Libertatea

Harut (sculptat) pe pietre; a nu se pronunța Harut (sculptat), ci mai

degrabă Herut (libertate), pentru a arată că sunt eliberați de îngerul morții.

– Midraș Șemot Raba, 41

Aceste cuvinte trebuie clarificate, pentru că, în ce fel chestiunea primirii Torei are legătură cu
eliberarea de moarte? Mai mult, odată ce au obținut un corp etern care nu poate să moară
prin primirea Torei, cum l-au pierdut din nou? Poate eternul să devină absent?

LIBERUL ARBITRU

Pentru a înțelege conceptul sublim de libertate față de îngerul morții, trebuie să înțelegem
mai întâi conceptul de libertate, așa cum este el înțeles în mod normal de întreaga omenire.

Percepția generală este că libertatea e considerată o lege naturală, care se aplica la tot ce e
viață. Astfel, vedem că animalele care devin captive mor atunci când le privăm de libertatea
lor. Aceasta e o mărturie adevărată, că Providența nu acceptă înrobirea niciunei creaturi. Pe
bună dreptate, omenirea s-a luptat în ultimele câteva sute de ani să obțină o anumită
măsură a libertății individului.

Cu toate acestea, acest concept, exprimat în acel cuvânt, libertate, rămâne neclar, iar dacă
aprofundăm semnificația acelui cuvânt, nu va mai rămâne aproape nimic. Căci înainte de a
căuta libertatea individului, trebuie să presupui că orice individ, în și prin sine, are calitatea
numită libertate – adică, că poate acționa după propria sa alegere, făcută liber.

PLĂCEREA ȘI DUREREA

Însă atunci când analizăm acțiunile unui individ, le vom găsi ca fiind din obligație. El este
obligat să le facă și nu are libertate de alegere. Într-un fel, e ca o tocăniță care fierbe pe
aragaz – nu are de ales, decât să fiarbă. Și trebuie să fiarbă, pentru că Providența a înhămat
viața prin două lanțuri: plăcere și durere.

Creaturile vii nu au libertate de alegere – să aleaga durerea sau să respingă plăcerea. Iar
avantajul omului față de animale este că el poate să țintească spre un obiectiv îndepărtat,
adică să fie de acord cu o anumită cantitate de durere curentă, alegând un beneficiu sau o
plăcere viitoare, care va fi obținută după un anumit timp.

Dar de fapt, aici nu e nimic mai mult, decât un aparent calcul comercial, în care beneficiul
său plăcerea viitoare pare preferabilă și mai avantajoasă decât agonia pe care individul o
suferă din cauza durerii pe care a fost de acord să și-o asume în prezent. Aici e doar o
chestiune de scădere – scădere a durerii și a suferinței din plăcerea anticipată, după care
rămâne un anumit surplus.
Astfel, este extinsă doar plăcerea. Și așa, uneori se întâmplă că suntem chinuiți pentru că nu
am găsit plăcerea obținută ca fiind surplusul pe care l-am sperat, în comparație cu agonia pe
care am suferit-o; ca urmare, suntem în deficit, la fel ca negustorii.

Și după ce s-au spus și s-au făcut toate, nu există nicio direfență între om și animal. Și dacă
așa stau lucrurile, atunci nu există libertate de alegere, ci doar o forță de atracție, care
atrage individul către plăceri de ocolire și îl respinge din circumstante dureroase. Și
Providența conduce individul către orice loc pe care îl alege, prin intermediul acestor două
forțe, fără a îi cere părerea.

Mai mult, chiar și determinarea tipului de plăcere și de avantaj este totalmente în afara
alegerii libere, ci urmează voia altora, după cum vor ei, nu după cum vrea individul. De
exemplu: eu stau, eu mă îmbrac, eu vorbesc și eu mănânc. Fac toate acestea nu pentru că
vreau să stau în acel fel, sau să vorbesc în acel fel, sau să mă îmbrac în acel fel, sau să
mănânc în acel fel, ci pentru că alții vor că eu să stau, să mă îmbrac, să vorbesc și să mănânc
în acel fel. Totul urmează dorința și capriciul societății, nu propriul meu liber arbitru.

Mai mult, în cele mai multe cazuri, fac toate acestea împotriva voinței mele. Pentru că mi-ar
fi mult mai confortabil să mă comport simplu, fără nicio povară. Dar sunt înlănțuit cu verigi
de fier, în toate mișcările mele – sunt înlănțuit de capriciile și de modurile de a fi ale altora,
care formează societatea.

Asa că, spuneți-mi, unde e liberul meu arbitru, voința mea liberă? Pe de altă parte, dacă
presupunem că voința nu are libertate, atunci suntem cu toții ca niște mașini, care
acționează și creează prin forțe exterioare, care le fortează să acționeze în acest fel. Asta
înseamnă că suntem cu toții încarcerați în închisoarea Providenței, care, folosind aceste
două lanțuri, plăcerea și durerea, ne respinge și ne atrage după propria sa voie, acolo unde
consideră că e potrivit.

În cele din urmă, se pare că nu există egoism în lume, de vreme ce nimeni de aici nu este
liber și nu stă pe propriile lui picioare. Eu nu sunt deținătorul acțiunii, nu sunt cel care o
efectuează pentru că vrea să o efectueze, ci se efectuează asupra mea, în mod obligatoriu și
fără ca eu să fiu conștient. Ca urmare, recompensa și pedeapsa nu mai există.

Și e destul de ciudat, nu numai pentru cei de credință tradițională, care cred în Providența Sa
și care se pot baza pe El și pot să aibă încredere că El țintește doar ce e mai bun, în acest
comportament. E chiar și mai ciudat pentru cei care cred în natură, căci, conform celor de
mai sus, cu toții suntem încarcerați de lanțurile naturii oarbe, fără nicio conștiență și fără
răspundere. Iar noi, specia aleasă, cu rațiune și cunoaștere, am devenit o jucărie în mâiniile
naturii oarbe, care ne ratăcește și ne duce – cine știe unde?

LEGEA CAUZALITĂȚII

Merită să ne ocupăm puțin cu a înțelege acest lucru atât de important – cum existăm în lume
ca ființe care au un sine, unde fiecare se privește pe sine că entitate unică, ce acționează de
sine stătător, independent de forțe exterioare, străine și necunoscute. Și oare ființa aceasta
– sinele – ni se arată?

E adevărat că există o legătură generală între toate elementele realității dinaintea noastră,
care ascultă de legea cauzalității, deplasându-se înainte prin intermediul cauzei și efectului.
Și la fel cum e întregul, așa e și fiecare obiect în parte – adică, fiecare creatură din lume
aparținând celor patru tipuri (mineral, vegetal, animal și vorbitor) ascultă de legea
cauzalității prin intermediul cauzei și efectului.

Mai mult, fiecare formă anume a unui anumit comportament, pe care îl urmează creatura
atâta timp cât se afla în această lume, e împinsă de cauze străvechi, care o obligă să accepte
acea schimbare în comportament – și nu alta. Iar acest lucru e evident pentru oricine
analizează natura dintr-un punct de vedere științific, fără niciun pic de părtinire. Cu adevărat,
trebuie să analizăm această chestiune, pentru a ne permite să o examinăm din toate
punctele de vedere.

PATRU FACTORI

Rețineți că orice apare în ființele lumii trebuie perceput nu ca existența care apare din
absență, ci ca existență din existență, printr-o entitate efectivă care și-a lepădat forma
anterioară și s-a îmbrăcăt cu cea actuală.

Ca urmare, trebuie să înțelegem că, în tot ce apare în lume, există patru factori din care,
laolaltă, apare ceva. Iată numele acestor factori:

a. Sursa.

b. Comportamentul neschimbător al cauzei și efectului, care are legătura cu însăși

caracteristica sursei.

c. Comportamentele sale interne de cauză și efect, care se schimbă prin contact cu forțe
străine.

d. Comportamentele de cauză și efect ale lucrurilor străine, care o afectează din exterior.

Și le voi clarifica pe fiecare, pe rând:

PRIMUL MOTIV: SURSA, PRIMA MATERIE

a) Sursa este prima materie, în legătură cu acea ființă. Căci nu e nimic nou sub soare și tot ce
se întâmplă în lumea noastră nu este existență din absență, ci existență din existență. E
vorba de o entitate care s-a dezbrăcat de forma sa anterioară și a luat o altă formă, diferită
de prima. Iar acea entitate, care și-a lepadat forma anterioară, este definită ca sursa. În ea se
află potențialul menit a fi dezvăluit și determinat la sfârșitul formării acelei apariții. Ca
urmare, ea este considerată clar a fi cauza sa primară.

