Curs Contabilitate 2021

Universitatea ”Ovidius” din Constanța
Facultatea de Științe Economice
CONTABILITATE
-suport de curs-
Conf.univ.dr. Silvia Ghiță-Mitrescu

CONTABILITATE | Conf.univ.dr. Silvia Ghiță-Mitrescu
Cuprins
CAPITOLUL I
LOCUL ȘI ROLUL CONTABILITĂȚII ÎN VIAȚA ECONOMICĂ ȘI SOCIALĂ ............................. 3
1.1. DEFINIȚIA CONTABILITĂȚII. LOCUL CONTABILITĂȚII ÎN SISTEMUL ȘTIINȚELOR
ECONOMICE ......................................................................................................................................... 3
1.2. OBIECTIVELE ȘI FUNCȚIILE CONTABILITĂȚII. SISTEME DE CONTABILITATE ........... 4
1.3. OBIECTUL DE STUDIU AL CONTABILITĂȚII ......................................................................... 5
CAPITOLUL II
METODA CONTABILITĂȚII – TRĂSĂTURI, PROCEDEE, PRINCIPII .......................................... 8
2.1. TRĂSĂTURILE METODEI CONTABILITĂȚII .......................................................................... 8
2.2. PRINCIPIILE CONTABILITĂȚII .................................................................................................. 9
2.3. PROCEDEELE METODEI CONTABILITĂȚII .......................................................................... 14
CAPITOLUL III
SITUAȚIILE FINANCIARE ANUALE .............................................................................................. 16
3.1. DEFINIȚIA ȘI COMPONENȚA SITUAȚIILOR FINANCIARE ANUALE .............................. 16
3.2. CADRUL GENERAL DE ÎNTOCMIRE A SITUAȚIILOR FINANCIARE ANUALE .............. 17
CAPITOLUL IV
BILANȚUL........................................................................................................................................... 22
4.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND BILANȚUL .......................................................................... 22
4.2. COMPONENȚA ACTIVULUI BILANȚIER ............................................................................... 23
4.3. COMPONENȚA CAPITALURILOR BILANTIERE ................................................................... 25
4.4. TIPURI DE MODIFICĂRI BILANȚIERE ................................................................................... 27
CAPITOLUL V
CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE ................................................................................................. 29
5.1. ROLUL ȘI STRUCTURA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE .......................................... 29
5.2. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CHELTUIELILOR ................................................................ 30
5.3. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA VENITURILOR ..................................................................... 31
CAPITOLUL VI
CONTUL. ANALIZA CONTABILĂ. FORMULA CONTABILĂ ..................................................... 33
6.1. NOTIUNEA DE CONT. FUNCȚIILE CONTULUI ..................................................................... 33
1
6.2. FORMA ŞI STRUCTURA CONTULUI ....................................................................................... 33

6.3. PLANUL DE CONTURI ............................................................................................................... 35
6.4. REGULILE DE FUNCŢIONARE ALE CONTURILOR ............................................................. 36
6.5. ANALIZA CONTABILĂ A TRANZACŢIILOR. FORMULA CONTABILĂ ........................... 38
CAPITOLUL VII
DOCUMENTELE ÎN CONTABILITATE ........................................................................................... 40
7.1. NOȚIUNI ȘI CLASIFICARI PRIVIND DOCUMENTELE CONTABILE ................................ 40
7.2. DOCUMENTELE JUSTIFICATIVE ........................................................................................... 41
7.3. DOCUMENTELE DE EVIDENȚĂ CONTABILĂ SAU REGISTELE DE CONTABILITATE 43
7.4. DOCUMENTELE DE SINTEZĂ ȘI RAPORTARE .................................................................... 45
CAPITOLUL VIII
EVALUAREA ȘI INVENTARIEREA ÎN CONTABILITATE ........................................................... 46
8.1. NOŢIUNEA DE EVALUARE ...................................................................................................... 46
8.2. FORMELE ȘI MOMENTELE EVALUĂRII ÎN CONTABILITATE .......................................... 47
8.3. INVENTARIEREA – PROCEDEU AL CONTABILITĂȚII ....................................................... 50
8.4. ETAPELE INVENTARIERII ........................................................................................................ 52
CAPITOLUL IX
BALANȚA DE VERIFICARE ............................................................................................................. 54
9.1. NOȚIUNEA ȘI FUNCTIILE BALANȚEI DE VERIFICARE ..................................................... 54
9.2. CLASIFICAREA BALANŢELOR DE VERIFICARE................................................................. 55
2
CAPITOLUL I
LOCUL ȘI ROLUL CONTABILITĂȚII ÎN VIAȚA ECONOMICĂ ȘI
SOCIALĂ
1.1. DEFINIȚIA CONTABILITĂȚII.

LOCUL CONTABILITĂȚII ÎN SISTEMUL ȘTIINȚELOR ECONOMICE
Prima lucrare care prezintă o descriere amănunțită a contabilității în partidă dublă a

apărut în 1494 la Veneția și este intitulată ”Tratatus de computis et scripturis” (Trata de
contabilitate în partidă dublă). Lucrarea aparține călugărului și matematicianului Luca Paciolo.
In viziunea acestuia, contabilitatea reprezintă un ansamblul de principii și tehnici privind
înregistrarea în partidă dublă a averii ce aparține unui negustor, precum și a tuturor afacerilor
acestuia, în ordinea în care au avut loc.
Lucrarea sus menționată definește partida dublă prin prisma ecuației de schimb dintre
avere și capital, respectiv ce posedă și cui datorează agentul economic. Fiecare mișcare sau
tranzacție intervenită în masa averii și implicit a capitalului este reprezentată ca un raport între
”primire”(respectiv cel care primește o valoare – debitorul) și ”dare” (respectiv cel care
avansează o valoare – creditorul).
Definirea contabilității s-a realizat în strânsă legătură cu evoluția mediului economic,
social și cultural în care firmele și-au desfășurat activitatea și cu evoluția cunoștințelor din
domeniul contabilității.1
In timp s-au formulat foarte multe idei, teze, concepte, teorii cu privire la locul și rolul
contabilității în cadrul disciplinelor științifice. Clasificarea disciplinelor științifice în funcție de
obiectul lor de studiu poate fi făcută în două categorii: științe ale naturii și științe sociale.
Având în vedere această delimitare, contabilitatea este o disciplină științifică din
domeniul științelor sociale, deoarece:
- este o creație a ființelor umane ca răspuns la nevoi practice;
- reflectă fenomene, activități și fapte sociale;
- se adresează diferitelor grupuri de utilizatori care fac parte din societate;
- produce situații financiare utilizate pentru luarea deciziilor care au efect asupra
comportamentului indivizilor;
- este influențată de mediul economic, social, juridic și politic.
Ca domeniu al științelor economice, contabilitatea este inclusă în categoria științelor
economice și de gestiune.
Literatura de specialitate surpinde existența mai multor curente de opinie potrivit cărora
contabilitatea poate fi considerată ca fiind:
a. Tehnică de înregistrare, prelucrare, clasificare, interpretare și comunicare a
informațiilor privind evenimentele juridice și economice din viața întreprinderii;
b. Știință – statut justificat de specialiști prin existența postulatelor, principiilor, regulilor
de măsurare și prezentare acceptate de diferite sisteme contabile;
Feleagă, N., Ionașcu, I. – Tratat de contabilitate financiară – vol. I – Contabilitatea ca joc social, Ed. Economică,
1
București, 1998, p. 12
3
c. Artă – fie în accepțiunea de artă a identificării, prelucrării, clasificării, interpretării și

comunicării datelor exprimate numeric privind evenimentele ce au afectat
întreprinderea, fie în accepțiunea de creație a omului prin care sunt prezentate în mod
abstract fenomene concrete;
d. Limbaj – dispune de o sintaxă, o semantică și o practică a utilizării sistemului ei de
semne.
Definiția modernă a contabilității este mult mai complexă decât cea enunțată de Luca
Paciolo. ”Contabilitatea nu reprezintă un scop în sine, ci un sistem informațional care
cuantifică, prelucrează și comunică informații financiare despre o entitate economică
identificabilă, informații ce permit utilizatorilor să opteze în mod rațional între consumurile
alternative ale resurselor rare în procesul desfășurării activităților de producție și comerciale”2.
Contabilitatea trebuie considerată o disciplină matură, cu multe teorii, componentă a
științelor de gestiune, abordare rezultată dintr-o repoziționare a disciplinelor științifice din
domeniul social.
1.2. OBIECTIVELE ȘI FUNCȚIILE CONTABILITĂȚII.

