurnalist, eseist, filosof şi om politic,
înţelegând, prin tot ceea ce a scris, să nu se abată de la cele două coordonate ale vieţii sale:
mărturisirea credinţei ortodoxe şi dragostea de neam. 

           Cunoscător al sufletului românesc şi caracterizat printr-o deosebită dragoste faţă de

spiritualitatea creştină, Vasile Voiculescu (1884-1963) s-a născut în 1884, în comuna Pârscov
de pe valea Buzăului. S-a remercat ca poet religios, având o mare deschidere către
spiritualitatea creştină.
Până în 1917, Vasile Voiculescu a profesat ca medic în diferite sate, iar în timpul
primului război mondial a lucrat ca medic militar la Bârlad, unde 1-a cunoscut pe Alexandru
Vlahuţă.
Laureat al Premiului naţional de poezie (1941), Vasile Voiculecu ne-a lăsat pe lângă cele
şapte volume de versuri, mai multe piese de teatru (Fata Ursului, Umbra, Demiurgul, Duhul
pământului), două volume de Povestiri şi romanul inedit Zahei orbul.
Tema centrală a poeziilor lui Vasile Voiculescu este setea profundă de Dumnezeu, ceea
ce face ca lirica poetului să devină o adevărată jertfă de mărturisire a credinţei creştine.
în poezia Numele Tău, marele poet vorbeşte despre natura rugăciunii: tainica rugă care
invocă pe Domnul: Iisuse, numele Tău dulce iar/Cu buzele-l spun în zadar/Tot rece rămân, tot
făr' de har/In minte-l aduc: dar curând/îl scap iar, putredul gând/Se rupe ca firul
plăpând./Doamne, acum mă căznesc Numele Tău împărătesc/Cu inima mea să-l
rostesc/Statorniceşte-l, Iisuse, în ea/Şi arză acolo până la moartea mea.
Din cauza politicii comuniste de distrugere a valorilor spiritualităţii româneşti, Vasile
Voiculescu a fost închis între anii 1958 şi 1962. A fost eliberat cu mai puţin de un an înainte de
moarte, survenită în noaptea din 26 spre 27 aprilie 1963.

 Nicolae Steinhardt (1912-1989), s-a născut pe 12 iulie 1912, în comuna Pantelimon, de

lângă Bucureşti, în familia inginerului şi arhitectului evreu Oscar Steinhardt.
A studiat Literele şi Dreptul, ajungând avocat. Fiind obligat să depună mărturie
mincinoasă împotriva unor scriitori, şi necceptând acest lucru, a fost condamnat la 12 ani de
muncă silnică şi 7 ani de degradare civică.
S-a convertit la Ortodoxie, primind Botezul în închisoarea de la Jilava de la ieromonahul
Mina Dobzeu. După 16 ani dc la eliberare, s-a călugărit la Mănăstirea Rohia din Maramureş.
Bun critic literar, a scris diverse eseuri despre cele mai importante cărţi din acea vreme,
dar şi despre valorile fundamentale ale culturii şi literaturii române (Mioriţa, Meşterul
Manole, Eminescu, Maiorescu, Iorga, Pârvan, Blaga). 
           Cea mai valoroasă carte a sa, în care dă mărturie despre curajul creştin, vorbind despre
suferinţele, dar şi bucuriile din viaţa sa, este Jurnalul fericirii, scris parţial în minte, în
închisoare, continuat după eliberare pe ascuns, confiscat de Securitate, reconstituit de autor din
memorie şi publicat abia după moartea lui, în 1991.
El a arătat că alegerea de a se creştina a fost una matură, plină de recunoştinţă pentru
toate darurile primite de la Dumnezeu: Pentru mine, creştinarea se confundă cu o poveste de
dragoste: o dublă îndrăgostire de Biserica creştină şi de neamul românesc.
A susţinut mereu că religia creştină este o religie a răscumpărării celui ce se căieşte, a
iubirii, a veseliei, îmbelşugării, fericirii.
 Pe lângă Jurnalul fericirii, un adevărat jurnal de convertire, Dăruind, vei dobândi.
Cuvinte de credinţă , adună la un loc predicile sale.
La 29 martie 1989, Nicolae Steinhardt a murit la spitalul din Baia Mare şi a fost
înmormântat la Mănăstirea Rohia.