AL DOILEA MOTIV: CAUZA ȘI EFECTUL CARE IZVORĂSC DIN SINE

b) Acesta este un comportament de cauză și efect care are legătură cu caracteristica sursei și
care e neschimbător. Spre exemplu, să ne gândim la o tulpina de grâu care a prins rădăcini în
pământ și a ajuns la starea de a sădi mai multe tulpini de grâu. Astfel, acea stare înrădăcinată
e considerată sursă; adică, esența grâului s-a dezbrăcat de forma ei anterioară, de forma de
grâu și a preluat un discernământ nou, acela de grâu înrădăcinat – care e sămânța,
numită sursă, care nu are nicio formă. Acum, după ce a prins rădăcini în pământ, ea devine
potrivită pentru a prelua o altă formă, forma mai multor tulpini de grâu, care e menită să
apară din acea sursă care e sămânța.

Cu toții știu că această sursa e destinată să nu devină nici cereale, nici ovăz, ci doar să se
egalizeze cu forma sa anterioară, care a părăsit-o, fiind tulpină de grâu singură. Și deși ea se
schimbă, într-o anumită măsură, în ceea ce privește calitatea și cantitatea – căci în forma
anterioară ea era o singură tulpină, iar acum sunt zece tulpini – și în ceea ce privește gustul și
aspectul, esența formei grâului rămâne neschimbată.

Astfel, aici avem de a face cu un comportament de cauză și efect, atribuit caracteristicii

sursei, care nu se schimbă niciodată. Astfel, cerealele nu vor apărea niciodată din grâu, după
cum am spus – iar acesta se numește al doilea motiv.

AL TREILEA MOTIV: CAUZA ȘI EFECTUL INTERIOR

c) Acesta este comportamentul cauzei și efectului interior al sursei, care se schimbă la

întâlnirea cu forțele străine din mediul său. Astfel, vedem că dintr-o singură tulpină de grâu,
care prinde rădăcini în pământ, apar mai multe tulpini, care uneori sunt un grâu mai mare și
mai bun decât înainte de a fi fost semănat.

Ca urmare, aici trebuie că sunt implicați și alti factori, care colaborează și se conectează cu
forța ascunsă în mediu, adică cu sursa. Și datorită acestui lucru, acum apare adaosul în ceea
ce privește calitatea și cantitatea – care nu există în forma anterioară a grâului. Este vorba
despre mineralele și materialele din pământ, despre ploaie și soare. Toate acestea operează
asupra sa, administrând din forțele lor și alăturându-se forței din sursa însăși. Și prin
comportamentul cauzei și efectului, ele vor produce adaosul de cantitate și calitate în ceea
ce apare.

Trebuie să înțelegem că acest al treilea factor se alătură internalității sursei, de vreme ce

forța ascunsă în sursă le controlează. În cele din urmă, toate aceste schimbări aparțin
grâului, nu altei plante. Ca urmare, le definim ca fiind factori interni. Cu toate acestea, aceste
elemente sunt diferite de al doilea factor, care este pur și simplu neschimbător, în timp ce al
treilea factor schimbă la nivel de calitate și cantitate.

AL PATRULEA MOTIV: CAUZA ȘI EFECTUL PRIN LUCRURILE STRĂINE

d) Acesta este comportamentul de cauză și efect al lucrurilor străine, care acționează asupra
sa din exterior. Cu alte cuvinte, ele nu au o legătură directa cu grâul – ca mineralele, ploaia
sau soarele – ci îi sunt străine, cum ar fi lucrurile din apropiere sau întâmplările exterioare,
grindina, vântul etc.

Și vedem că, în cursul creșterii grâului, cu grâul se combină patru factori. Fiecare stare
anume căreia îi este supusă grâul în acel timp devine condiționată de cele patru, iar calitatea
și cantitatea fiecărei stări este determinată de ele. Și ceea ce am descris în cazul grâului este
regulă în cazul oricărei apariții din lume, chiar în cazul gândurilor și ideilor.

Dacă, de exemplu, ne imaginăm o stare conceptuală la un anumit individ, cum ar fi o stare în

care persoana e religioasă sau nu, de un tradiționalism extrem sau nu chiar așa de extrem,
sau undeva la mijloc, vom înțelege că acea stare e determinată în persoana respectivă de
acei factori de mai sus.

POSESIUNILE EREDITARE

Cauza primului motiv este sursa, care este prima sa substanță. Omul este creat existență-din-
existență, adică din mințile părinților săi. Astfel, într-o anumită măsură, e că și cum ai copia
dintr-o carte în alta carte. Asta înseamnă că aproape toate chestiunile care au fost acceptate
și obținute în părinți și în stramoși sunt copiate și aici.

Dar direfența este că ele sunt în forma abstractă, la fel ca grâul semănat, care nu e pregătit
să fie cules decât când a prins rădăcini și și-a lepădat forma anterioară. La fel stau lucrurile și
cu picătura de spermă din care se naște omul: în ea nu e nimic din formele strămoșilor săi, ci
doar o forța abstractă.

Căci ideile care la strămoșii săi erau concepte, aici s-au transformat în simple tendințe,
numite “instincte” sau “obiceiuri”, fără a ști de ce faci ceea ce faci. De fapt, sunt forțe
ascunse pe care le-a moștenit de la strămoșii săi, într-un fel în care nu numai că posesiunile
materiale ne vin prin moștenire de la strămoșii noștri, ci și posesiunile spirituale și toate
conceptele în care s-au angajat părinții noștri ne vin prin moștenire, din generație în
generație.

Și de aici apar nenumăratele tendințe pe care le vedem la oameni, cum ar fi tendința de a

crede sau de a critica, tendința de a se mulțumi cu viața materială sau de a dori numai idei,
de a disprețui o viață fără aspirații, de a fi zgârcit, darnic, insolent sau timid.

Toate aceste imagini care apar la oameni nu sunt proprietatea lor, pe care au dobândit-o ei,
ci doar moștenirea care le-a fost dată de strămoșii lor. Se știe că există un loc anume în
creier unde se afla aceste moșteniri. Se numește medulla oblongata (creierul alungit), sau
subconștientul – și toate tendințele apar acolo.

Dar deoarece conceptele strămoșilor noștri, dobândite prin experiențele lor, au devenit în
noi simple tendințe, ele sunt considerate la fel ca grâul semănat, care s-a dezbrăcat de forma
sa anterioară și a rămas gol, având doar forme potențiale, vrednice să primească forme noi.
În materia oastră, aceste tendințe vor îmbrăca forma unor concepte. Aceasta se consideră
prima substanță, iar acesta este primul factor, numit sursă. În el se află toate forțele
tendințelor unice pe care le-a moștenit de la părinții săi, care sunt definite ca moștenire
ancestrală.

Rețineți că unele din aceste tendințe vin într-o forma negativă, adică opusul celor care au
fost la strămoșii săi. De aceea s-a spus, Tot ce este ascuns în inima tatălui apare în mod
deschis la fiu.

Motivul este că sursa se dezbracă de forma sa anterioară, pentru a prelua o forma nouă. Ca
urmare, este aproape să piardă formele conceptelor strămoșilor săi, așa cum grâul care
prinde rădăcini în pământ pierde forma care a existat în grâu. Cu toate acestea, el încă
depinde de ceilalți trei factori.

INFLUENȚA MEDIULUI

Al doilea motiv este un comportament neschimbător, direct de cauză și efect, care are
legătură cu caracteristica însăși a sursei. Adică, după cum am clarificat cu grâul care prinde
rădăcini în pământ, mediul în care se află sursa, cum ar fi solul, mineralele și ploaia, aerul și
soarele influențează semănatul printr-un lung lanț de cauză și efect, într-un proces lung și
treptat, stare după stare, până la coacere.

Iar sursa își reia forma anterioară, forma grâului, dar diferită în ceea ce privește calitatea și
cantitatea. Sub aspectul său general, ea rămâne complet neschimbată; astfel, nu va crește
nici cereale, nici ovăz din ea. Dar sub aspectul său particular, ea se schimbă în ceea ce
privește cantitatea – căci dintr-o singură tulpină apar zece sau douăzeci de tulpini – și în ceea
ce privește calitatea, căci ele sunt mai bune sau mai rele decât forma anterioară a grâului.

La fel este și aici: omul, ca sursă, este plasat într-un mediu, adică în societate. Și în mod
necesar, este influentat de aceasta, la fel cum și grâul este influentat de mediul său, căci
sursa e doar o formă brută. Astfel, prin contactul permanent cu mediul și cu societatea, în el
se imprimă treptat acestea, printr-un lanț de stări consecutive, una câte una, cauză și efect.

În acel moment, tendințele incluse în sursa sa sunt schimbate și iau forma conceptelor. De
exemplu, dacă cineva moștenește de la strămoșii săi o tendință de zgârcenie, pe măsură ce
crește, își formează concepte și idei care duc la concluzia decisivă că e bine caă o persoană să
fie zgârcită. Astfel, deși tatăl a fost generos, el poate să moștenească de la el tendința
negativă – de a fi zgârcit, căci absența e doar ca moștenire, la fel ca prezentă.