SISTEME DE CONTABILITATE
În măsura în care se acceptă teoria potrivit căreia contabilitatea este o disciplină

științifică, aceasta își definește conținutul obiectului său de studiu, metoda de cercetare și
poziția sa în cadrul sistemului științelor economice.
Pentru a putea discuta despre obiectul de studiu al contabilității este necesar ca mai întâi
să delimităm obiectivele pe care aceasta își propune să le atingă. Obiectivele contabilității pot
fi grupate astfel:
1. pe plan conceptual:
- să-și definească obiectul de studiu, adică grupul de fapte și fenomene investigate;
- să-și precizeze metoda de cercetare, mijloacele și procedeele de lucru adecvate;
- să delimiteze norme și principii care guvernează obiectul de studiu;
- să utilizeze un vocabular specific.
2. pe plan practic:
- să asigure informațiile necesare pentru obținerea unei ”imagini fidele, clare și complete
a patrimoniului, situației financiare și a rezultatelor obținute”;
- să asigure urmărirea și controlul valoric al activităților desfășurate;
- să ofere informațiile necesare atât pentru nevoile proprii ale societății, cât și pentru
nevoile terților;
- să asigure controlul integrității patrimoniului;
- să ofere informațiile necesare pentru fundamentarea planurilor și programelor de
activitate;
- să asigure informațiile necesare pentru întocmirea documentelor de sinteză.
2
Ristea, M., Dumitru, C.G. – Bazele contabilității, Ed. Universitară, București, 2005, p.8
4
Necesitatea existenței contabilității este evidențiată prin intermediul funcțiilor pe care

aceasta le îndeplinește la nivelul unei entități patrimoniale și în cadrul unui sistem economic.
Funcțiile pe care contabilitatea le indeplinește sunt:
- funcția de inregistrare – constă în consemnarea, potrivit unor principii şi reguli proprii,
a proceselor şi fenomenelor economice ce apar în cadrul întreprinderilor şi se pot
exprima valoric;
- funcția de control de gestiune – constă în verificarea cu ajutorul informaţiilor contabile
a modului de păstrare şi utilizare a valorilor materiale şi băneşti, de gospodărire a
resurselor, controlul respectării disciplinei financiare etc.;
- funcția de informare – rezidă în furnizarea informaţiilor privind structura şi dinamica
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute în scopul fundamentării
deciziilor;
- funcția previzională – informaţiile furnizare de contabilitate sunt utilizate la stabilirea
tendinţelor viitoare ale fenomenelor şi proceselor economice.
Sistemele de contabilitate pot fi grupate după mai multe criterii, astfel:

1. După concepția de prezentare a obiectului contabilității:
a. Sistemul contabil în partidă simplă – în concepția căruia o operație economică de
întregistrează într-o singură partidă (de exemplu, intrarea unei sume de bani în
contul curent se înscrie în partida ”Conturi la bănci”).
b. Sistemul contabil în partidă dublă – potrivit căruia reprezentarea operațiilor
economice se face în două partizi, concomitent, o partidă care arată originea și o
alta care arată destinația (de exemplu: în cazul în care suma de bani care intră în
contul curent provine din caserie, operația se va înregistra în două partizi: partida
”Casa” pentru a reflecta originea banilor și partida ”Conturi la bănci” pentru a
reflecta destinația lor).
2. După conceptul de organizare a conturilor și obiectivele contabilității:
a. Sistemul contabil cu un singur circuit (monist) – organizarea conturilor se face
într-un singur flux în cadrul circuitului economic: capital – aprovizionare –
exploatare – desfacere – realizare;
b. Sistemul contabil cu dublu circuit (dualist) – sistemul contabil cuprinde două
componente: contabilitatea financiară și contabilitatea de gestiune.
3. După cultura contabilă și armonizarea cu standardele:

a. Sistemul contabil continental european (de sorginte franceză)
b. Sistemul contabil anglo-saxon
1.3. OBIECTUL DE STUDIU AL CONTABILITĂȚII
Pentru a se putea individualiza ca știință, contabilitatea are nevoie să își definească un

obiect de studiu particular, ce nu mai poate fi atribuit unei alte științe. Acest obiect de studiu
este reprezentat de averea unei entități, cunoscută în contabilitate sub denumirea de patrimoniu.
5
Astfel, contabilitatea are ca obiect de studiu reflectarea în expresie bănească a stării, a

mișcării și transformării patrimoniului unei entități.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor de natură economică,
aparținând unei persoane fizice sau juridice, împreună cu bunurile la care se referă.
Din definiția de mai sus identificăm necesitatea existenței a două elemente
interdependente ce formează patrimoniul:
1. subiectul de patrimoniu este persoana fizică sau juridică ce deține bunurile
economice și care își asumă drepturi și obligații de natură economică în legătură cu bunurile
deținute;
2. obiectul patrimoniului, respectiv bunurile economice care compun patrimoniul și
reprezintă materializarea drepturilor și obligațiilor.
Definiția patrimoniului poate fi sintetizată grafic astfel:
BUNURI TITULAR DE DREPTURI ȘI

ECONOMICE PATRIMONIU OBLIGAȚII
Literatura de specialitate cuprinde trei mari concepții privind modul de definire a

patrimoniului:
1. Concepția economică potrivit cărei patrimoniul reprezintă un ansamblu de bunuri cu
valoare economică ce aparțin unei persoane fizice sau juridice.
2. Concepția juridică potrivit cărei patrimoniul reprezintă drepturile și obligațiile
atașate acestor bunuri.
3. Concepția economico-juridică ce definește patrimoniul ca un ansamblu de bunuri
economice, drepturi și obligații atașate acestora.
Ecuația de echilibru a patrimoniului ce rezultă din concepția juridică asupra acestuia
este următoarea:
BUNURI ECONOMICE = DREPTURI + OBLIGAȚII
Bunurile economice reprezintă substanța materială a patrimoniului și se identifică cu

mijloacele de acțiune ale unei entități. Bunurile economice se exprimă prin utilitatea și valoarea
lor și se pot delimita sub formă corporală (materială, tangibilă) și necorporală (nematerială,
intangibilă). Bunurile economice pot lua forma terenurilor, clădirilor, instalațiilor de producție,
mijloacelor de transport, materiilor prime, produselor finite, mărfurilor, disponibilităților
bănești etc.
Drepturile și obligațiile cu valoare economică exprimă raporturile de proprietate în

cadrul cărora se procură și se gestionează bunurile economice. Ele îmbracă forma de drepturi
(surse proprii de finanțare) atunci când titularul de patrimoniu este proprietar și nu trebuie să
6
acorde un echivalet pentru bunurile sale, sau forma de obligații (surse străine de finanțare)
atunci când pentru bunurile aflate în patrimoniul său titularul trebuie să îndeplinească o anumită
prestație sau să acorde un echivalent valoric.
Din punct de vedere al contabilității, bunurile economice reprezintă structura calitativă

de ACTIV, iar drepturile și obligațiile reprezintă structura calitativă de CAPITAL PROPRIU
ȘI DATORII. Astfel, ecuația de echilibru a patrimoniului devine:
ACTIV = CAPITAL PROPRIU + DATORII
Din punct de vedere economic, patrimoniul își consolidează structura sa calitativă pe

noțiunea de resurse economice, delimitând valorile economice ale unei entități prin prisma
resurselor și utilizărilor, egalitatea patrimonială devenind:
UTILIZĂRI = RESURSE
Utilizările definesc modul de întrebuințare a valorilor în cadrul activităților desfășurate

de către unitatea patrimonială. Utilizările se grupează în utilizări permanente și temporare
(curente).
Resursele se referă la latura financiară, ele reprezentând izvoarele de finanțare a
valorilor economice și pot fi proprii sau atrase (străine).
7
CAPITOLUL II
METODA CONTABILITĂȚII – TRĂSĂTURI, PROCEDEE, PRINCIPII
În sens general, prin metodă înțelegem ”modul sistematic de cercetare, de cunoaștere și

