Rabash

Etapele Scării
Înțelesul Adevărului și Credinței
Articolul Nr.3, Tav-Șin-Mem-Hei, 1984-85

Adevărul și credința sunt două lucruri contradictorii. Vedem că în rugăciunea noastră, care a fost
stabilită de către membrii Marii Adunări avem, de asemenea, două lucruri care se contrazic unul pe
altul. Pe de o parte, ei au aranjat pentru noi procesiunea rugăciunii, iar rugăciunea ar trebui să fie
spusă în special, atunci când o persoană este deficitară. Mai mult decât atât, înțelepții noștri au spus:
"O rugăciune trebuie să fie din adâncul inimii", ceea ce înseamnă că ruga pe care o facem către
Creator, trebuie sa fie din adâncul inimii, însemnând că vom simți Lipsa în întreaga inimă.

Acest lucru înseamnă, că în interiorul inimii nu trebuie să fie niciun loc în care să simțim deplinătate,
ci mai degrabă doar deficiențe. Și, cu cât mai mare este deficiența, cu atât mai mult rugăciunea este
acceptată, comparativ cu alte rugăciuni. Este scris în Zohar despre versetul: "O rugăciune pentru cei
sărmani este atunci când cel slab își revarsă cuvintele înaintea Domnului" (Balac, articolele 187-88):
"Dar există trei "rugăciuni": o rugăciune pentru Moise, omul lui Dumnezeu – rugăciune de neegalat
pentru un alt om; O rugăciune pentru David – nu este un alt rege ca el; O rugăciune pentru cei
sărmani. Dintre cele trei rugăciuni, care este cea mai importantă? Este rugăciunea pentru cei
sărmani. Această rugăciune vine înaintea rugăciunii lui Moise, înaintea rugăciunii lui David, și înainte
de toate celelalte rugăciuni din lume. Care este motivul? Sărmanii au inima zdrobită. Este scris:
"Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită. Și cei sărmani vorbesc mereu cu Creatorul, iar
Creatorul ascultă și aude cuvintele lor". Așa să fie!

Se pare că în conformitate cu cuvintele sfântului Zohar, rugăciunea este tocmai atunci când o
persoană este frântă, atunci când nu are nimic cu care să-și reînvie sufletul. Atunci se numește "o
rugăciune din adâncul inimii". Această rugăciune este mai importantă decât toate rugăciunile din
lume, pentru că omul nu are niciun merit pentru care să spună: "Eu nu sunt ca prietenii mei, pentru
că am un merit pe care prietenii mei nu îl au". Se pare că el este plin de deficiențe, iar atunci există
loc pentru o rugăciune sinceră din adâncul inimii. Asta înseamnă că cu cât este mai mare deficiența,
cu atât mai importantă este rugăciunea.

Și corespunzător cu rugăciunea stabilită pentru noi în ordinea rugăciunilor, acestea au fost aranjate
pentru noi în rugăciuni de laudă și, de mulțumire. Aceasta contrazice rugăciunea din litanie care
există în ordinea rugăciunilor, deoarece în mod normal, atunci când cineva face ceva bun pentru un
altul, primitorul este recunoscător pentru asta. Dar măsura recunoștinței este întotdeauna în
conformitate cu măsura prestației pe care acesta o face pentru el. Acesta este modul în care el își
exprimă recunoștința față de receptorul prestației.

De exemplu, dacă o persoană ajută pe o alta, cu jumătate din necesitățile sale, ceea ce înseamnă că
acesta a obținut doar jumătate din nevoile sale, recunoștința este incompletă. Dar dacă persoana
încearcă să satisfacă pe deplin nevoile celuilalt, chiar și cu un plus de lux, ceea ce înseamnă că acesta
nu are nicio deficiență neîndeplinită, primitorul cu siguranță va mulțumi și va lăuda o astfel de
persoană, din toată inima și sufletul său.
Prin urmare, se dovedește că atunci când o persoană mulțumește și laudă Creatorul, și vrea să laude
și să mulțumească Creatorului din adâncul inimii sale, ea trebuie să vadă că Creatorul i-a îndeplinit
toate dorințele și nu-i lipsește nimic. În caz contrar, recunoștința nu poate fi completă.