Sau, dacă cineva moștenește de la strămoșii săi o tendință de a fi deschis la minte, își
construiește idei și trage din ele concluzii că e bine ca o persoană să fie deschisă la minte.
Dar unde se găsesc aceste fraze și aceste motive? Individul ia toate acestea din mediul său,
fără să știe, căci ele îi impărtășesc punctele de vedere și ceea ce îi place, în forma cauzei și
efectului treptat.
Ca urmare, omul le privește ca fiind propriile sale posesiuni, pe care le-a dobândit prin
gândirea sa liberă. Dar și aici, la fel ca în cazul grâului, există o parte neschimbătoare a sursei,
care este aceea că, în cele din urmă, tendințele pe care le-a moștenit rămân la fel cum erau
la strămoșii săi. Și aceasta se numește al doilea factor.

OBICEIUL DEVINE A DOUA NATURĂ

Al treilea motiv este un comportament de cauză și efect direct, care influentează sursa și o
schimbă. Pentru că tendințele moștenite la om au devenit concepte, datorită mediului, ele
acționează în direcțiile pe care le definesc aceste concepte. De exemplu, un om care e
cumpătat, la care tendința de zgârcenie a fost transformată într-un concept, prin intermediul
mediului, percepe cumpătarea printr-o definiție rezonabilă.

Să presupunem că, prin acest comportament, el se protejează de situația de a avea nevoie

de altii. Astfel, a obținut o scală a cumpătării, iar când acea frică e absentă, el poate să o
decline. Așadar, el s-a schimbat considerabil în bine, de la tendința pe care a moștenit-o de
la strămoșii săi. Și uneori, individul reușește să scoată complet din rădăcină o tendința rea.
Acest lucru se face prin obicei, care are abilitatea de a deveni o a doua natură.

În asta, tăria omului e mai mare decât cea a plantei. Căci grâul se poate schimba numai în
partea sa privată, pe când omul are abilitatea de a se schimba prin cauza și efectul mediului,
chiar și în părțile generale, adică să inverseze complet o tendință și să o scoată din rădăcini,
întorcând-o către opusul său.

FACTORI EXTERIORI

Al patrulea motiv este un comportament de cauză și efect care influentează sursa prin lucruri
care îi sunt complet străine și care operează asupra ei din exterior. Asta înseamnă că aceste
lucruri nu au niciun fel de legătură cu comportamentul de creștere al sursei, ca să o
influenteze direct, ci mai degrabă, că operează indirect. De exemplu, problemele financiare,
greutățile sau vântul etc. își au propria lor ordine de stări, completă, lentă și treptată, prin
intermediul cauzei și efectului, schimbând conceptele omului în bine său în rău.

Astfel, am prezentat cei patru factori naturali al căror rod este fiecare gând și fiecare idee
care apare în noi. Și chiar dacă ar fi și să contemplăm ceva o zi întreagă, nu am putea să
adăugăm sau să modificăm ceea ce ne dau acești patru factori. Orice adaos pe care îl poate
face este în termeni de cantitate: fie e vorba de un intelect mare, sau de unul mic. Dar în
ceea ce privește calitatea, n-am putea să adăugăm nimic. Asta pentru că ei sunt cei care
determină în mod obligatoriu natura și forma ideii și a concluziei, fără să ne ceară părerea.
Astfel, suntem la mână acestor patru factori, ca lutul în mâiniile unui olar.

ALEGEREA LIBERĂ (LIBERUL ARBITRU)

Însă atunci când analizăm acești patru factori, vedem că, deși tăria noastră nu e suficientă
pentru a face față primului factor, sursa, tot avem abilitatea și liberul arbitru de a ne proteja
împotriva celorlalți trei factori, prin care sursa se schimbă la nivelul părților sale individuale și
uneori, și la nivelul părții sale generale, prin obicei, care o înzestrează cu o a doua natură.

MEDIUL CA FACTOR

Această protecție înseamnă că putem să suplimentăm întotdeauna în ceea ce privește

alegerea mediului nostru – prietenii, cărțile, învățătorii și așa mai departe. E ca o persoană
care a moștenit de la tatăl său câteva tulpini de grâu. Din această cantitate mică, el poate să
crească zeci de tulpini, alegând mediul pentru sursa sa, anume, pământul fertil, cu toate
mineralele și materiile prime necesare care hrănesc grâul din abundență.

Mai există și chestiunea lucrării de îmbunătățire a condițiilor de mediu, ca să se potrivească

nevoilor plantei și creșterii, căci cei înțelepți vor face bine să aleagă cele mai bune condiții și
vor găsi binecuvântarea. Iar cei proști vor lua din orice le vine înainte și astfel, semănatul va
fi un blestem, mai degrabă decât o binecuvântare.

Astfel, toată lauda și spiritul său depind de alegerea mediului în care să semene grâul. Dar
odată semănat în locația aleasă, forma absolută a grâului este determinată conform măsurii
pe care e capabil să o furnizeze mediul.

Așa stau lucrurile și cu tema noastră, căci e adevărat că dorința nu are libertate. Mai
degrabă, ea este condusă de cei patru factori de mai sus. Și suntem obligați să gândim și să
analizăm așa cum sugerează factorii, negându-ni-se orice tărie de a critica sau de a schimba,
la fel ca grâul care a fost semănat în mediul său.

Însă există libertatea ca voința să aleagă inițial mediul, cărțile și îndrumătorii care îi
transmit concepte bune. Dacă nu facem asta, ci suntem dispuși să pătrundem în orice mediu
care ne apare și să citim orice carte care ne cade în mâinii, suntem obligați să decădem într-
un mediu rău sau să ne pierdem timpul cu cărți lipsite de valoare, care există din abundență
și sunt mai ușor de obținut. Ca urmare, vom fi obligați să adoptăm concepte stricate, care ne
vor face să păcătuim și să condamnăm. Cu siguranță că vom fi pedepsiți, nu din cauza
gândurilor sau faptelor noastre rele, pe care nu putem să le alegem, ci pentru că nu am
ales să fim într-un mediu bun, căci în mod sigur că putem să alegem în această privință.

Ca urmare, cel care se străduiește mereu să aleagă un mediu mai bun merită lăudat și
răsplătit. Dar și aici, nu datorită gândurilor și faptelor lui bune, care îi vin fără să le aleagă,
ci datorită efortului său de a dobândi un mediu bun, care îi aduce aceste gânduri și fapte
bune. După cum a spus Rabi Yehoșua Ben Perachya, să-ți faci Rav și să-ți cumperi un prieten.

NECESITATEA DE A ALEGE UN MEDIU BUN

Și acum puteți înțelege cuvintele lui Rabi Yoși Ben Kisma (Avot 86), care i-a răspuns unei
persoane care i-a oferit să locuiască în orașul său, spunând că îi dă pentru asta mii de bani de
aur: Chiar dacă mi-ai da tot aurul și argintul și giuvaerurile din lume, eu voi locui doar într-un
loc în care e Tora. Aceste cuvinte par mult prea sublime pentru a putea fi înțelese de mintea
noastră simplă, căci, cum a putut el să respingă mii de bani de aur pentru un lucru atât de
mic, cum este viața într-un loc în care nu există discipoli ai Torei, el însuși fiind un mare
înțelept, care nu avea nevoie să aleaga de la nimeni? Un mister, într-adevăr.

Dar, după cum am văzut, e un lucru simplu și ar trebui să îl respectăm fiecare dintre noi.
Pentru că, deși fiecare își are propria sa sursă, forțele se dezvăluie în mod deschis numai prin
mediul în care ne aflăm. E la fel cu grâul semănat în pământ, ale cărui forțe devin evidente
numai prin mediul său, care este solul, ploaia și lumina soarelui.

Astfel că Rabi Yoși Ben Kisma a presupus corect că, dacă ar fi să părăsească mediul bun pe
care îl alesese și să se ducă într-un mediu dăunător, într-un oraș unde nu e Tora, nu numai că
toate conceptele sale anterioare ar fi fost compromise, dar toate celelalte forțe ascunse în
sursa sa, pe care încă nu le dezvăluise în acțiune, ar fi rămas ascunse. Asta pentru că ele nu
ar fi supuse mediului corect care ar putea să le activeze.

Și după cum am clarificat mai sus, numai în ceea ce privește alegerea mediului este
măsurată domnia omului asupra lui însuși, iar pentru aceasta va primi recompensă sau
pedeapsă. Ca urmare, nu trebuie să ne miram de un înțelept că Rabi Yoși Ben Kisma, care a
ales binele și a refuzat răul și nu a fost ispitit de lucruri materiale și lumești, după cum
deduce în următoarele: când cineva moare, nu ia cu el argint, sau aur sau giuvaeruri, ci
numai Tora și faptele bune.

Așa că înțelepții noștri ne-au avertizat, să-ți faci Rav și să-ți cumperi un prieten. Și mai e și
alegerea cărților, după cum am menționat, pentru că numai în aceasta e cineva mustrat sau
lăudat – în alegerea mediului său. Dar odată ce și-a ales mediul, este la mână mediului, ca
lutul în mână olarului.