de transformare a realității obiective”.3 Etimologic, termenul de metodă provine din limba
greacă (methodos), fiind compus prin alăturarea cuvintelor metha, însemnând ”spre, către” și
hodos însemnând ”cale, drum”. Astfel, metoda reprezintă calea, drumul către atingerea unui
obiectiv.
Restrângând definiția metodei către sfera contabilității, stabilim că metoda
contabilității reprezintă demersul rațional de abordare a obiectului contabilității, pe baza unui
ansamblu coerent de principii, mijloace și procedee susceptibile să ofere o imagine fidelă
asupra poziției financiare și performanțelor unității patrimoniale.4
Între obiectul contabilității și metoda sa există o relație de interdependență și
condiționare: obiectul arată ce trebuie studiat, iar metoda cum trebuie studiat.
Acceptarea vocației de știință a contabilității impune, pe lângă delimitarea obiectului

său propriu de studiu, stabilirea unei metode specifice de lucru capabilă să conducă la realizarea
obiectului său.
În sens general, metoda unei ştiinţe exprimă drumul sau calea după care ne conducem
gândirea pentru cercetarea obiectului ei de studiu.
Metoda contabilității reprezintă demersul raţional de abordare a obiectului
contabilității, pe baza unui ansamblu coerent de principii, mijloace şi procedee susceptibile să
ofere o imagine fidelă a patrimoniului, situaţiei financiare şi a rezultatului.
Există o relaţie de interdependență între obiectul şi metoda contabilității. Obiectul arată
ce trebuie studiat, iar metoda cum trebuie studiat.
2.1. TRĂSĂTURILE METODEI CONTABILITĂȚII
În vederea realizării obiectului de studiu al contabilității, prin utilizarea raţională a

procedeelor ce sunt folosite de metoda contabilității, trebuiesc cunoscute cu exactitate
caracteristicile distinctive ale bunurilor economice şi a surselor de proveniența ale acestora, a
proceselor economice interne, a influenţelor reciproce dintre acestea, precum şi asigurarea
prealabilă a unui cadru organizatoric adecvat.
I. Dubla reprezentare a patrimoniului - constă în reflectarea patrimoniului unităților
economice şi sociale atât sub aspectul utilizării bunurilor economice alea acestora, cât şi sub
aspectul raporturilor de proprietate în cadrul cărora se dobândesc bunurile economice ca
obiecte de drepturi şi obligaţii, adică al provenienţei lor, sau în plan financiar, al surselor de
finanţare a bunurilor respective. Astfel, vorbim despre acelaşi patrimoniu al entităților
economice şi sociale privit ca un tot unitar, care în contabilitate se reflectă şi se reprezintă sub
3
Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic,
București, 1998, pag. 626
4
Horomnea E., Bazele contabilității. Concepte, aplicații, lexicon. Editura Sedcom Libirs, Iași, 2003, pag. 62
8
dublu aspect. Această dublă reprezentare a stării şi mişcării patrimoniului unităților economice
şi sociale a constituit dintotdeauna principala trăsătură ce determină conţinutul metodei
contabilității. Sintetic, ea poate fi redată prin egalitatea dintre cele două componente ale
patrimoniului :
Bunuri economice = Drepturi + Obligații
II. Dubla înregistrare a operaţiilor economice şi financiare - este determinată de dubla

reprezentare prin faptul că în timpul mişcării şi transformării elementelor patrimoniale, acestea
sunt privite permanent sub dublu aspect, al utilității şi funcționalității lor, adică al destinaţiei
economice şi al provenienței.
Utilizarea dublei înregistrări dă posibilitatea reflectării în dinamică, pe baza unui sistem
coerent, a celor două aspecte ale dublei reprezentări a patrimoniului unităților economice şi
sociale. Se creează astfel o a doua ecuaţie ce reflectă această trăsătură, şi anume:
Creşterea bunurilor economice + Micşorarea drepturilor şi obligaţiilor =

Creşterea drepturilor şi obligaţiilor + Micşorarea bunurilor economice
III. Înregistrarea cifrică şi în expresie valorică a patrimoniului - permite înregistrarea

numerică, cifrică a existenţei şi mișcării patrimoniului unităților economico-sociale în expresie
valorică, adică numai a acelora care se pot exprima în unități monetare. Astfel, are loc
reflectarea concomitentă atât a laturii cantitative cât şi a celei calitative a obiectului de studiu,
cunoaşterea analitică a stării şi mişcării tuturor elementelor patrimoniale, iar gruparea şi
sistematizarea datelor contabile oferă o privire de ansamblu asupra patrimoniului unităților
economico-sociale.
IV. Înregistrarea operaţiilor economice şi financiare efective care se bazează pe

documente scrise. Această trăsătură permite reflectarea în contabilitate cu ajutorul procedeelor
sale numai a acelor operaţii valorice ce au apărut în masa patrimonială şi s-au produs efectiv
având la bază ca dovadă a înfăptuirii lor acte scrise (documente). Contabilitatea își sprijină
înregistrările sale pe documente, oferind astfel informaţii precise cu privire la integritatea
patrimoniului aflat în administrarea întreprinderilor şi poate proba oricând în raporturile de
drepturi şi obligaţii ale unității cu alte întreprinderi, instituţii sau persoane fizice.
2.2. PRINCIPIILE CONTABILITĂȚII
Obiectivul fundamental al contabilității îl reprezintă furnizarea de informații care să

ofere o imagine fidelă (true and fair view) asupra situației patrimoniului și a rezultatelor
obținute. Pentru a putea îndeplini acest obiectiv, contabilitatea se fundamentează pe un set
principii, reguli sau directive al căror scop este de a-i ajuta pe producătorii de informații
contabile în măsurarea, clasificarea și prezentarea informațiilor.
9
Principiile contabile prevăzute de reglementările în vigoare5 pot fi grupate în două

categorii:
• Principiul continuității activității

Principii ale • Principiul permanenței metodelor
responsabilității și
• Principiul contabilității de angajamente
organizării
contabilității • Principiul intangibilității
• Principiul prevalenței economicului asupra juridicului
• Principiul prudenței
Principii de • Principiul necompensării
măsurare și • Principiul pragului de semnificație
evaluare a • Principiul evaluării separate a elementelor de activ și
elementelor datorii
patrimoniale • Principiul evaluării la cost de achiziție sau de
producție
Principiile responsabilității și organizării contabilității stabilesc aria de cuprindere

și perioada de evaluare și înregistrare în contabilitate, precum și modul în care trebuie
organizată activitatea de prelucrare și raportare a informațiilor financiar-contabile.
1. Principiul continuității activității

Organizarea contabilității pornește de la prezumția că entitatea patrimonială își continuă
în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în stare de lichidare sau
reducere semnificativă a activității.
În situația în care organele de conducere, în urma analizei rezultatelor din exploatare și
a poziției financiare, stabilesc după data bilanțului fie că intenționează să lichideze entitatea
sau să înceteze activitatea acesteia, fie că nu există nicio altă variantă realistă în afara acestora,
entitatea nu va întocmi situațiile financiare pe baza principiului prudenței.
Prin aplicarea acestui principiu se stabilesc în fapt regulile de evaluare și măsurare a
elementelor patrimoniale și tranzacțiilor unei entități. În situația în care există motive reale
pentru a considera că entitatea nu își va mai continua activitatea, resursele acesteia vor fi
măsurate la valoarea de piață sau valoarea de lichidare, metodele de evaluare și calcul vor putea
fi schimbate, nu va mai fi necesară amortizarea imobilizărilor, creanțele și datoriile vor fi
reclasificate etc.
Dacă administratorii firmei au luat cunoștință de unele elemente de incertitudine legate
de anumite evenimente care pot care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua
activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative.
În cazul în care situaţiile financiare anuale nu sunt întocmite pe baza principiului
continuității această informaţie trebuie prezentată însoţită de explicaţii privind modul de
5
O.M.F.P. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale
individuale şi situațiile financiare anuale consolidate, M.Of. nr. 963/2014, secțiunea 2.4
10
întocmire a acestora şi motivele care au stat la baza deciziei conform căreia entitatea nu își mai
poate continua activitatea.
2. Principiul permanenţei metodelor