Fostul Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, I.P.S. Bartolomeu

Anania,din botez Valeriu, s-a născut în anul 1921 în comuna Glăvile din judeţul Vâlcea. Se
evidenţiază ca poet, dramaturg, teolog apreciat şi bun predicator.
A fost tuns în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti în anul 1942, primind numele
de Bartolomeu. A ocupat mai multe funcţii în cadrul Patriarhiei Române (intendent al Palatului
Patriarhal, inspector pentru învăţământul bisericesc, director al Bibliotecii Patriarhale şi
asistent la catedra de Istorie bisericească universală de la Institutul Teologic Universitar din
Bucureşti). în 1958 a fost condamnat de regimul comunist la 25 de ani muncă silnică, fiind
eliberat în 1964.
Între anii 1965 şi 1976, I.P.S. Bartolomeu a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul
Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America. Reîntors în ţară, în 1993, a fost ales
ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, iar din 2006 a devenit Mitropolit al Clujului,
Albei, Crişanei şi Maramureşului.
În atenţia criticii s-a impus prin cele două poeme dramatice: Mioriţa şi Meşterul
Manole, în care valorifică aceste două mituri naţionale. Dintre cele cinci volume de poezie,
amintim: File de acatist şi Imn Eminescului.
Scrierile teologice cuprind articole, predici, comentarii incluse în reviste bisericeşti,
precum şi traduceri ale Sfintei Scripturi.
Bartolomeu Anania a propus un program de reînnoire morală a neamului românesc, ce
se poate aduce la îndeplinire prin religie şi cultură: Regenerarea morală nu se poate face decât
prin religie şi prin cultură.
în anul 1982, Bartolomeu Anania a lucrat la o nouă traducere a Sfintei Scripturi,
finalizată prin tipărirea în anul 2001 a ediţiei jubiliare a Bibliei. Prin bogăţia notelor şi a
explicaţiilor, această lucrare nu e doar un act de mare anvergură culturală, ci şi unul de
promovare a cuvântului lui Dumnezeu printre cititorii nefamiliarizaţi cu vocabularul teologic.

  Născut la 16 noiembrie 1903 în satul Vlădeni din judeţul Braşov, Dumitru

Stăniloae (1903-1993), a fost o personalitate marcantă a teologiei româneşti, fiind unul dintre
cei mai importanţi teologi ortodocşi ai secolului XX.
            Şi-a început cariera academică în 1929, când a fost numit profesor de Dogmatică la
Academia Teologică „Andreiană" din Sibiu, pentru ca în 1947 să predea cursul deAscetică şi
Mistică la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar din 1948 a fost profesor laCatedra de
Teologie Dogmatică şi Simbolică, până în 1973. ^
Între 1958-1963 a suportat detenţie, fiind condamnat ca făcând parte din grupulRugul
aprins, deşi nu a fost niciodată membru, ci doar participase la câteva întâlniri de la Mănăstirea
Antim.
Întreaga sa viaţă a fost o comunicare cu Dumnezeu, lucru reflectat din plin în scrierile
sale, caracterizate prin frumuseţea şi nobleţea duhovnicească, ca rezultate ale unei experienţe
trăite.
 Opera sa cuprinde sute de articole, recenzii, traduceri, lucrări în volum, lucrări cu
caracter istoric şi lucrări apărute în străinătate, dintre care amintim: Viaţa şi învăţătura
Sfântului Grigorie Palama, Ortodoxie şi Românism, Iisus Hristos sau restaurarea omului,
Filocalia (voi. 1-12), Teologia dogmatică ortodoxă (voi. 1-3), Spiritualitate şi comuniune în
Liturghia ortodoxă.
Bogata sa activitate teologică i-a fost răsplătită prin decernarea titlului de Doctor
honoris causa din partea mai multor Facultăţi de Teologie din Europa.
Fie în operele sale, fie în cuvântări sau discuţii cu reprezentanţi ai diferitelor Biserici,
Părintele Stăniloae a subliniat importanţa trăirii credinţei şi comunicării cu Dumnezeu prin
rugăciune, dar şi a păstrării ca sursă şi punct de reper a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii: L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri.
Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. într-o zi, am descoperit în scrierile Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune.
Prin ţinuta morală de o constantă verticalitate, cu o încredere nelimitată în bunătatea
oamenilor, Părintele Dumitra Stăniloae, prin însuşi exemplul vieţii sale, a promovat virtuţile
creştine: iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni, cinstea şi corectitudinea, impunând respect
prin vasta cultură teologică şi prin transpunerea în faptă a cuvântului rostit.