CONTROLUL MINȚII ASUPRA CORPULUI

Unii înțelepți contemporani externi, după ce au analizat chestiunea de mai sus și au văzut că
mintea omului nu e decât un fruct, care crește din întâmplările vieții, au tras concluzia că
mintea nu are niciun control asupra corpului, ci omul e controlat și activat numai de
întâmplările vieții, imprimate în tendoanele fizice ale creierului. Iar mintea omului e ca o
oglindă, reflectând oglinzile dinaintea sa. Și deși oglinda e purtătoarea acestor forme, ea nu
poate să activeze sau să miște formele care se reflecta în ea.

Așa este mintea. Deși întâmplările vieții, în tot discernământul cauzei și efectului din ele,
sunt văzute și recunoscute de către minte, mintea, cu toate acestea, este pur și simplu
incapabilă să controleze corpul sau să îl pună în mișcare, adică să îl aducă mai aproape de
bine sau să îl îndepărteze de rău. Asta pentru că ceea ce e spiritual și ceea ce e fizic sunt
complet departe unul de celălalt și nu există între ele instrument intermediar, care să
permită minții spirituale să activeze și să conducă trupul lumesc, după cum s-a discutat pe
larg.
Dar acolo unde sunt deștepți, ei fac tulburare. Imaginația omului folosește mintea la fel cum
microscopul slujește ochiul: fără microscop, el nu ar vedea nimic rău, datorită dimensiunii
mici a răului. Însă după ce a văzut răul prin microscop, omul se îndepărtează de factorul
dăunător.

Astfel, microscopul este cel care face omul să se distanțeze de ce e rău, nu simțul, căci simțul
nu a detectat factorul dăunător. Și în acea măsură, mintea controlează pe deplin corpul
omului, pentru a îl avertiza de rău și a îl aduce aproape de bine. Astfel, în toate locurile în
care caracteristica trupului nu reușește să recunoască ce e benefic sau ce e dăunător, e
nevoie doar de duhul minții.

Mai mult, cum omul își cunoaște mintea, care este o concluzie adevărată pe baza
experiențelor sale de viață, ca urmare, el poate primi cunoaștere și înțelegere de la o
persoană de încredere și o poate lua ca lege, deși întâmplările vieții sale încă nu i-au
dezvăluit acele concepte. E ca o persoană care cere sfatul unui doctor și îl ascultă, deși nu
înțelege nimic cu propria sa minte. Astfel, folosim mintea altora la fel de mult cum o folosim
și pe a noastră.

După cum am clarificat mai sus, există două moduri în care Providența se asigură că omul
atinge obiectivul cel bun, obiectivul final:

A. Calea durerii.

B. Calea Torei.

Toată claritatea de pe calea Torei se naște din asta. Căci pentru aceste concepții clare, care
au fost dezvăluite și recunoscute după un lung lanț de întâmplări din viața profeților și a
oamenilor lui Dumnezeu, există un om care le utilizează pe deplin și care beneficiază de pe
urma lor, ca și cum conceptele ar fi fost întâmplări ale propriei sale vieți. Astfel, vedeți că
omul este scutit de toate chinurile prin care trebuie să treacă, înainte să poată să dezvolte
acea minte clară de la sine. Așadar, facem economie de timp și de durere.

Se poate face o comparație cu un bolnav care nu vrea să asculte de ordinele doctorului

înainte de a înțelege el însuși cum ar putea să îl vindece acel sfat și, ca urmare, începe să
studieze medicina. E posibil să moară de boala lui, înainte să învețe medicina.

Așa e calea durerii față de calea Torei. Cel care nu crede conceptele pe care Tora și profeția îl
sfătuiesc să le accepte fără înțelegere de la sine, trebuie să ajungă la aceste concepții prin
sine însuși, urmând lanțul cauzei și efectului din întâmplările vieții. Acestea sunt experiențe
care grăbesc foarte mult și care pot să dezvolte simțul recunoașterii răului din ei, după cum
am văzut, nu din alegerea cuiva, ci datorită eforturilor sale de a dobândi un mediu bun, care
duce la aceste gânduri și acțiuni.

LIBERTATEA INDIVIDULUI
Acum am ajuns la o înțelegere temeinică și exactă a libertății individului. Cu toate acestea, ea
are legătura numai cu primul factor, cu sursa, care e substanță primară a oricărei persoane,
adică toate caracteristicile pe care le moștenim de la strămoșii noștri și prin care suntem
diferiți unii de alții.

Asta pentru că, chiar și atunci când mii de oameni împart același mediu în așa fel, încât
ceilalți trei factori îi afectează pe toți în mod egal, tot nu vom găsi doi oameni care să aibă
aceeași caracteristică. Asta pentru că fiecare dintre ei își are propria sa sursă unică. E ca
sursa grâului: deși acesta se schimbă mult prin ceilalți trei factori, tot mai păstrează forma
preliminară a grâului și nu va lua niciodată forma unei alte specii.

FORMA GENERALĂ A PĂRINTELUI NU SE PIERDE NICIODATĂ

Asa se face că fiecare sursă care și-a dat jos forma preliminară a părintelui și a preluat o
formă nouă, ca rezultat al celor trei factori care i s-au adăugat și care o schimba semnificativ,
forma generală a părintelui tot se păstrează, iar sursa nu va prelua niciodată forma unei alte
persoane care seamănă cu ea, la fel cum ovăzul nu va semăna niciodată cu grâul.

Asta pentru că fiecare sursă, în sine, e o suită lungă de generații, formată din mai multe sute
de generații, iar sursa include concepțiile tuturor acestor generații. Cu toate acestea, ele nu
sunt dezvăluite în ea în aceleași moduri în care au apărut la strămoși, adică sub formă de
idei, ci numai ca forme abstracte. Ca urmare, ele există în sursă sub forma unor forțe
abstracte, numite tendințe și instincte, fără ca persoana să știe motivul lor sau de ce face
ceea ce face. Astfel, nu pot să existe două persoane cu aceeași caracteristică.

NECESITATEA DE A PĂSTRA LIBERTATEA INDIVIDULUI

Să știți că aceasta este singura posesiune adevărată a individului care nu trebuie deteriorată
sau alterată. Asta pentru că scopul tuturor acestor tendințe, care sunt incluse în sursă, este
să se materializeze și să ia forma de concepte, când individul crește și obține o minte
proprie, ca rezultat al legii evoluției, care controlează acel lanț și îl împinge mereu înainte,
după cum se explică în articolul Pacea. De asemenea, aflăm că fiecare tendință e menită să
se transforme într-un concept sublim și de o importanță de nemăsurat.

Astfel, oricine purcede la eradicarea unei tendințe dintr-un individ și la scoaterea acesteia
din rădăcini cauzează pierderea acelui concept sublim și minunat din lume, menit să apară la
capătul lanțului, căci acea tendință nu va mai apărea niciodată, în niciun alt corp. La fel,
trebuie să înțelegem că, atunci când o anumită tendință ia forma unui concept, ea nu mai
poate fi distinsă ca bună sau rea. Asta pentru că astfel de distincții sunt recunoscute numai
atunci când sunt încă tendințe sau concepte imature și în niciun fel nu sunt recunoscute
atunci când iau forma unor adevărate concepte.

De mai sus aflăm ce rău teribil fac acele națiuni care își impun domnia asupra minorităților,
privându-le de libertate, fără să le dea voie să își trăiască viața după tendințele pe care le-au
moștenit de la strămoșii lor. Ele sunt privite ca fiind criminale, nimic mai puțin.
Și chiar cei care nu cred în religie sau în îndrumare intenționată pot să înțeleagă necesitatea
de a păstra libertatea individului, privind sistemele naturii. Căci putem să vedem cum toate
națiunile care au căzut vreodată, de-a lungul generațiilor, au ajuns la cădere numai datorită
oprimării asupra minorităților și indivizilor, care, ca urmare, s-au revoltat împotriva lor și le-
au ruinat. Ca urmare, e clar tuturor că pacea nu poate să existe în lume, dacă nu luăm în
considerare libertatea individului. Fără ea, pacea nu va fi sustenabilă și se va ajunge la
decădere.

Astfel, am definit clar esența individului, cu cea mai mare precizie, după scăderea a tot ce ia
acesta de la nivelul public. Dar acum ne confruntăm cu o întrebare: în cele din urmă, unde
este individul însuși? Tot ce am spus până acum cu privire la individ e perceput doar ca
proprietatea individului, moștenită de la strămoșii săi. Dar unde e individul însuși,
moștenitorul și purtătorul acelei proprietăți, care cere să îi păzim proprietatea?