Presupune aplicarea acelorași politici contabile și metode de evaluare de la un exercițiu
financiar la altul. Aplicarea acestui principiu asigură comparabilitatea în timp a informaţiilor
contabile.
Exemplu: O entitate patrimonială achiziționează un echipament cu o valoare de 10.000
lei și estimează o utilizare constantă a acestuia pe o perioadă de 10 ani. Drept urmare, cea mai
potrivită metodă de amortizare este cea liniară, care presupune includerea în cheltuieli a unei
fracțiuni egale din costul de achiziție, de 1.000 lei (10.000 lei/10 ani), în fiecare din cei 10 ani
de funcționare. După 3 ani, se constată necesitatea diminuării profitului iar managementul
consideră că echipamentul ar trebui amortizat degresiv, ceea ce presupune includerea unei
fracțiuni mai mari din costul de achiziție în cheltuieli, în primii ani de funcționare. Acest lucru
însă nu este permis potrivit acestui principiu.
O metodă contabilă poate fi schimbată numai în situația în care s-au modificat condițiile
economice pe care aceasta își propune să le reprezinte sau dacă în acest fel se poate prezenta
mai fidel realitatea economică.
3. Principiul contabilității de angajamente (independenţei exerciţiilor)

Presupune recunoașterea efectelor tranzacțiilor și ale altor evenimente atunci când
acestea de produc și nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit.
Conform acestui principiu delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente
activității unității patrimoniale pentru exerciţiul financiar pentru care se face raportarea se face
pe măsura angajării lor, fără a se ţine cont de data încasării veniturilor sau a plății cheltuielilor.
Datorită acestui principiu contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor este o contabilitate de
angajamente.
Exemplu: O societate comercială vinde pe 23 decembrie N mărfuri în valoare de 1.000
lei, urmând să încaseze contravaloarea lor pe data de 5 ianuarie N+1. Conform principiului
contabilității de angajamente, venitul ce reiese de pe urma acestei tranzacții va fi înregistrat în
momentul vânzării și va face parte din rezultatul exercițiului N.
4. Principiul intangibilității
Bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu financiar trebuie să corespundă cu
bilanţul de închidere a exerciţiului financiar precedent. În cazul în care au loc modificări ale
politicilor contabile sau este necesară corectarea unor erori aferente perioadelor precedente, nu
se poate interveni asupra bilanțului exercițiilor anterioare, corecțiile făcându-se în bilanțul
exercițiului curent.
Nu se consideră o încălcare a acestui principiu înregistrarea pe seama rezultatului
reportat a corectării erorilor semnificative aferente exercițiilor financiare precedente sau a
modificării politicilor financiare.
11
5. Principiul prevalenței economicului asupra juridicului

Precizează faptul că informaţiile prezentate în situaţiile financiare trebuie să reflecte
fondul economic al evenimentelor şi tranzacţiilor şi nu numai forma lor juridică. Scopul acestui
principiu este de a asigura prezentarea fidelă a operațiunilor economico-financiare, în
conformitate cu realitatea economică, evidențiind drepturile și obligațiile, precum și riscurile
asociate acestor operațiuni.
Evenimentele și operațiunile economico-financiare trebuie înregistrate în contabilitate
pe baza documentelor justificative, documente ce trebuie să fie în concordanță cu realitatea. În
cazul în care forma juridică a unui diferă de fondul economic al operațiunii sau tranzacției,
entitatea va înregistra în contabilitate operațiunea ținând cont cu precădere de fondul economic
al acesteia.
Exemplu: O societate încheie, în calitate de locatar, un contract de leasing financiar
având ca obiect un echipament tehnologic. Contractul are o durată de 5 ani și prevede plata
lunară a unei rate de leasing, transferul dreptului de proprietate asupra echipamentul având loc
la sfârșitul celor 5 ani. Din punct de vedere al substanței economice, acest contract nu diferă
de o cumpărare în rate, situație în care transferul dreptului de proprietate are loc la începutul
contractului. Astfel, potrivit principiului prevalenței, locatarul va recunoaște ca activ un bun
preluat printr-un contract de leasing financiar, concomitent cu recunoașterea datoriilor ce vor
fi plătite în viitor.
Principiile de măsurare și evaluare a elementelor patrimoniale stabilesc regulile

aplicabile pentru determinarea valorii ce va fi înscrisă în situațiile financiare pentru fiecare
element patrimonial în parte.
6. Principiul prudenţei
Precizează faptul că, la întocmirea situațiilor financiare anuale, recunoașterea și
evaluarea elementelor patrimoniale trebuie realizate pe o bază prudentă, ceea ce presupune
următoarele:
- în contul de profit și pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanțului;
- vor fi recunoscute datoriile apărute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui
exercițiu financiar precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data
bilanțului și data întocmirii acestuia;
- vor fi recunoscute deprecierile, indiferent de impactul acestora asupra contului de profit
și pierdere;
- activele și veniturile nu trebuie să fie supraevaluate, iar datoriile și cheltuielile
subevaluate;
- trebuie recunoscute toate datoriile previzibile și pierderile potențiale care au apărut în
cursul unui exercițiu financiar, chiar dacă acestea devin evidente numai între data
bilanțului și data întocmirii acestuia.
În baza principiului prudenței se constituie în contabilitate provizioanele. Acestea se
constituie pe seama cheltuielilor și sunt destinate să acopere anumite pierderi sau cheltuieli a
căror cauză este precisă și asupra cărora există o incertitudine în ceea ce privește mărimea sau
data producerii lor.
Exemple:
12
a. O societate comercială Alfa a fost acționată în judecată de către un client (Beta)

pentru nerespectarea clauzelor contractuale, fiindu-i solicitate daune. La finele exercițiului
financiar, avocații societății Alfa consideră că firma va pierde procesul, fapt ce va antrena
costuri de 10.000 lei. Deși sentința nu este definitivă, în contabilitatea firmei trebuie să se
constituie, în baza principiului prudenței, un provizion pentru această sumă ce va acoperi
pierderea probabilă. Pe de altă parte însă, firma Beta, în baza acelorași estimări, nu va putea să
recunoască un venit de pe urma câștigării procesului decât în momentul în care va primi o
sentință judecătorească definitivă.
b. O societate comercială deține un stoc de mere achiziționat cu suma de 10.000 lei și
un stoc de pere în valoare de 15.000 lei. La sfârșitul exercițiului financiar valoarea de piață a
stocului de mere este de 8.000 lei, iar cea a stocului de pere de 17.000 lei. Conform principiului
prudenței, firma va recunoaște o cheltuială cu deprecierea stocului de mere, în valoare de 2.000
lei, dar nu va înregistra nici un venit provenit de pe urma creșterii valorii stocului de pere,
deoarece nu există certitudinea că acesta va putea fi vândut la această valoare.
Trebuie să ținem cont totuși că aplicarea principiului prudenței nu permite constituirea
de provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau veniturilor și supraevaluarea
deliberată a datoriilor sau cheltuielilor, deoarece aceste practici conduc la pierderea calității
situațiilor financiare de a fi neutre și credibile.
7. Principiul necompensării
Precizează că valorile elementelor de activ nu pot fi compensate cu valorile elementelor
de datorii, iar veniturile nu pot fi compensate prin cheltuieli. Toate creanțele și datoriile trebuie
înregistrate distinct în contabilitate, pe bază de documente justificative.
Eventualele compensări între creanţele şi datoriile entității față de acelaşi agent
economic pot fi efectuate, cu respectarea prevederilor legale, numai după înregistrarea în
contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor la valoarea integrală.
Exemplu: Societatea Alfa a cumpărat de la societatea Beta materii prime în valoare de
10.000 lei și i-a vândut mărfuri în valoare de 12.000 lei. Potrivit principiului necompensării,
Alfa va recunoaște distinct în contabilitate datoria de 10.000 lei și creanța de 12.000 lei,
neputând să compenseze cele două sume.
8. Principiul pragului de semnificaţie

Prevede că orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat separat în
situațiile financiare ale firmei. Elementele cu valori nesemnificative, care au aceeaşi natură sau
cu funcţii similare, vor fi însumate nefiind necesară prezentarea lor separată.
9. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii

Stipulează că, în vederea stabilirii sumei totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ,
componentele elementelor de activ sau de datorii trebuie evaluate separat.
Astfel, pentru a determina, de exemplu, valoarea totală a datoriilor unei societăți, va
trebui să fie evaluate și prezentate mai întâi distinct fiecare categorie de datorii (către furnizori,
către salariați, către bănci, către bugetul statului etc.).
13
10. Principiul evaluării la cost de achiziție sau de producție (principiul costului

istoric)
Potrivit acestui principiu elementele patrimoniale de activ, capital propriu şi datorii,
cheltuielile şi veniturile se menţin în evidenţa contabilă la nivelul valorilor din momentul
înregistrării, respectiv la valoarea (preţul) de achiziție pentru bunurile cumpărate, costul de
producţie pentru bunurile produse sau valoarea de aport pentru bunurile aduse drept contribuţie
la capitalul unității.
2.3. PROCEDEELE METODEI CONTABILITĂȚII
Procedeul arată modalitatea, maniera, felul de a proceda pentru atingerea unui scop, iar
instrumentul constituie mijlocul concret de efectuare a lucrărilor necesitate de un anumit
procedeu.
Procedeele contabilității sunt reprezentate de acele instrumente specifice contabilității
sau care sunt comune şi altor discipline economice prin care se realizează evidenţa curentă în
contabilitate şi prin care se pun în aplicare principiile sau regulile contabilității în vederea
îndeplinirii obiectivului imaginii fidele a patrimoniului şi situaţiei financiare a firmei reflectată
prin conturile anuale.
Procedeele metodei contabilității se clasifică astfel:
procedee comune tuturor procedee comune altor procedee specifice metodei
ştiinţelor: discipline economice: contabilității:
- observarea; - documentele; - contul;
- raţionamentul; - evaluarea; - balanţa de verificare;
- comparaţia; - calculaţia; - bilanţul;
- clasificarea; - inventarierea
- analiza;
- sinteza;
Procedeele specifice contabilității sunt:

1. Contul este folosit pentru a reflecta fiecare element patrimonial din punct de vedere
al destinaţiei economice şi al surselor de finanţare, precum şi a fiecărei poziţii noi pe care o
ocupă elementele în mişcarea şi transformarea lor de-a lungul fazelor circuitului economic.
Aceste conturi au legături reciproce atât între ele cât şi cu bilanţul, legături ce sunt determinate
de unitatea obiectului contabilității.
Contul reprezintă procedeul prin care se realizează înregistrarea cronologică, gruparea
şi sistematizarea modificărilor survenite, referitor la elementele patrimoniale, cheltuieli şi
venituri.
2. Documentele reprezintă înscrisurile sau actele care consemnează efectuarea

operaţiunilor economico-financiare, pe baza lor efectuându-se înregistrarea în contabilitate a
operaţiilor economico-financiare, împreună cu registrele de contabilitate sau alte situaţii
centralizatoare în care se consemnează rezultatul prelucrării datelor în contabilitate.
14
Fundamentarea documentară a înregistrărilor în contabilitate reprezintă o regulă de bază a

lucrului în contabilitate.
3. Evaluarea reprezintă procesul prin care se determină valorile la care elementele de

activ, datoriile şi capitalurile proprii, cheltuielile şi veniturile sunt recunoscute în bilanţ şi în
contul de profit şi pierdere. Evaluarea constă în cuantificarea în etalon monetar a elementelor
de activ, datorii şi capitaluri proprii, a cheltuielilor şi veniturilor.
4. Inventarierea reprezintă procesul prin care se constată existenţa faptică a

patrimoniului la un moment dat şi totodată se controlează integritatea sa materială. Acest
procedeu are o strânsă legătură cu celelalte procedee ale metodei contabilității, toate operaţiile
economice se înregistrează în documente, datele din aceste documente se înregistrează în
conturi, exactitatea înregistrărilor din conturi se controlează cu ajutorul balanţei de verificare,
informaţiile din conturi se confruntă cu realitatea şi se pun de acord cu aceasta prin intermediul
inventarierii, şi, în final, pe baza tuturor acestor lucrări se întocmeşte bilanţul, document de
sinteză şi informare a utilizatorilor.
5. Calculaţia cuprinde ansamblul procedeelor matematice prin care se calculează

costurile de producţie şi se stabileşte mărimea rezultatelor obţinute în urma producţiei.
6. Balanţa de verificare (balanţa conturilor) este instrumentul prin care se

centralizează datele din conturi şi se controlează exactitatea înregistrărilor efectuate din punctul
de vedere al respectării principiului dublei înregistrări a operaţiilor economico – financiare în
conturi.
7. Bilanţul este un tablou al situaţiei patrimoniului care prezintă în unități monetare

mărimea valorică a bunurilor economice, în corelaţie cu sursele lor de finanţare, precum şi cu
rezultatul obţinut. Bilanţul contabil marchează etapa finală cu care se încheie lucrările contabile
într-o perioadă dată şi reprezintă punctul de plecare al contabilității din perioada următoare de
gestiune.
15
CAPITOLUL III
SITUAȚIILE FINANCIARE ANUALE
3.1. DEFINIȚIA ȘI COMPONENȚA SITUAȚIILOR FINANCIARE ANUALE
Situațiile financiare anuale ale firmei reprezintă acele documente contabile de sinteză
prin care se prezintă poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare a
întreprinderii.
Reglementările legale în vigoare6 stabilesc numărul situațiilor financiare ce trebuie
întocmite în mod obligatoriu de către entități, precum și nivelul de detaliere a indicatorilor
conținuți de acestea, clasificând entitățile raportoare în funcție de trei criterii de mărime: totalul
activelor, cifra de afaceri și numărul mediu de salariați:
Situații financiare de
Criterii de mărime Cerința de îndeplinit
întocmit
- Total active: 1.500.000 lei - Bilanț prescurtat
- Cifra de afaceri netă: Nu depășesc la data - Cont prescurtat de profit
3.000.000 lei bilanțului limitele a cel puțin și pierdere
- Număr mediu de salariați: două din cele trei criterii
10
- Bilanț prescurtat
- Cont de profit și pierdere
- Note explicative la
situațiile financiare
Nu depășesc la data
anuale
bilanțului limitele a cel puțin
Opțional:
două din cele trei criterii
- Situația fluxurilor de
- Total active: 17.500.000
trezorerie
lei
- Situația modificărilor
- Cifra de afaceri netă:
capitalului propriu
35.000.000 lei
- Bilanț
- Număr mediu de salariați:
- Cont de profit și pierdere
50
- Situația fluxurilor de
Depășesc la data bilanțului trezorerie
limitele a cel puțin două din - Situația modificărilor
cele trei criterii capitalului propriu
- Note explicative la
anuale
6
OMFP 10/2019, cap. II A, art. 2.1-2.3
16
Potrivit legii contabilității, situațiile financiare anuale trebuie însoțite de o declarație

scrisă de asumare a răspunderii conducerii persoanei juridice pentru întocmirea situațiilor
financiare anuale în conformitate cu Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a
Comunităților Economice Europene.
Informațiile privind poziția financiară sunt oferite în primul rând de bilanț, cele privind
performanța de contul de profit și pierdere, iar cele privind modificarea poziției financiare de
situații distincte.
3.2. CADRUL GENERAL DE ÎNTOCMIRE A SITUAȚIILOR FINANCIARE

ANUALE
Cadrul general este un sistem coerent de obiective și principii fundamentale, legate între
ele, susceptibile să conducă la formularea de norme solide și să indice natura, rolul și limitele
contabilității financiare și a situațiilor financiare. Cadrul general cuprinde conceptele și
principiile teoretice ce compun împreună sistemul de referință pentru întocmirea și prezentarea
situațiilor financiare pentru utilizatorii externi.
Utilizatorii situațiilor financiare sunt prezentați în figura următoare:
Creditorii
financiari
Publicul
Utilizatori interni: Furnizorii
- investitorii
actuali și
potențiali;
- salariații;
Instituțiile
Clienții
statului
Pentru a putea răspunde necesităților informaționale ale acestor utilizatori, cadrul

general de întocmire a situațiilor financiare tratează următoarele elemente:
1. obiectivul situațiilor financiare
2. caracteristicile calitative care determină utilitatea informațiilor din situațiile
financiare
3. definirea, recunoașterea și evaluarea structurilor pe baza cărora sunt întocmite
4. conceptele de capital și de menținere a capitalului.
17
1. Obiectivul situațiilor financiare