Așadar, o persoană trebuie să încerce să vadă că nu-i lipsește nimic, Creatorul i-a completat toate
lipsurile, iar el a rămas fără deficiențe. Numai atunci el Îi poate aduce mulțumire Creatorului, iar
aceasta este semnificația cântecelor și laudelor care au fost rânduite pentru noi în rugăciune.

Din acest motiv, ceea ce înseamnă rugăciunea și litania, și cântecele de slavă, acestea sunt opuse,
deoarece, dacă omul nu are sentimentul de plenitudine în timpul rugăciunii și litaniei, ci este plin de
deficiențe, rugăciunea lui este completă. Iar referitor la cântece de slavă, se consideră că acestea
sunt opusul: dacă omul are toate deficiențele complet împlinite, în special atunci el poate aduce
mulțumiri adevărate.

Trebuie să înțelegem de ce au fost aranjate pentru noi cele două elemente opuse, în ce scop și ce ne
aduce aceasta. De asemenea, trebuie să înțelegem cum este posibil să se mențină aceste două
contrarii, deoarece ele se contrazic una pe cealaltă.

Sfântul Ari spune (Talmud-Studiul celor Zece Sfirot, pag.788, punctul 83), "Ar trebui să existe două uși
într-o femeie, pe care să le închidă și să țină fătul în interior, astfel încât acesta să nu iasă până când
nu este complet format. Trebuie să existe, de asemenea, în ea o forță care să modeleze forma
fătului".

Asta explică motivul: "La fel ca în corporalitate, când există o defecțiune în abdomenul mamei, mama
avortează fătul. Asta înseamnă că în cazul în care fătul cade din abdomenul mamei inainte ca
formarea fătului să fi fost suficientă în gradul de Ibur [concepție, embrion], nașterea nu este
considerată naștere, deoarece Ibur nu poate exista în lume. Mai degrabă, este numită "avort", ceea
ce înseamnă că fătul nu a fost născut, ci a căzut din abdomenul mamei și nu poate trăi".

La fel, în spiritualitate, în Ibur există două discernăminte:

1. Forma de Ibur, care este gradul de Katnut [micime], care este forma sa reală. Cu toate acestea, din
moment ce are doar Katnut, asta este considerată ca fiind o deficiență, și ori de câte ori există o
deficiență în sfințenie, există o strânsoare a Klipot [cojilor]. În acel moment Klipot pot provoca avortul
–fătul spiritual va cădea inainte ca stadiul de Ibur să fi fost finalizat. Din acest motiv, trebuie să existe
un element de reținere, care constă în faptul că acestuia îi este dat un test de deplinătate, ceea ce
înseamnă Gadlut [maturitate / măreție].

2. Cu toate acestea, trebuie să înțelegem modul în care nou-născutului îi poate fi administrat Gadlut,
chiar dacă este încă inapt să primească, chiar și Katnut suficient, deoarece încă nu are Kelim [vase], în
care să primească, în scopul de a dărui. Pentru asta există un răspuns: Înțelepții noștri au spus, "Un
embrion în abdomenul mamei sale mănâncă ceea ce mănâncă mama lui". Ei au mai spus, "Un făt este
coapsa mamei sale". Acest lucru înseamnă că, din moment ce un făt este coapsa mamei sale, Ibur nu
merită propriul nume. Din acest motiv, fătul mănâncă ceea ce mănâncă mama lui. Asta înseamnă că,
fătul primește tot ce primește în Kelim [vasele] mamei. Din acest motiv, deși fătul nu are niciun Kli
apt de a primi Gadlut, totuși în Kelim ale celui superior, care este mama lui, el poate primi, deoarece
este complet anulat față de mamă și nu are nicio autoritate proprie. Asta se numește Ibur, atunci
când el este complet anulat înaintea Celui de Sus.
Apoi, când primește Gadlut, este în deplinătate. Acesta este motivul pentru care acolo nu există nicio
aderență la Klipot, iar acest lucru este motivul pentru care se numește "forța de reținere". Acest
lucru susține fătul de la o cădere din spiritualitate, la fel ca un fetus corporal, când mama trebuie să
vegheze asupra fătului ei, astfel încât să nu existe nicio defecțiune care să ducă la avort. Așa este, de
asemenea, în spiritualitate.