Din tot ce s-a spus până acum, mai avem de găsit punctul de sine din om, care stă înaintea
noastră ca unitate independentă. Și de ce am nevoie de primul factor, care e un lanț lung de
mii de oameni, unul după altul, din generație în generație, cu care stabilim imaginea
individului ca moștenitor? Și de ce am nevoie de ceilalți trei factori, care sunt miile de
oameni ce stau unul lângă altul, în aceeași generație? La urma urmei, fiecare individual nu e
decât o mașina publică, gata mereu să slujească publicul după cum acesta consideră de
cuviință. Adică, el devine subordonat la două tipuri de public:

A . Din perspectiva primului factor, el a devenit subordonat unui public mare din generațiile
trecute, înșirate una după alta.

B . Din perspectiva celorlalți trei factori, el a devenit subordonat publicului său contemporan.

Aceasta este o întrebare cu adevărat universală. Din acest motiv, mulți se opun metodei
naturale de mai sus, deși îi cunosc temeinic valabilitatea. În schimb, aleg metode metafizice
sau dualismul, sau transcendentalismul, pentru a își descrie un obiect spiritual și modul în
care acesta stă înăuntrul corpului, în sufletul omului. Și sufletul acela este cel care învăța și
care conduce corpul, este esența omului, sinele său.

Și poate că aceste interpretări vor ușura mintea, dar problema este că ele nu au nicio soluție
științifică prin care să se explice modul în care un obiect spiritual poate să aibă vreun contact
cu atomii fizici și să îi pună în mișcare. Toată înțelepciunea nu i-a ajutat să gasească o punte
pe care să pășească și să traverseze acea prăpastie largă și adâncă, ce se întinde între
entitatea spirituală și atomul material. Astfel, știința nu a capătăt nimic din toate aceste
metode metafizice.

VOINȚA DE A PRIMI – EXISTENȚA DIN ABSENȚĂ

Ca să facem aici un pas înainte într-o manieră științifică, tot ce ne trebuie este înțelepciunea
Cabalei. Asta pentru că toate învățăturile lumii sunt incluse în înțelepciunea Cabalei. Cu
privire la luminile și la vasele spirituale, învățam că inovația primară, din perspectiva creației,
pe care El le-a creat existența-din-absență, se aplică doar la un aspect, definit ca voința de a
primi. Toate celelalte chestiuni din toată creația nu sunt deloc inovații; ele nu sunt existența
din absență, ci existența din existență. Asta înseamnă că ele provin direct din esența Lui, așa
cum lumina provine de la soare. Nici în asta nu e nimic nou, căci ceea ce se află în nucleul
soarelui se întinde în afară.

Însă voința de a primi e o noutate completă. Adică, înainte de creație, nu există un astfel de
lucru în realitate, de vreme ce El nu are niciun aspect de dorința de a primi, El precedând
totul, astfel că de la cine să primească?

Din acest motiv, această voință de a primi, pe care El a extras-o ca existența din absență,
este o noutate deplină. Dar tot restul nu este considerat inovație care ar putea fi numită
Creație. Ca urmare, toate vasele și toate corpurile, atât cele din lumile spirituale, cât și cele
din lumile fizice, sunt considerate substanță spirituală sau materială, a cărei natură este
voința de a primi.

Două forțe din voința de a primi: Forța de atracție și forța de respingere.

În continuare, trebuie să determinăm faptul că distingem două forțe în acea forță numită
voința de a primi:

A. Forța de atracție.

B. Forța de respingere.

Motivul este că fiecare corp, sau vas, definit de voința de a primi este limitat, într-adevăr,
adică, în ceea ce privește calitatea pe care o va primi și cantitatea pe care o va primi. Ca
urmare, tot ce este cantitate și calitate care se află în afara granițelor sale par să fie
împotriva naturii sale; ca urmare, le respinge. Astfel, această voință de a primi, deși este
considerată o forță de atracție, este obligată să devină și o forță de respingere.

O SINGURĂ LEGE PENTRU TOATE LUMILE

Deși înțelepciunea Cabalei nu menționează nimic despre lumea noastră materială, există
totuși o singură lege pentru toate lumile (după cum este scris în articolul Esența Înțelepciunii
Cabalei, secțiunea Legea Rădăcinii și a Ramurii). Astfel, toate entitățile materiale din lumea
noastră, adică tot ce este în acel spațiu, fie inert (mineral), plantă, animal, obiect spiritual sau
obiect material, dacă vrem să distingem aspectul unic, aspectul de sine al fiecăruia dintre
acestea, modul în care se diferențiază unul de celălalt, chiar și în cele mai mici dintre
particule, se reduce la nimic altceva, decât o dorință de a primi. Aceasta este întreaga sa
formă anume, din perspectiva creației generate, care o limitează în termeni de cantitate și
de calitate. Ca urmare, există o forță de atracție și forță de respingere din ea.
Totuși, orice altceva există în ea, în afară de aceste două forțe, se consideră a fi răsplată din
esența Lui. Acea răsplată e egală pentru toate creaturile și nu prezintă nicio inovație, cu
privire la creație, ea fiind existența din existență.

De asemenea, nu poate fi atribuită niciunei unități anume, ci numai lucrurilor care sunt
comune tuturor părților creației, mici sau mari. Fiecare dintre ele primește de la acea
răsplată conform voinței sale de a primi, iar această limitare definește fiecare individ și
fiecare unitate.

Astfel, este evident că am dovedit – dintr-o perspectiva pur științifică – sinele (ego-ul)

fiecărui individ, printr-o metodă științifică, pe deplin ne-criticabilă, chiar conform sistemului
materialistilor fanatici și automați. De acum înainte, nu mai avem nevoie de acele metode
slabe cufundate în metafizică.

Și desigur, nu e cu nimic diferit dacă această forță, care este voința de a primi, este rezultatul
și fructul materialului care a produs-o prin chimie, sau dacă materialul este rezultatul și
fructul acelei forțe. Asta pentru că știm că lucrul principal este că numai această forță,
imprimată în fiecare ființă și în fiecare atom, a voinței de a primi, în cadrul granițelor sale,
este unitatea în care este separată și distinsă de mediul său. Și acest lucru este valabil atât
pentru un atom singular, cât și pentru un grup de atomi, numit corp.

Toate celelalte discernăminte în care există un surplus din acea forță nu au nicio legătură cu
acea particulă sau cu acel grup de particule, cu privire la el însuși, ci numai cu privire la
întreg, care este recompensa care le provine de la Creator, care este comună tuturor părților
creației laolaltă, fără distincția corpurilor individuale create.

Acum vom înțelege chestiunea libertății individului, conform definiției primului factor, pe
care l-am numit sursă, în care toate generațiile anterioare, care sunt strămoșii individului
respectiv, și-au imprimat natura. După cum am clarificat, semnificația cuvântului individ nu
reprezintă decât granițele voinței de a primi, imprimate în grupul său de molecule.

Astfel, vedeți că toate tendințele pe care el le-a moștenit de la strămoșii săi, de fapt, nu sunt
mai mult decât granițe ale dorinței sale de a primi, fie în legătură cu forța de atracție din el,
fie cu forța de respingere din el, care ne apare sub formă de tendințe de zgârcenie sau de
generozitate, o tendință de a fi sociabil sau de a sta izolat și așa mai departe.

Din acest motiv, ele sunt, de fapt, sinele (ego-ul) său, care se luptă pentru existență. Ca
urmare, dacă eradicăm fie și o singură tendință din acel individ, se consideră că am taiat un
organ efectiv din esența sa. Și se mai consideră și o adevărată pierdere pentru toată creația,
pentru că nu mai e nimeni ca el și nici nu va mai fi nimeni ca el, în toată lumea.

După ce am clarificat temeinic dreptul just al individului conform legilor naturale, să revenim
și să vedem cât de practic este acest lucru, fără a compromite teoria eticii și a mulțimii
stărilor. Și lucrul cel mai important: cum se aplică acest drept prin sfânta noastră Tora.
A TE LUA DUPĂ COLECTIV

Scripturile noastre spun: Ia-te după colectiv. Asta înseamnă că, ori de câte ori există o
dispută între colectiv și individ, suntem obligați să judecăm conform voinței colectivului. Ca
urmare, vedeți că acest colectiv are dreptul de a expropria libertatea individului.

Dar aici apare o altă întrebare, chiar mai serioasă decât prima. Se pare că această lege
regresează omenirea, în loc să o promoveze. Asta pentru că, în timp ce majoritatea omenirii
este nedezvoltată, iar cei dezvoltați sunt întotdeauna o mică minoritate, dacă determinăm
întotdeauna conform voinței colectivului, care sunt cei nedezvoltați și cei nevrednici,
punctele de vedere și dorințele celor înțelepți și dezvoltați din societate, care sunt
întotdeauna minoritatea, nu vor fi niciodată auzite și luate în considerare. Astfel, soarta
omenirii este pecetluită la regresie, căci nu va putea să facă niciun pas înainte.