Obiectivul situațiilor financiare este de a furniza informații despre poziția financiară,
performanțele și modificările poziției financiare a întreprinderii.
Poziția financiară a unei întreprinderi este influențată de:
- resursele pe care le controlează;
- structura financiară a întreprinderii;
- lichiditatea și solvabilitatea entității.
Poziția financiară are la bază relația de echilibru:
CAPITALURI PROPRII (ACTIV NET sau SITUAȚIE NETĂ) = ACTIV –
DATORII
Poziția financiară a unei întreprinderi este pozitivă atunci când capitalul propriu este
mai mare sau cel puțin egal cu datoriile, ceea ce semnifică posibilitatea entității de a plăti
datoriile față de terți din resursele pe care le deține.
Performanța este definită prin prisma profitabilității întreprinderii. Rezultatul
activității se determină prin compararea veniturilor realizate cu cheltuielile efectuate:
REZULTAT = VENITURI – CHELTUIELI
În situația în care veniturile sunt mai mari decât cheltuielile acest rezultat îmbracă forma
de profit, iar în situația inversă de pierdere.
Informațiile privind modificările poziției financiare sunt utile pentru a evalua
capacitatea întreprinderii de a genera echivalente de trezorerie și nevoile acesteia de a utiliza
aceste fluxuri de trezorerie. Determinarea fluxurilor de trezorerie se face pe cele trei activități
ale unei întreprinderi: de exploatarea, de finanțare și de investiții.
Poziția financiară a unei întreprinderi este reflectată prin bilanț, performanțele prin
contul de profit și pierdere iar modificările poziției financiare prin intermediul situației
fluxurilor de trezorerie.
2. Caracteristicile calitative ale situațiilor financiare

Caracteristicile calitative sunt atribute ce determină utilitatea informațiilor din situațiile
financiare. Cele patru caracteristici calitative principale ale situațiilor financiare sunt:
a. Inteligibilitatea
O calitate esențială a informațiilor furnizate de situațiile financiare este aceea că ele pot
și ușor înțelese de utilizatori. În acest scop se presupune că utilizatorii dispun de suficiente
cunoștințe în ceea ce privește activitatea întreprinderii, de noțiuni de contabilitate și de dorința
de a studia informațiile prezentate cu atenția cuvenită.
Informațiile despre probleme complexe, care au fost incluse în situațiile financiare
datorită relevanței lor pentru luarea deciziilor economice, nu ar trebui excluse doar din motivul
că ar putea fi prea dificile de înțeles pentru anumiți utilizatori.
b. Relevanța
Informațiile din situațiile financiare sunt relevante dacă conțin cunoștințe necesare
luării deciziilor economice de către utilizatori, adică îi ajută pe aceștia să evalueze
evenimentele trecute, prezente sau viitoare.
18
Relevanța informațiilor este influențată de natura și pragul de semnificație. Informațiile

sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar putea influența deciziile
economice ale utilizatorilor situațiilor financiare.
c. Credibilitatea
Pentru a putea fi utilă, informația trebuie să fie credibilă. Informația este credibilă dacă
nu conține erori semnificative, nu este părtinitoare iar utilizatorii pot avea încredere că
reprezintă corect ceea ce și-a propus sau ceea ce se așteaptă în mod rezonabil să reprezinte.
Credibilitatea informațiilor din situațiile financiare este definită prin următoarele
elemente:
- Reprezentarea fidelă – pentru a putea fi credibilă informația trebuie să prezinte cu
fidelitate evenimentele pe care și-a propus să le reprezinte;
- Prevalența economicului asupra juridicului – informațiile sunt credibile dacă
evenimentele sunt prezentate în concordanță cu fondul și realitatea economică și nu
doar cu forma juridică;
- Neutralitatea – pentru a fi credibilă informația trebuie să fie neutră, adică lipsită de
influențe;
- Prudența – presupune includerea unui grad de precauție în folosirea raționamentelor
necesare pentru a face estimările cerute în condiții de incertitudine, astfel încât
activele și veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile și cheltuielile subevaluate;
- Integralitatea – informația din situațiile financiare trebuie să fie completă în limitele
rezonabile ale pragului de semnificație și costului obținerii sale.
d. Comparabilitatea
Informațiile furnizate de situațiile financiare trebuie să fie comparabile în timp și spațiu.
Utilizatorii trebuie să poată compara situațiile financiare ale unei entități în timp pentru a putea
identifica tendințele din activitatea acesteia, dar și situațiile financiare ale diverselor entități
pentru a le putea compara între ele.
3. Structurile situațiilor financiare

Situațiile financiare descriu rezultatele financiare ale tranzacțiilor și evenimentelor,
grupându-le în categorii cuprinzătoare conform caracteristicilor economice. Aceste categorii
poartă denumirea de structuri ale situațiilor financiare.
În tabelul următor sunt prezentate definițiile structurilor situațiilor financiare și criteriile
de recunoaștere ale acestora7:
7
Vom reveni asupra fiecărei structuri în parte în capitolele dedicate fiecărei situații financiare
19
Criterii de recunoaștere (momentul în care structurile

Situația
Denumirea sunt recunoscute în situațiile financiare este
financiară Definiție
structurii momentul în care cele două criterii prezentate sunt
anuală
îndeplinite)
Un activ reprezintă o resursă controlată de către - Este probabilă realizarea unui beneficiu
entitate ca rezultat al unor evenimente trecute și economic viitor către entitate
Activ
de la care se așteaptă să genereze beneficii - Activul are un cost sau o valoare ce pot fi
Bilanțul – economice viitoare pentru entitate evaluate în mod credibil.
structurile
O datorie reprezintă o obligație actuală a entității - Este probabil ca o ieșire de resurse generatoare
bilanțului sunt
ce decurge din evenimente trecute și prin de beneficii economice să rezulte din stingerea
direct legate de
Datorii decontarea căreia se așteaptă să rezulte o ieșire de unei obligații prezente;
evaluarea
resurse care încorporează beneficii economice - Valoarea la care această stingere va avea loc
poziției
poate fi evaluată în mod credibil.
financiare
Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual în
Capitaluri
activele unei entități după deducerea tuturor
proprii
datoriilor sale
Veniturile constituie creșteri ale beneficiilor - A avut loc o creștere a beneficiilor economice
economice înregistrate pe parcursul perioadei viitoare aferente creșterii unui activ sau
Contul de
contabile sub formă de intrări sau creșteri ale diminuării unei datorii;
profit și
Venituri activelor sau descreșteri ale datoriilor, care se - Această creștere poate fi evaluată în mod
pierdere –
concretizează în creșteri ale capitalurilor proprii, credibil.
structurile
altele decât cele rezultate din contribuții ale
contului de
acționarilor.
profit și
Cheltuielile sunt diminurăi ale beneficiilor - A avut loc o reducere a beneficiilor economice
pierdere sunt
economice înregistrate pe parcursul perioadei viitoare aferentă diminuării unui activ sau
direct legate de
contabile sub formă de ieșiri sau scăderi ale creșterii unei datorii;
evaluarea Cheltuieli
valorii activelor sau creșteri ale datoriilor, altele - Această diminuare poate fi evaluată în mod
performanțelor
decât cele rezultate din distribuirea acestora către credibil.
acționari.
20
4. Conceptele de capital și de menținere a capitalului

Conceptul de capital financiar – capitalul este sinonim cu activele nete sau cu
capitalurile proprii ale întreprinderii.
Conceptul de capital fizic – capitalul reprezintă capacitatea de producție a entității.
În funcție de necesitățile utilizatorilor situațiilor financiare, întreprinderea poate opta
pentru unul din cele două concepte:
• capitalul financiar dacă utilizatorii sunt preocupați de menținerea capitalului
nominal investit sau a puterii de cumpărare a capitalului investit;
• capitalul fizic dacă utilizatorii sunt preocupați de capacitatea de exploatare a
întreprinderii.
În raport de cele două concepte privind capitalul se disting următoarele concepte de
menținere a capitalului:
▪ menținerea capitalului financiar – profitul se obține numai în situația în care
valoarea financiară a activelor nete la sfârșitul perioadei este mai mare decât
valoarea financiară la începutul perioadei;
▪ menținerea capitalului fizic – profitul este obținut numai în situația în care
capacitatea fizică productivă a întreprinderii la sfârșitul perioadei este mai mare
decât cea de la începutul perioadei.
21
CAPITOLUL IV
BILANȚUL
4.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND BILANȚUL
Bilanţul poate fi definit ca o reprezentare a utilizărilor şi resurselor de care dispune o