Din toate cele de mai sus se pare că, în munca omului trebuie să discernem două stări:

1. Prima este starea adevărată, însemnând Katnut a persoanei, când tot ceea ce face și crede este
Katnut. Senzația de Katnut începe atunci când cineva vrea să meargă pe calea adevărului, care este
aceea de a munci pentru a dărui. La acel moment el începe să vadă propriul Katnut, la ce distanță
este el față de chestiunile legate de dăruire, și că nu poate face nimic pentru a dărui. Acesta se
numește "adevăr", adică adevărata lui stare.

Apoi, pentru că aceasta este Katnut, poate exista o prindere de Sitra Achra, și omul poate ajunge la
disperare. Se dovedește că intrarea lui în muncă este considerată ca fiind Ibur, iar el poate intra în
avort, ceea ce înseamnă să cadă de la gradul său, similar cu fătul corporal care cade din abdomenul
mamei și nu poate rămâne în viață. De asemenea, în spiritualitate, el cade de la gradul său și are
nevoie de un nou Ibur. Aceasta înseamnă că el trebuie să-și înceapă din nou activitatea, ca și cum nu
a servit pe Creator.

Din acest motiv trebuie să existe o forță care să împiedice fătul să cadă. Acest lucru înseamnă că la
acel moment omul trebuie să fie în deplinătate, ceea ce înseamnă să simtă că nu îi lipsește nimic în
muncă, iar acum este aproape de Creator în completă Dvekut [adeziune], și nimeni nu-i poate spune:
"Dar vezi că nu ai niciun progres în lucrarea Creatorului. Prin urmare muncești în zadar, iar tu ești
nepotrivit pentru a servi în sfințenie. Prin urmare trebuie să fii la fel ca toți ceilalți. De ce faci așa un
zgomot pentru că dorești să fii într-un grad mai mare decât toți ceilalți, cu toate că nu obții nicio
satisfacție din activitatea publică? Asta îți dă impulsul, astfel încât să fii în măsură să ai gânduri și
dorințe prin care trebuie să ieși din munca publică, și să mergi mai departe spre adevăr. Este clar că
acesta este adevărul, dar vezi, că deși dorești să mergi pe calea adevărului ești nepotrivit pentru ea,
fie pentru că îți lipsește talentul, fie pentru că îți lipsește puterea de a învinge, după cum ești în
imposibilitatea de a-ți depăși natura iubirii de sine cu care te-ai născut. Prin urmare, această lucrare
eșuează. Nu cădea în umilință ca și restul oamenilor, și nu-ți ridica inima deasupra fratelui tău, fiind
trufaș. Mai degrabă este mai bine pentru tine să te retragi de pe această cale".

Din acest motiv, pentru a nu cădea în astfel de gânduri, omul are nevoie de forța de reținere. Cu alte
cuvinte, el trebuie să creadă deasupra rațiunii că a te încleșta pe calea adevărului este ceva măreț și
foarte important, iar el nici măcar nu poate aprecia importanța de a atinge calea adevărului, pentru
asta existând un Kli care va fi umplut de Lumina Creatorului. Cu toate acestea, acest lucru este în
Kelim ale celui superior. Aceasta înseamnă că, Creatorul știe când o persoană trebuie să se simtă în
Dvekut [adeziune] cu Creatorul.