Însă, așa cum se explică în articolul Pacea, secțiunea Necesitatea de a fi precauți cu legile

naturii, de vreme ce ni se ordonă de către Providență să ducem o viața socială, am devenit
obligați să respectăm toate legile care țin de subzistența societății. Și dacă suntem neglijenți,
natura se va răzbuna pe noi, indiferent dacă înțelegem sau nu motivele legilor.

Și vedem că nu există alt aranjament după care să traim în societate, decât urmând legea lui
A te lua după colectiv, care rezolvă orice dispută și orice chin din societate în ordine. Astfel,
această lege este singurul instrument care dă sustenabilitate societății. Din acest motiv, ea
este considerată una din Mițvot-urile (poruncile) naturale ale Providenței, iar noi trebuie să o
acceptăm și să o respectăm cu meticulozitate, indiferent de modul nostru de înțelegere.

Este la fel ca în cazul tuturor celorlalte Mițvot din Tora: toate sunt legile naturii și Providența
Sa, care vin la noi de Sus în jos. Și am descris deja (Esența Înțelepciunii Cabalei, Legea
Rădăcinii și a Ramurii) cum toată încăpățânarea pe care o vedem în comportamentul naturii
în această lume este numai pentru că ele provin și sunt luate din legi și comportamente ale
Lumilor Superioare, Spirituale.

Acum puteți să înțelegeti că Mițvot din Tora nu sunt altceva, decât legi și comportamente
stabilite în Lumile Superioare, care sunt rădăcinile tuturor comportamentelor naturii în
această lume a noastră. Legile Torei se potrivesc întotdeauna cu legile naturii din această
lume, ca două picături dintr-un iaz. Astfel, am dovedit că legea lui Ia-te după colectiv este
legea Providenței și a naturii.

O CALE A TOREI ȘI O CALE A DURERII

Totuși, întrebarea noastră cu privire la regresie, care a provenit din această lege, încă nu își
primește răspuns prin aceste cuvinte. Cu adevărat, este treaba noastră să găsim moduri de a
repara acest lucru. Dar Providența, în sine, nu pierde din această cauză, pentru că ea a
învăluit omenirea în două moduri – Calea Torei și Calea Durerii – într-un mod care
garantează dezvoltarea continuă a omenirii și progresul acesteia fără niciun fel de rezerve
(Pacea, Totul e strâns în depozit). Cu adevărat, a respecta această lege este un angajament
natural, necesar.

DREPTUL COLECTIVULUI DE A EXPROPRIA LIBERTATEA INDIVIDULUI

Trebuie să întrebăm mai departe: lucrurile sunt justificate atunci când chestiunile au de a
face cu probleme între oameni. Atunci putem să acceptăm legea lui Ia-te după colectiv,
obligați de Providență, care ne instruiește să avem grijă întotdeauna de bunăstarea și de
fericirea prietenilor. Dar Tora ne obligă să urmăm legea lui Ia-te după colectiv în disputele
dintre om și Dumnezeu deopotrivă, deși aceste chestiuni par total fără nicio legătură cu
existența societății.

Ca urmare, rămâne întrebarea: cum putem să justificam această lege, care ne obligă să
acceptăm punctele de vedere ale majorității, care, după cum am spus, este nedezvoltată și
să respingem și să anulăm părerea celor dezvoltați, care întotdeauna sunt o minoritate
restrânsă?

Dar, după cum am arătat (Esența religiei și Scopul acesteia, Dezvoltarea conștientă și

dezvoltarea inconștientă), Tora și Mițvot au fost date doar pentru a purifica pe Israel, pentru
a dezvolta în noi simțul recunoașterii răului, imprimat în noi la naștere, care, în general, e
definit ca iubirea noastră de sine, și să ajungem la binele pur definit ca iubirea pentru alții,
care este singura trecere către iubirea lui Dumnezeu.

La fel, preceptele dintre om și Dumnezeu sunt considerate instrumente care desprind omul
de iubirea de sine, care este dăunătoare societății. Astfel, este evident că temele de dispută
cu privire la Mițvot dintre om și Dumnezeu au legătură cu problema sustenabilității
societății. Ca urmare, și ele se înscriu în cadrul lui Ia-te după colectiv.

Acum putem să înțelegem comportamentul de a discrimina între Halachah (legea evreiască)

și Agadah (legende). Asta pentru că numai în Halachot (pluralul lui Halachah) se aplică legea
individual și colectiv, Halachah (legea) ca și colectivul. Nu la fel este cazul în Agadah, căci
chestiunile legate de Agadah sunt deasupra chestiunilor care privesc existența societății, ele
vorbind anume de chestiunea comportamentelor oamenilor în chestiuni între om și Creator,
în sensul în care existența și fericirea fizică a societății nu are nicio consecință.

Astfel, nu există nicio justificare pentru colectiv să anuleze punctul de vedere al individului și
orice om a făcut ceea ce a fost drept în ochii săi. Ci cu privire la Halachot, care se ocupă de
respectarea Mițvot din Tora, care, toate, sunt sub supravegherea societății, de vreme ce nu
poate exista altă ordine, decât prin legea Ia-te după colectiv.

PENTRU VIAȚA SOCIALĂ, LEGEA IA-TE DUPĂ COLECTIV

Acum am ajuns să înțelegem clar fraza cu privire la libertatea individului. Într-adevăr, există o
întrebare: De unde și-a luat colectivul dreptul de a expropria libertatea individului și de a îi
nega cel mai prețios lucru în viață, libertatea? Aparent, aici nu e decât forța brută.
Dar, după cum am explicat clar mai sus, este o lege naturală și un decret al Providenței. Și
pentru că Providența ne obliga pe fiecare dintre noi să ducem o viața socială, rezulta în mod
natural că fiecare persoana e obligată să asigure existența și bunăstarea societății. Și acest
lucru nu poate să existe, decât prin impunerea comportamentului de a te lua după colectiv,
ignorând opinia individului.

Astfel, vedeți în mod evident că aceasta este originea dreptului și justificarii pe care o are
colectivul în a expropria libertatea individului împotriva voinței acestuia și de a îl plasa sub
autoritatea sa. Ca urmare, s-a înțeles că, în ceea ce privește toate chestiunile care nu au
legătură cu existența vieții materiale a societății, nu există justificare pentru colectiv de a
priva individul de libertate și de a abuza în vreun fel de libertatea acestuia. Iar dacă se
întâmplă acest lucru, colectivul e considerat hoț și jefuitor, care preferă forța brută, în loc de
orice drept și dreptate din lume, de vreme ce, aici, obligația individului de a asculta de voia
colectivului nu se aplică.

ÎN VIAȚA SPIRITUALĂ, IA-TE DUPĂ INDIVID

Astfel, în ceea ce privește viața spirituală, nu există nicio obligație naturală a individului de a
asculta de societate în vreun fel. Dimpotrivă, aici se aplica o lege naturală asupra colectivului,
de a se supune individului. Și în articolul Pacea este clarificat faptul că există două moduri
prin care Providența ne-a învăluit și ne-a înconjurat, ca să ne duca spre obiectiv:

A. O cale a durerii, care ne dezvoltă în acest mod, inconștient.

B. O cale a Torei și înțelepciunii, care ne dezvoltă conștient în acest mod, fără nicio suferință
sau constrângere.

Și de vreme ce, în generație, cel mai dezvoltat este individul, rezulta că, atunci când publicul
vrea să se elibereze de agonia teribilă și să își asume dezvoltarea conștientă și voluntară,
care este calea Torei, nu are de ales decât să se supună, pe el și libertatea sa fizică, disciplinei
individului și să asculte de ordinele și de remediile pe care le va oferi individul.

Astfel, vedeți că, în chestiunile spirituale, autoritatea colectivului e răsturnată și se aplică

legea Ia-te după individ, adică, după individul dezvoltat. Căci e simplu să vedem că cei
dezvoltați și educați dintr-o societate sunt întotdeauna o mică minoritate. Rezulta că
succesul și bunăstarea societății este închisă într-o sticlă și pecetluită în mâiniile minorității.

Ca urmare, colectivul e obligat să respecte cu meticulozitate toate punctele de vedere ale

celor puțini, pentru a nu dispărea din lume. Asta pentru că trebuie să știe cu siguranță, cu
încredere deplină, că punctele de vedere adevărate și mai dezvoltate nu sunt niciodată în
mâiniile colectivului care are autoritate, ci mai degrabă în mâiniile celor mai slabi, adică în
mâiniile minorității inobservabile. Asta pentru că toată înțelepciunea și tot ce este prețios
vine în lume în cantități mici. Ca urmare, suntem atenționați să păstrăm punctele de vedere
ale tuturor indivizilor, datorită incapacității colectivului de a distinge ce este bine și ce este
rău în el.
CRITICA ADUCE REUȘITĂ; LIPSA CRITICII DUCE LA DEGENERARE

În continuare, trebuie să adăugăm că realitatea ne prezintă o opoziție perfectă între lucrurile

fizice și conceptele și ideile care privesc tema de mai sus. Deoarece chestiunea unității
sociale, care poate să fie sursa bucuriei și reușitei, se aplică mai ales între corpuri și între
chestiunile corporale din oameni, iar separarea dintre acestea este sursa dezastrelor și
nenorocirilor.