entitate patrimonială la un moment dat.
Bilanțul este un procedeu al metodei contabilității prin care se reflectă principiul dublei
reprezentări, potrivit căruia elementele patrimoniale sunt reflectate atât sub aspectul
componenței materiale, cât și sub aspectul surselor de proveniență.
În funcţie de recomandările organismelor naţionale şi internaţionale de normalizare
contabilă, practica cunoaşte două forme de scheme de bilanț:
1. Una sub formă de tablou cu două părţi, partea stângă numită activ şi partea dreaptă
numită capitaluri.
Prima schemă privind bilanţul se întemeiază pe ecuaţia de principiu:
ACTIV = SITUAŢIA NETĂ (CAPITALURI PROPRII) +DATORII
sau
ACTIV = CAPITALURI
2. Cea de a doua schemă, listă sau diferență a bilanţului se întemeiază pe ecuaţia

generală de echilibru:
ACTIV - DATORII = SITUAŢIA NETĂ (CAPITAL PROPRIU)
În România, prin OMFP nr.1802/2014 pentru aprobarea reglementărilor contabile

conforme cu directivele europene, s-a optat pentru schema diferență sau listă privind bilanţul
contabil.
Formatul cerut pentru acest bilanţ este următorul:
BILANŢ
A. Active imobilizate
I. Imobilizări necorporale
II. Imobilizări corporale
III. Imobilizări financiare
B. Active circulante
I. Stocuri
II. Creanţe
III. Investiţii financiare pe termen scurt
IV. Casa și conturi în bănci
C. Cheltuieli în avans
D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an
E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete (=B+C-D-I)
F. Total active minus datorii curente (=A+E)
22
G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an

H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
I. Venituri în avans
J. Capital şi rezerve
I. Capital subscris
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
V. Rezultatul reportat
VI. Rezultatul exerciţiului financiar.
Se remarcă că această machetă de bilanţ are la bază ecuaţia generală:

Situaţia netă = Active – Datorii
4.2. COMPONENȚA ACTIVULUI BILANȚIER
Un activ reprezintă o resursă controlată de către întreprindere ca rezultat al unor

evenimente trecute de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru
entitate şi al cărui cost poate fi evaluat în mod credibil.
Normele contabile româneşti prevăd următoarea structură a activului bilanțier, în
ordinea crescătoare a lichidității:
(A) active imobilizate,
(B) active circulante,
(C) cheltuieli în avans.
A. ACTIVELE IMOBILIZATE sunt acele bunuri şi valori destinate să fie utilizate pe

o perioadă îndelungată (mai mare de un an) în activitatea unei întreprinderi şi care nu se
consumă la prima utilizare.
Activele imobilizate cuprind trei grupe: (I) imobilizări necorporale, (II) imobilizări
corporale şi (III) imobilizări financiare.
I. Imobilizările necorporale (denumite şi active intangibile sau active

nemateriale) sunt active care se prezintă sub forma unor bunuri fără materializare.
În structura imobilizărilor necorporale sunt incluse:
1. Cheltuielile de constituire
2. Cheltuielile de dezvoltare
3. Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile, drepturile şi valori similare şi alte
imobilizări necorporale;
4. Fondul comercial;
5. Avansurile şi imobilizări necorporale în curs de execuţie.
23
II. Imobilizări corporale (numite active fixe sau active tangibile) se referă la
bunurile cu conţinut material (corporal).
Potrivit legislaţiei din ţara noastră, sunt considerate mijloace fixe obiectul singular sau
complexul de obiecte ce se utilizează ca atare şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- are o valoare mai mare decât limita stabilită prin lege;
- are o durată normală de utilizare mai mare de un an.
În structura imobilizărilor corporale se includ:
1. Terenuri şi construcţii;
2. Instalaţii tehnice şi maşini;
3. Alte instalaţii, utilaj e şi mobilier;
4. Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie.
III. Imobilizările financiare (numite şi investiţii financiare pe termen lung)

reprezintă acele titluri a căror posesie durabilă este estimată utilă activității întreprinderii, mai
ales pentru faptul că aceasta poate permite exercitarea unei influenţe notabile sau asigurarea
unui control asupra societății emitente şi realizarea de venituri financiare (dividende, dobânzi,
etc.).
Ele sunt reprezentate de:
1. Titluri de participare şi interese de participare;
2. Alte titluri imobilizate;
3. Creanţele imobilizate.
B. ACTIVELE CIRCULANTE (numite şi active curente) sunt acele bunuri şi valori

care, luate individual, datorită destinaţiei şi naturii lor, nu au vocaţia să rămână durabil în
întreprindere şi, în general, participă la un singur circuit economic, modificându-şi permanent
forma.
Activele circulante cuprind patru grupe: (I) stocuri, (II) creanţe, (III) investiţii
financiare pe termen scurt şi (IV) casa şi conturi la bănci.
I. Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor din cadrul

întreprinderii deţinute pentru a fi vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de
producţie, fie pentru a fi consumate la prima lor utilizare.
În sfera stocurilor se includ:
1. Materii prime şi materiale consumabile;
2. Producţia în curs de execuţie;
3. Produsele finite şi mărfurile;
4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri.
II. Creanţele (numite şi valori în curs de decontare) reprezintă valorile
economice avansate temporar de întreprindere altor persoane fizice sau juridice pentru care
urmează să primească un echivalent valoric (o sumă de bani sau un serviciu).
Toate persoanele fizice sau juridice care au beneficiat de valoarea avansată, urmând să
dea echivalentul corespunzător, poartă denumirea de debitori.
În structura creanţelor se includ:
1. Creanţele comerciale;
24
2. Creanţele în cadrul grupului;

3. Creanţele din interese de participare;
4. Alte creanţe;
5. Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat.
III. Investiţiile financiare pe termen scurt (numite şi titluri de plasament sau valori
de trezorerie) sunt reprezentate de diverse titluri achiziţionate în vederea realizării unui câștig
pe termen scurt, fără intenţia de a le păstra un timp mai îndelungat.
IV. Casa şi conturile la bănci sunt reprezentate de valorile care îmbracă efectiv forma
de bani, fund separate în devize de cele în lei.
in structura disponibilităților se includ:
1. Conturile la bănci;
2. Casa;
3. Acreditivele;
4. Avansurile de trezorerie.
C. CHELTUIELI ÎN AVANS sunt sumele de bani achitate în cursul exerciţiului

curent, dar care se referă la servicii care vor fi primite în cursul exerciţiului următor, când vor
fi recunoscute drept cheltuieli.
4.3. COMPONENȚA CAPITALURILOR BILANTIERE
Din punct de vedere financiar, capitalurile bilanţului reflectă sursele de proveniență ale
capitalurilor proprii şi împrumutate. Elementele de capitaluri sunt structurate după gradul de
exigibilitate (însuşirea lor de a deveni scadente la un anumit termen).
Normele contabile româneşti prevăd următoarea structura a capitalurilor bilanţiere, în
ordinea crescătoare a exigibilității: (A) capital şi rezerve, (B) provizioane, (C) datorii şi (D)
venituri în avans.
A. CAPITALUL SI REZERVELE (numit şi capital propriu) reprezintă sursele de
finanţare stabile ale întreprinderii ce corespund drepturilor proprietarilor în activul
întreprinderii, după deducerea datoriilor şi reprezintă valoarea contabilă a întreprinderii. Alături
de creditele pe termen lung, capitalurile proprii fac parte din categoria capitalurilor permanente.
Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acţionarilor in activele unei
întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale.
Capitalul propriu este format din următoarele elemente: (I) capital, (II) prime de capital,
(III) rezerve din reevaluare, (IV) rezerve, (V) rezultatul reportat, (VI) rezultatul exerciţiului.
I. Capitalul corespunde aporturilor în bani sau în bani şi în natură al proprietarilor.
Capitalul se diferenţiază în capitalul subscris nevărsat şi capitalul subscris vărsat.
II. Primele de capital reprezintă surse generate de operaţii de creştere a capitalului în
numerar sau prin aporturi în natură, fie cu ocazia unei fuziuni, ceea ce presupune emisiunea de
acţiuni noi.
25
III. Rezervele din reevaluare reprezintă plusurile de valoare create prin reevaluarea
activelor imobilizate, ca diferență dintre valoarea (mai mare) rezultată în urma acestei
operaţiuni şi valoarea înregistrată în contabilitate a elementelor de activ (mai mică).
IV. Rezervele sunt surse constituite anual din profitul întreprinderii, în limitele
prevăzute de reglementările în vigoare, de statutul societății comerciale sau conform deciziei
adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor. Ele sunt capitalizate în mod durabil de
întreprindere până la decizia contrară a organelor competente, sub formă de:
1. rezerve legale;
2. rezerve statutare;
3. rezerve pentru acţiuni proprii; şi
4. alte rezerve.
V. Rezultatul reportat reprezintă rezultatul sau partea din rezultat a cărui repartizare
a fost amânată de către adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor. Rezultatul reportat
poate fi pozitiv, cazul beneficiilor nerepartizate, sau negativ, adică pierderi constate la
închiderea exerciţiilor anterioare şi care nu au fost acoperite.
VI. Rezultatul exercițiului reprezintă rezultatul obținut de societate pe parcursul
exercițiului financiar pentru care se întocmește bilanțul. Ca și în cazul rezultatului reportat, poate
fi pozitiv – profit sau negativ – pierdere.
B. PROVIZIOANELE reprezintă datorii ale întreprinderii care sunt constituite, de

