Rabash

Etapele Scării
Referitor la importanţa societăţii
Articolul Nr. 12, 1984

Este ştiut că, deoarece omul este mereu printre oameni care nu au nicio legătură cu munca
pe calea adevărului, ci, din contră, le sunt mereu ostili celor care merg pe calea cea dreaptă,
şi, deorece gândurile oamenilor se întrepătrund, punctul de vedere al celor care se opun căii
adevărului îi influenţează pe cei care au ceva dorinţă să meargă pe calea adevărului.
Aşadar, nu este altă soluţie decât să îşi întemeieze o societate separată pentru ei, care să fie
mediul lor, adică o comunitate separată, care nu se amestecă cu alţi oameni a căror opinie
este diferită de cea a acelei societăţi. Şi ei trebuie să-şi reamintească mereu lor înşişi
problema importanţei scopului societăţii, astfel încât să nu urmeze majoritatea, pentru că,
urmarea majorităţii este natura noastră.
Dacă societatea se izolează de restul oamenilor – dacă nu au nicio conexiune referitoare la
chestiuni spirituale cu alţi oameni, şi contactul cu ei se referă numai la lucrurile pământeşti –
nu li se vor amesteca punctele de vedere, fiindcă ei nu vor avea nicio conexiune referitoare la
religie.
Dar când omul se află printre oameni religioşi şi începe să converseze şi să argumenteze, el
imediat îşi amestecă punctele de vedere cu ale lor. Viziunile lor îi pătrund în minte în aşa
măsură încât nu va putea să judece că acestea nu sunt punctele lui de vedere, ci ale
oamenilor cu care a fost conectat.
De aceea, în materie de muncă pe calea adevărului, el trebuie să se izoleze de alţi oameni.
Aceasta deoarece calea adevărului necesită o întărire constantă, fiindcă este opusă părerilor
lumii. Viziunea lumii este cunoaşterea şi primirea, în vreme ce viziunea Torei este credinţă şi
dăruire. Dacă cineva fuge de asta, el uită imediat toată munca pe calea adevărului şi cade
într-o lume a iubirii de sine. Numai într-o societate în forma de „ajutor reciproc” fiecare
membru al ei primeşte puterea de a lupta împotriva viziunii lumii.
Găsim asta şi în cuvintele Zohar-ului (Pinhas, p 31, pct. 91, şi în Sulam): “Când un om
locuieşte într-un oraş populat cu oameni răi, şi nu poate îndeplini Miţvot, poruncile Torei, şi
nu reuşeşte în Tora, el se mută şi se dezrădăcinează din acel loc şi se replantează într-un loc
cu oameni buni, cu Tora şi cu Miţvot. Asta fiindcă Tora este numită „pom”, aşa cum este scris
“pom al vieţii este ea pentru cei care o ţin”. Iar omul este un pom, aşa cum este scris, “Căci
omul este pomul câmpului”, fiindcă Miţvot din Tora sunt asemenea fructelor. Şi ce scrie în
ea? “Numai pomul pe care îl cunoşti că nu este de mancare, pe acela poţi să-l tai şi să-l
distrugi, pe el poţi să-l tai din această lume şi să-l tai din lumea cealaltă”.
De aceea, el trebuie să se dezrădăcineze din locul în care sunt oameni răi, pentru că nu va
putea să reuşească acolo în Tora şi Miţvot, şi să se planteze undeva, unde sunt oameni drepţi,
şi va reuşi în Tora şi Miţvot.x
Şi omul, pe care Zohar-ul îl compară cu pomul câmpului, suferă de la vecinii răi precum
pomul câmpului. Cu alte cuvinte, trebuie să tăiem permanent buruienile rele din jurul nostru
care ne afectează şi, trebuie de asemenea, să ne ţinem departe de mediile rele, de oamenii
care nu agreează calea adevărului. Ne trebuie o privire atentă, aşa încât să nu fim atraşi să îi
urmăm.
Aceasta se numeşte calitatea de “însingurare”, atunci când omul se află în gândurile
“autorităţii unice,” numită calitatea “dăruirii”, şi nu a “autorităţii multiple,” care este calitatea
iubirii de sine, numită “două autorităţi” - „autoritatea Creatorului” şi „autoritatea proprie”.
Acum putem înţelege ce au spus înţelepţii noştri (Sanhedrin, p38), “Rav Yehuda a spus, ‘Rav a
spus ‘Adam ha Rişon a fost eretic’, aşa cum este scris, ‘şi Domnul Dumnezeu a chemat omul şi
i-a spus: ‘unde eşti tu? unde ţi-a plecat inima?’”.
În interpretarea lui Raşi, “eretic” se referă la tendinţa către idolatrie. Şi în comentariul, Eţ
Yosef (Pomul lui Iosif), este scris, “Când scrie, ‘Unde, unde ţi-a plecat inima?’ este erezie, aşa
cum este scris, ‘nu merge după inima ta’, asta este erezie, când inima lui se apleacă spre
partea cealaltă”.
Şi toată această problemă este foarte încurcată: Cum poate fi spus că Adam ha Rişon avea
aplecare spre idolatrie? Sau, conform comentariului din Eţ Yosef, că el era în forma “nu
merge după inima ta”, este asta erezie? Conform cu ceea ce învăţăm despre munca lui
Dumnezeu, că aceasta este doar cu scopul de a dărui, dacă un om munceşte pentru a primi,
această muncă ne este străină nouă, fiindcă noi trebuie să muncim numai pentru a dărui, iar
el a luat totul în scopul primirii.
Acesta este înţelesul la ceea ce a spus el - că el nu a reuşit în a “nu merge după inima ta”. Cu
alte cuvinte, omul nu putea lua mâncarea din Pomul Cunoaşterii în scopul dăruirii, ci a primit
hrana din Pomul Cunoaşterii în scopul primirii. Aceasta este denumită “inimă”, adică inima
doreşte să primească numai pentru mulţumirea proprie. Şi acesta a fost păcatul Pomului
Cunoaşterii.
Pentru a înţelege această chestiune, vezi introducerea la cartea Panim Masbirot. Şi din
aceasta putem înţelege beneficiul societăţii – ea poate introduce o atmosferă diferită – să
munceşti numai în scopul dăruirii.