Dar în cazul conceptelor și al ideilor e exact invers: unitatea și lipsa de critică este
considerată sursa tuturor eșecurilor și obstacolul față de orice progres și fertilizare didactică.
Asta pentru că extragerea concluziilor corecte depinde îndeosebi de multitudinea de
dezacorduri și de separare între păreri. Cu cât există mai multe contradicții între păreri și cu
cât există mai multe critici, cu atât cunoașterea crește și chestiunile devin mai potrivite
pentru examinare și clarificare.

Degenerarea și eșecul inteligenței își au rădăcina numai în lipsa de critică și dezacord. Ca

urmare, evident, toată baza succesului fizic este măsura unității societății, iar baza succesului
inteligenței și cunoașterii este separarea și dezacordul dintre acestea.

Astfel, atunci când omenirea își va atinge obiectivul, cu privire la succesul corpurilor,
aducându-le la gradul de iubire completă pentru ceilalți, toate corpurile din lume se vor uni
într-un singur corp și o singură inimă, după cum stă scris în articolul Pacea. Numai atunci,
toată fericirea care i-a fost menită omenirii se va dezvălui în toată gloria ei.

Dar spre deosebire de asta, trebuie să fim atenți să nu aducem punctele de vedere ale
oamenilor atât de aproape, încât dezacordul și atitudinile critice să nu mai existe între cei
înțelepți și cunoscători, căci iubirea corpului aduce cu sine, în mod natural, și o proximitate a
punctelor de vedere. Iar dacă atitudinea critică și dezacordul dispar, va înceta și orice
progres în ceea ce privește conceptele și ideile, iar sursa cunoașterii din lume va seca.

Aceasta este dovada obligației de a fi precauți în ceea ce privește libertatea individului cu

privire la concepte și idei. Căci întreaga dezvoltare a înțelepciunii și a cunoașterii se bazează
pe acea libertate a individului. Astfel, suntem atenționați să o păstrăm cu mare atenție, la fel
ca pe fiecare formă din noi, pe care o numim individ, adică forța anume a unei singure
persoane, numită în general voința de a primi.

MOȘTENIREA ANCESTRALĂ

Toate detaliile imaginilor pe care le include această voințăde a primi, pe care am definit-o ca
sursă, sau Primul Motiv, a căror semnificație include toate tendințele și obiceiurile moștenite
de la strămoșii săi, pe care îi imaginăm ca pe un lanț lung de mii de oameni care au trăit
odată și care stau unul peste altul. Fiecare dintre ei este o picătură esențială a strămoșilor
săi, iar această picătură aduce fiecărei persoane toate posesiunile spirituale ale strămoșilor
sai în medulla oblongata (creierul alungit), numită subconștient. Astfel, individul din fața
noastră are, în subconștientul său, toate miile de moșteniri spirituale de la toți indivizii
reprezentați în acel lanț, care sunt strămoșii săi.

Astfel, așa cum fața fiecărei persoane e diferită, la fel diferă și punctele lor de vedere. Nu
există doi oameni pe pământ care să aibă păreri identice, pentru că fiecare persoană are o
posesiune măreață și sublimă moștenită de la strămoșii săi și din care alții nu au nicio
bucățică.

Ca urmare, toate aceste posesiuni sunt considerate proprietatea individului, iar societatea e
atenționată să îi păstreze savoarea și spiritul, pentru a nu fi șterse de mediu. Mai degrabă,
fiecare individ ar trebui să își păstreze integritatea moștenirii sale. Atunci, contradicția și
opoziția dintre ei va rămâne veșnic, pentru a asigura mereu atitudinea critică și progresul
înțelepciunii, care este avantajul omenirii și dorința ei eternă și adevărată.

Și după ce am ajuns la o anumită măsură de recunoaștere a egoismului omului, pe care l-am

determinat ca fiind o forță și o voință de a primi, fiind punctul esențial al ființei pure, am
aflat la fel de clar, din toate punctele de vedere, și care este posesiunea originală a fiecărui
corp, pe care am definit-o ca moștenire ancestrală. Acest lucru se referă la toate tendințele
și calitățile potențiale care au venit în sursa sa prin moștenire, care este prima substanță a
fiecărei persoane, adică sămânța inițială a strămoșilor săi. Acum vom clarifica cele două
lucruri în voința de a primi.

DOUĂ LUCRURI: A) POTENȚIAL, B) EFECTIV

Mai întâi, trebuie să înțelegem că, deși acest egoism, pe care l-am definit că „voința de a
primi”, este însăși esența omului, el nu poate să existe în realitate nici măcar o secundă. Căci
ceea ce numim potențial, adică înainte de a trece de la potențial la actual, există numai în
gândul nostu, adică numai gândul poate să îl determine.

Dar de fapt, nu poate să existe în lume nicio forță reală care este latentă și inactivă. Asta
pentru că forța există în realitate numai atunci când e dezvăluită în acțiune. În același fel, nu
putem să spunem despre un copil că e foarte puternic, dacă el nu poate să ridice nici cea mai
ușoară greutate, ci putem spune că vedem în acel copil că, atunci când va crește, va
manifesta o putere foarte mare.

Însă spunem că acea forță pe care o găsim la om când a crescut a fost prezentă în organele și
în corpul său încă de când era copil, Însă forța aceea era ascunsă și nu era evidentă. Este
adevărat că, în mintea noastră, am putea să determinăm (puterile destinate să se
manifeste), de vreme ce mintea le afirmă. Însă în corpul efectiv al copilulului e clar că nu
există nicio forță, atâta vreme cât în acțiunile copilului nu se manifestă o forță.

La fel și pofta. Această forță nu va apărea în corpul omului în realitatea efectivă, atunci când
organele nu pot să mănânce, adică atunci când omul este sătul. Dar chiar și atunci când
cineva e sătul, forța poftei tot există, dar e ascunsă în corpul omului. După o vreme, după ce
mâncarea a fost digerată, ea reapare și se manifestă de la potențial la efectiv.
Însă o astfel de situație de a determina o forță potențială care încă nu a fost dezvăluită
efectiv, aparține comportamentelor prin care percepem gândul. Dar ea nu există în realitate,
căci atunci când suntem sătui, simțim foarte clar că forța poftei a dispărut, iar dacă o vom
căuta, nu o vom găsi nicăieri.

Astfel, nu putem să prezentăm un potențial ca subiect care există în și de la sine, ci doar ca

pe un predicat. Ca urmare, atunci când o acțiune apare în realitate, în acel moment, forța se
manifestă în acțiune.

Cu toate acestea, în mod necesar, găsim aici, în procesul de percepție, două lucruri: un
subiect și un predicat, adică potențial și efectiv, cum ar fi forța poftei, care este subiectul, și
imaginea mâncării, care este predicatul și acțiunea. Dar în realitate, ele apar că una singură.
Nu se va întâmpla niciodată ca forța poftei să apară la o persoană fără să imagineze
mâncarea pe care aceasta vrea să o mănânce. Astfel, acestea sunt două jumătăți ale
aceluiași lucru. Forța poftei trebuie să se îmbrace în acea imagine. Ca urmare, observați că
subiectul și predicatul sunt prezente în același timp și devin absente în același timp.

Acum înțelegem că voința de a primi, pe care am prezentat-o ca egoism, nu înseamnă că ea

există că atare într-o persoană, ca o forță a poftei care dorește să primească sub forma unui
predicat pasiv. Mai degrabă, aici este vorba despre subiect, care se îmbracă în imaginea
obiectului de mâncat și a cărui acțiune apare sub forma lucrului care este mâncat și în care
se îmbracă. Numim acea acțiune dorință, adică forța poftei, dezvăluită în acțiunea
imaginației.

La fel și cu tema noastră – voința generală de a primi, care este esența însăși a omului. Ea
apare și există numai îmbrăcându-se în formele obiectelor care este probabil că vor fi
primite. Căci atunci ea există ca subiect – și nu în alt fel. Numim acea acțiune viață, adică
mijlocul de trai al omului, ceea ce înseamnă că forța voinței de a primi se îmbracă și
acționează în interiorul obiectelor dorite. Iar măsura dezvăluirii acelei acțiuni este măsura
vieții sale, după cum am explicat în acțiunea pe care o numim dorință.