Cel mai mare om de cultură român al secolului XX, Mircea Eliade (1907-1986), s-a

născut la 13 martie 1907, la Bucureşti.
El s-a evidenţiat mai ales ca istoric al religiilor şi filosof al culturii, iar prin colaborările
cu publicaţii de prestigiu din toată lumea şi conferinţele în franceză şi engleză la Paris,
Strasbourg, Ascona, Amsterdam, Roma, Munchen, a devenit cunoscut la nivel internaţional.
În 1957 s-a mutat la Chicago, unde a funcţionat ca profesor de Istoria Religiilor,catedră
care, la 15 mai 1985, a primit denumirea Mircea Eliade.
Autorul a fost un iubitor al limbii române, scriindu-şi textele literare exclusiv în această
limbă, spre deosebire de textele ştiinţifice, pe care le redactează la un moment dat direct în
franceză sau engleză.
Operele sale reprezentative sunt: La Ţigănci, Noaptea de Sânziene, Romanul
adolescentului miop, Memorii, Istoria credinţelor şi ideilor religioase.
Mircea Eliade a accentuat caracteristicul persoanei umane, care este homo religiosus,
adică este legat de sacru prin existenţa sa. Chiar dacă a vorbit la modul general de ideea de
sacru, totuşi, Mircea Eliade a afirmat: Creştinismul este încoronarea şi sfârşitul tuturor
religiilor.
Moare la 22 aprilie 1986 din cauza unei congestii cerebrale, aflându-şi locul de odihnă
în cimitirul Oakwood din Chicago.
Constantin Brâncuşi (1876-1957) s-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobiţa din
judţul Gorj, devenind unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai sculpturii moderne
universale, fiind comparat cu Michelangelo. Absolvent al Şcolii Naţionale de Arte frumoasedin
Bucureşti, va intra, în 1905, la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Paris. 
 Deşi lucrările sale n-au fost apreciate, la început, de criticii de artă ai timpului, totuşi, Brâncuşi
a avut expoziţii atât la Paris, cât şi la New York.
Ca forme de bază ale sculpturii, Brâncuşi a luat trei elemente: cercul, ovalul şi linia
dreaptă. De oval el s-a servit pentru portrete, păsări şi animale; linia dreaptă a întrebuinţat-o în
compoziţiile de inspiraţie din folclorul românesc, iar de forma cercului s-a servit în construirea
anumitor piedestale. Sculpturile lui Brâncuşi au fost lucrate în bronz, marmură şi lemn, pentru
fiecare material, artistul folosind tehnici diferite.
A avut expoziţii atât în Europa cât şi în America, iar dintre lucrările sale, cele mai
cunoscute sunt: Rugăciunea, Cuminţenia pământului, Sărutul, Domnişoara Pogany, Pasărea
măiastră şi Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu (Coloana infinită, Poarta sărutului, Masa
Apostolilor sau Sfânta Cină).
În multe din sculpturile sale, transpune credinţa în Dumnezeu. Prima dintre
ele,Rugăciunea, considerată mama artei moderne, transmite armonia comunicării cu Dumnezeu
din timpul rugăciunii. Despre această lucrare, Brâncuşi însuşi afirma: Am lucrat până atuncea
ca toţi artiştii, după model viu. Iar când am făcut femeia asta în rugăciune, doream ca ea să fie
în adevăr Rugăciunea; pentru aceasta am înţeles că trebuie să părăsesc modelul viu, fiindcă în
faţa lui eşti în sensualitate.
în arta lui Brâncuşi, orice simbol reprezintă un adevăr, care are legătură cu Dumnezeu.
El n-a făcut nimic la întâmplare, ci totul a pornit dintr-o chemare a sufletului său pe care a
exprimat-o într-o formă concretă.
             Datorită geniului său artistic, a fost numit „profet al artei moderne", „părintele
sculpturii".

            Născut în anul 1916 într-o familie de preoţi din Moldova, Virgil Gheorghiu (1916-1992)

a fost poet, teolog şi scriitor cu reputaţie mondială. Absolvent al Liceul Militar din Chişinău şi al
Facultăţii de Litere şi Filosofie, a desfăşurat o intensă activitate de secretar, poet şi gazetar.
În urma ocupaţiei sovietice a României, s-a refugiat în Occident, unde a fost arestat şi
purtat prin mai multe închisori şi lagăre din vestul Germaniei, în calitate de fost diplomat al
unei ţări inamice. După 16 luni de detenţie a fost eliberat şi s-a refugiat la Heidelberg unde s-a
înscris la Facultatea de Teologie, din 1948 stabilindu-se la Paris, unde, în 1963, a fost hirotonit
preot la Biserica Ortodoxă de acolo.
Părintele Virgil Gheorghiu a publicat opt cărţi în ţară, iar în Franţa peste 40 de volume,
romane şi pagini autobiografice, care constituie, de fapt, esenţa operei sale dintre
care: Caligrafie pe zăpadă, Viaţa de toate zilele a poetului, Ceasul de rugăciune, Ard malurile
Nistrului, La seconde chance, Les Immortels dAgapia, Le Peuple des immortels.
Celebrul roman, Ora 25, a cunoscut un succes mondial, fiind tradus în toate limbile de
circulaţie. în 1991, Academia româno-americană de arte şi ştiinţe i-a acordat The 1990
Awardfor Literature pentru acest roman.
În 1998, soţia lui Virgil Gheorghiu, Ecaterina Burbea-Gheorghiu, a donat Bibliotecii
Academiei Române un fond de manuscrise, corespondenţe, fotografii şi cărţi ale scriitorului.
Cu puţin timp înainte de moartea sa, părintele Virgil Gheorghiu a evocat, într-un roman
intitulat Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică,amintirea
casei parohiale şi a bisericii în care slujea tatăl său, preotul Constantin Gheorghiu.
în altă carte, Cum am vrut să mă fac sfânt. Alte amintiri dintr-o copilărie
teologică,autorul relatează cum, dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul
bisericesc, îşi propune la vârsta de şapte ani, să devină el însuşi sfânt, însă, pentru aceasta,
trebuia să-şi iubească duşmanii, oferindu-ne, astfel, un exemplu de aspiraţie spre sfinţenie a
fiinţei umane.
După o bogată activitate editorială, Virgil Gheorghiu a murit la Paris, pe data de 22
iunie 1992.