În propriile lui Kelim se simte opus- că acum îi este mai rău decât atunci când umbla pe calea
comună, când simțea că în fiecare zi, el adăuga fapte bune și Tora și Mițvot. Dar acum, din moment
ce a început să meargă pe calea individuală, pentru a menține întotdeauna intenția de a munci cât de
mult se poate pentru a dărui, și cât de mult poate renunța la iubirea de sine, în acel moment el vede
adesea, cât de mult se apropie de adevăr. El vede întotdeauna tot mai mult adevăr și că este în
imposibilitatea de a ieși din iubirea de sine.

Cu toate acestea, în Kelim ale celui superior, adică deasupra rațiunii, el poate să se ridice și să spună:
"Nu-mi pasă cum dăruiesc Creatorului. Vreau ca, Creatorul să mă aducă mai aproape de El, iar
Creatorul știe cu siguranță când va veni timpul să simt că m-a adus mai aproape de El. Între timp, eu
cred că Creatorul știe ce este mai bine pentru mine, iar acesta este motivul pentru care El face să
simt ceea ce simt. Dar care este motivul pentru care Creatorul vrea să mă călăuzească pe această
cale, însemnând că trebuie să cred în calea credinței, că El se comportă cu mine binevoitor? Și, dacă
cred, El îmi dă un semn: măsura bucuriei și cantitatea de recunoștință pe care le pot dărui Lui, și cât
de mult pot să Îi mulțumesc și să laud numele Lui. Cu siguranță, trebuie să spunem că este în
beneficiul nostru, că în special prin credință ne putem atinge scopul, care se numește "primirea, în
scopul de a dărui". În caz contrar, Creatorul poate cu siguranță să ne conducă pe calea cunoașterii și
nu pe calea credinței.

Prin asta vei înțelege ce ne-am întrebat: "De ce avem nevoie de două lucruri care se neagă unul pe
altul?". Asta înseamnă că, pe de o parte trebuie să umblăm pe calea adevărului, ceea ce înseamnă să
simțim situația noastră, ca să simțim că ne îndepărtăm de iubirea de sine și suntem apți de iubirea
pentru ceilalți, și cât de mult ne dorim ca lumea să fie în, "fie ca Numele lui binecuvântat să crească și
să fie sfințit".

Iar când vedem că spiritualitatea nu este încă importantă, ne simțim într-o mare deficiență, și, de
asemenea, pentru că vedem cât de mult regretăm, și modul în care ne doare că suntem îndepărtați
de El, acesta se numește "adevăr", adică starea în care percepem Kelim ale noastre în funcție de
senzația noastră.

De asemenea, am primit calea credinței, care este deasupra rațiunii, și anume să nu luăm în
considerare senzațiile și rațiunea noastră, dar să spunem, așa cum este scris: "Au ochi și nu văd, au
urechi și nu aud". Mai degrabă, noi trebuie să credem că Creatorul este cu siguranță Mesia, și El știe
ce este bine pentru mine și ceea ce nu este bun pentru mine. De aceea, El vrea ca eu să simt starea
mea așa cum este, iar în ce mă privește nu-mi pasă cum mă simt, pentru că vreau să muncesc pentru
a dărui.

Prin urmare, important este că am nevoie să muncesc pentru Creator. Și, deși simt că nu există încă
nicio deplinătate în munca mea, în Kelim ale celui superior - adică din punctul de vedere al celui
superior - eu sunt cu totul complet, așa cum este scris: "izgonit nu voi fi, și nu voi fi alungat de la El".
De aceea, eu sunt mulțumit de munca mea- prin care am privilegiul de a-I sluji Regelui chiar și la cel
mai mic grad. De asemenea, eu consider ca un mare privilegiu că Creatorul mi-a permis să mă apropii
de El, cel puțin într-o oarecare măsură.

Acest lucru ne dă două chestiuni:

1) În ceea ce privește adevărul, el vede adevărata sa stare- că are un loc pentru rugăciune, și că are
un loc pentru deficiență. Atunci el se poate ruga ca, Creatorul să-i compleze deficiența, iar apoi el se
poate ridica la grade de sfințenie.

2) Calea credinței, care este deplinătatea- de aici el poate lăuda și îi poate mulțumi Creatorului, și
atunci el poate fi fericit.