DOUĂ CREAȚII: A) OM, B) SUFLET VIU

Din cele de mai sus, putem să înțelegem clar versetul: Iar Domnul Dumnezeu l-a creat pe om
din tărână și i-a suflat în nări răsuflarea vieții, iar omul a devenit un suflet (Nefeș) viu (Haiah)
(Facerea 2:7). Aici găsim două creații:

A. Omul în sine;

B. Sufletul viu în sine.

Iar versetul spune că, la început, omul a fost creat din țărână, o colecție de molecule în care
se află esența omului, adică voința sa de a primi. Acea forță, voința de a primi, este prezentă
în fiecare element al realității, după cum am explicat mai sus. La fel, toate cele patru tipuri:
neînsuflețit, vegetal, însuflețit și vorbitor au apărut din acestea. În această privință, omul nu
are niciun avantaj față de vreo altă parte a creației, iar acesta este înțelesul versetului, prin
cuvântul țărână.

Însă deja am văzut că această forță, numită voința de a primi, nu poate să existe fără să se
îmbrace și să acționeze într-un obiect dorit, iar această acțiune se numește viață. Și ca
urmare, vedem că înainte ca omul să ajungă la formele umane de primire a plăcerii, care
diferă de cele ale altor animale, el încă este considerat o persoană fără viață, moartă. Asta
pentru că voința sa de a primi nu are niciun loc în care să își îmbrace și să își manifeste
acțiunile, care sunt manifestările vieții.

Acesta este înțelesul versetului, și i-a suflat în nări suflarea vieții, care este forma generală a
primirii potrivită pentru oameni. Cuvântul Nișmat (respirație) vine de la cuvântul Samin (a
pune) terenul pentru el, care este ca o valoare. Iar originea cuvântului răsuflare e înțeleasă
din versetul (Iov 33:4): Spiritul lui Dumnezeu m-a făcut, iar răsuflarea Atotputernicului mi-a
dat viață, și aici a se vedea comentariul MALBIM. Cuvântul suflet (Neșama) are aceeași
structură sintactică pe care o au cuvintele care lipșește (Nifkad), acuzat (Ne’eșam) și
acuzată (Ne’eșama – termenul feminin pentru Ne’eșam).

Iar înțelesul cuvintelor și i-a suflat în nări este că El insuflă un suflet (Neșama) în

internalitatea sa și o apreciere pentru viață, care este suma formelor care sunt vrednice a fi
primite în voința sa de a primi. Apoi, acea forță, voința de a primi, cuprinsă în moleculele
sale, și-a găsit un loc în care să se îmbrace și în care să acționeze, adică în acele forme de
primire pe care le-a obținut de la Creator. Iar această acțiune se numește viață, după cum
am explicat mai sus.

Versetul se încheie spunând, iar omul a devenit un suflet viu. Asta înseamnă că, de vreme ce
voința de a primi a început să acționeze prin măsurile acelor forme de primire, viața s-a
manifestat instantaneu în el, iar el a devenit un suflet viu. Însă înainte de obținerea acelor
forme de primire, deși forța voinței de a primi a fost imprimată în el, el încă e considerat trup
fără viață, căci nu are niciun loc în care să apară și să se manifeste în acțiune.

După cum am văzut mai sus, deși esența omului e doar voință de a primi, totuși, aceasta e
luată că jumătate dintr-un întreg, căci ea trebuie să se îmbrace într-o realitate care îi vine în
cale. Din acest motiv, aceasta și imaginea posesiunii pe care o descrie sunt una, literalmente,
căci altfel nu ar putea să existe nicio clipă.

Ca urmare, când mașina corpului e la punctul ei culminant, adică până la vârsta de mijloc,
ego-ul său este drept, în picioare, în toată înălțimea care i-a fost imprimată la naștere. Din
această cauză, el simte în el o măsură mare și puternică a voinței de a primi. Cu alte cuvinte,
tânjește după mare bogație și onoare și după tot ce vine în calea sa. Acest lucru este așa din
cauza perfecțiunii ego-ului omului, care atrage forme de structuri și concepte în care se
îmbracă și prin care se susține.
Dar la jumătatea vieții încep zilele declinului, care, după conținutul lor, sunt zilele morții
omului. Asta pentru că persoana nu moare într-o clipă, la fel cum nu și-a primit viața într-o
clipă. Mai degrabă, lumânarea sa, care este ego-ul, se ofilește și moare puțin câte puțin, iar
împreună cu ea mor și imaginile posesiunilor pe care dorește să le primească.

Omul începe să renunțe la multe posesiuni la care a visat în tinerețe și renunță treptat la
posesiuni mari, conform declinului său de-a lungul anilor. În cele din urmă, în zilele
bătrâneții, când umbra morții plutește peste toată ființa sa, o persoană se află în vremuri
fără chemare, căci voința sa de a primi, ego-ul său, s-a ofilit. Nu mai rămâne decât o mică
scânteie din el, ascunsă ochiului de îmbrăcarea într-o posesiune. Ca urmare, în acele zile nu
există chemare sau speranță pentru niciun fel de imagine a primirii.

Astfel, am dovedit că voința de a primi, împreună cu imaginea obiectului pe care se așteaptă

să-l primească sunt unul și același lucru. Iar manifestarea lor este egală, statura lor este
egală, la fel ca și lungimea vieții lor.

Însă există o distincție semnificativă aici, în ceea ce privește forma docilității la momentul
declinului vieții. Acea docilitate nu e un rezultat al saturării, ca în cazul unei persoane care
renunță la mâncare atunci când e sătulă, ci un rezultat al disperării. Cu alte cuvinte, când
ego-ul începe să moară în timpul zilelor declinului, el își simte propria slăbiciune și moartea
care se apropie. Ca urmare, persoana renunță și își abandonează visele și speranțele
tinereții.

Observați cu atenție direfența dintre aceasta și docilitatea datorată saturării, care nu

provoacă nicio jale și nu poate fi numită moarte parțială, ci e ca un lucrător care și-a
terminat treaba. Dar renunțarea din disperare e plină de durere și supărare și, ca urmare,
poate fi numită moarte parțială.

ELIBERAREA DE ÎNGERUL MORȚII

Acum, după tot ce am aflat, găsim un mod de a înțelege cu adevărat cuvintele înțelepților
atunci când au spus, Harut (sculptat) pe pietre, nu pronuntați Harut (sculptat), ci mai
degrabă Herut (libertate), căci ei au fost eliberați de îngerul morții.

S-a explicat în articolele Matan Torah și Arvut că, înainte de a fi dată Tora, ei și-au asumat
renunțarea la orice proprietate privată în măsura exprimată în cuvintele, o Împărăție de
Preoți, iar scopul întregii creații – adeziunea cu El în echivalență de formă cu El: așa cum El
dăruiește și nu primește, la fel și ei vor dărui și nu vor primi. Acesta este gradul cel mai înalt
de Dvekut (adeziune), exprimat în cuvintele popor Sfânt, după cum este scris la sfârșitul
articolului Arvut.

Deja v-am făcut să vă dați seama că esența omului, adică egoismul său, definit ca voința de a
primi, este numai jumătate și poate să existe doar când e îmbrăcată în imaginea unei
posesiuni sau a speranței de posesiune. Căci numai atunci este completă și poate fi numită
esența omului.
Astfel, atunci când copiii lui Israel au fost recompensați cu Dvekut complet, în acea ocazie
sfântă, vasele lor de primire au fost golite complet de orice posesiune lumească, iar ei au fost
lipiți de El în echivalența formei. Asta înseamnă că ei nu aveau nicio dorință de posesiune
pentru sine, ci doar în măsura în care puteau să dăruiască mulțumire, astfel încât Creatorul
lor să fie încântat de ei.

Și cum dorința lor de a primi s-a îmbrăcat într-o imagine a acelui obiect, ea s-a îmbrăcat în el
și s-a legat cu el în unitate completă. Ca urmare, ei au fost cu siguranță eliberați de îngerul
morții, căci moartea este, în mod necesar, o absență și o negare a existenței unui anumit
obiect. Dar numai atâta timp cât există o scânteie care dorește să existe pentru propria sa
plăcere putem să spunem despre ea că acea scânteie nu există, pentru că ea a devenit
absentă și a murit.

Cu toate acestea, dacă în om nu există o astfel de scânteie, ci toate scânteile esenței sale se
îmbracă în dăruirea mulțumirii Creatorului lor, atunci el nu este nici absent, nici mort. Căci
chiar și atunci când corpul este anulat, el este anulat doar cu privire la auto-mulțumirea în
care este îmbrăcată voința de a primi, care poate să existe numai în ea.

Însă atunci când primește scopul creației și când Creatorul primește plăcere de la el, de
vreme ce se face voia Lui, esența omului, care se îmbracă în mulțumirea Lui, primește
eternitatea completă, la fel ca El. Astfel, el a fost recompensat cu eliberarea de îngerul
morții. Acesta este înțelesul cuvintelor din Midraș (Midraș Raba, Șemot, 41, Item
7):Libertatea față de îngerul morții. Iar în Mișna (Avot 86): Harut (sculptat) pe pietre, nu
pronuntați Harut (sculptat), ci mai degrabă Herut (libertate), căci niciunul nu e liber, decât
dacă se angajează în studiul Torei.

***