regulă, la sfârşitul exerciţiului.
Diferenţa dintre provizioanele pentru riscuri sa celelalte datorii ale întreprinderii constă
In incertitudinea care le afectează pe primele în ceea ce priveşte mărimea sau scadenţa.
Asemenea provizioane se constituie pentru cheltuieli care devin exigibile în perioadele
următoare.
C. DATORIILE reprezintă fondurile sau capitalurile furnizate de terţi pentru care

unitatea trebuie să acorde o prestaţie sau un echivalent valoric. Persoanele juridice sau fizice
fata de care unitatea are obligaţiuni băneşti sunt denumite creditori .
O datorie reprezintă o obligate actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente
trecute şi prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care
încorporează beneficii economice.
Reglementările din România clasifică datoriile In datorii curente şi datorii pe termen
lung. O datorie curentă este o obligaţie ce se aşteaptă să fie achitată în cursul normal al ciclului
de exploatare al întreprinderii sau este exigibilă In termen de 12 luni de la data bilanţului. Toate
celelalte datorii trebuie clasificate ca datorii pe termen lung.
Datoriile cuprind următoarele structuri:

1. Împrumuturile si datoriile asimilate reprezintă datoriile financiare ale
întreprinderii privind: creditele primite de la bancă şi alte instituţii de credit,
precum şi împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni.
2. Datoriile comerciale se creează în cadrul relaţiilor de decontare cu furnizorii
pentru aprovizionări de bunuri materiale, lucrări şi servicii primite; se
26
delimitează sub forma furnizorilor şi a efectelor de plătit.

3. Datoriile în cadrul grupului reprezintă obligaţiile datorate societăților din
cadrul grupului în relaţiile de decontare ale societății-mamă cu filialele.
4. Datoriile din interese de participare reprezintă datoriile generate de relaţiile de
decontare ale întreprinderii cu societățile asociate.
5. Alte datorii reprezintă datoriile fiscale, salariale şi sociale.
D. VENITURILE ÎN AVANS reprezintă valorile ce asigura alocarea pentru fiecare

exerciţiu financiar numai a veniturilor care si sunt proprii. In structura lor se includ subvenţii
pentru investiţii şi venituri înregistrate în avans.
4.4. TIPURI DE MODIFICĂRI BILANȚIERE
Relaţia de egalitate sugerată de formula generală Activ = Capitaluri reprezintă o relaţie

de echilibru proprie bilanţului contabil. Această relaţie de echilibru provine din faptul că orice
element component al activului unei societăţi trebuie să aibă una sau mai multe surse de
finanţare.
Analizate din punct de vedere al efectului lor asupra ecuaţiei generale a bilanţului
contabil, operațiile economico-financiare înregistrate în contabilitatea unității patrimoniale pot
fi de două tipuri:.
l) Modificări bilanţiere de structură, sunt acelea care produc schimbări fie numai în
structura activului, adică a bunurilor economice, în sensul creşterii unui element concomitent şi
cu aceeaşi sumă se micşorează alt element fără ca totalul activului să se modifice, structura
capitalurilor rămânând neschimbată, fie numai în structura capitalurilor, adică a surselor de
finanţare, în sensul creşterii unui element concomitent şi cu aceeaşi sumă se micşorează alt
element fără ca totalul capitalurilor să se modifice, structura activului rămânând aceeaşi.
Astfel se observă două categorii de modificări bilanţiere de structură, ele putând fi
enunţate după cum urmează :
1.1. Operaţii economico-financiare ce determină creşterea unui element de activ
(modificarea o notăm cu +x) şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, micşorarea unui alt element
de activ (modificarea o notăm cu -x).
Ecuaţia ataşată acestui tip de modificare este de forma:
A+x–x=C
1.2. Operaţii economico-financiare ce determină creşterea unui element de capitaluri

(+x) şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, micşorarea unui alt element de capitaluri (-x).
A=C+x-x
2) Modificări bilantiere de volum, sunt acelea care produc schimbări concomitent şi

cu aceeaşi sumă atât în structura activului, dar şi în cea a capitalurilor bilanţului, în sensul
creşterii unui element de activ şi a unui element de capitaluri sau în sensul scăderii unui element
27
de activ şi a unui element de capitaluri, totalul bilanţului modificându-se şi el în acelaşi sens, dar
menţinându-se echilibrul bilanţier.
In acest caz se pot distinge două categorii de modificări :
2.1. Operaţii economico-financiare ce determină creşterea unui element de activ (+x) şi,
concomitent şi cu aceeaşi sumă, creşterea unui element de capitaluri (+x).
A+x=C+x
2.2. Operaţii economico-financiare ce determină micşorarea unui element de activ (-x)
şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, micşorarea unui element de capitaluri (-x).
A-x=C-x
28
CAPITOLUL V
CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE
5.1. ROLUL ȘI STRUCTURA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE
Contul de profit și pierdere este instrumentul prin intermediul căruia contabilitatea

explică modul în care s-a ajuns la rezultatul prezentat de bilanț și dă posibilitatea utilizatorilor
să tragă concluzii legate de performanțele activității entității. Contul de profit și pierdere
analizează activitățile economice consumatoare de resurse și producătoare de rezultate prin
intermediul celor două structuri componente: cheltuielile și veniturile, explicând totodată
rezultatele obținute.
Contul de profit și pierdere analizează activitățile economice consumatoare de resurse
și producătoare de rezultate prin intermediul celor două structuri componente: cheltuielile și
veniturile, explicând totodată rezultatele obținute.
Raporturile patrimoniale legate de angajarea și utilizarea resurselor economice în cadrul
activității desfășurate de entitate sunt exprimate valoric prin intermediul cheltuielilor, în timp
ce raporturile patrimoniale legate de obținerea de rezultate își găsesc exprimarea valorică prin
intermediul veniturilor. Prin deducerea din totalul veniturilor realizate în cadrul unei perioade
de gestiune a totalului cheltuielilor angajate în aceeași perioadă de gestiune se determină
valoarea rezultatului.
Gruparea veniturilor și cheltuielilor în cadrul contului de profit și pierdere se face pornind
de la natura lor, distingându-se astfel două categorii de venituri și cheltuieli:
- provenite din activitatea de exploatare – reprezentând activitatea de bază a entității;
- provenite din activitatea financiară – reprezentând operațiile și tranzacțiile cu caracter
financiar efectuate de entitate.
Din punct de vedere structural, contul de profit și pierdere se prezintă în România sub
formă de listă8, cuprinzând următoarele informații:
1. venituri din exploatare;
2. cheltuieli de exploatare;
A. profitul sau pierderea din exploatare (1 – 2);
3. venituri financiare;
4. cheltuieli financiare
B. profitul sau pierderea financiară (3 – 4);
5. total venituri (1+3);
6. total cheltuieli (2+4);
C. profitul sau pierderea brută (5 – 6);
7. impozit pe profit
D. profitul sau pierderea netă (C – 7).
8
OMFP 10/2019 privind principalele aspecte legate de întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare anuale şi a
raportărilor contabile anuale ale operatorilor economici la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice
şi pentru reglementarea unor aspecte contabile, M.Of. nr. 35/2019
29
5.2. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CHELTUIELILOR
Cheltuielile sunt diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul

perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale
datoriilor, care se concretizează in reduceri ale capitalului propriu, altele cheltuielilor
decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari.
În ceea ce privește clasificarea cheltuielilor în contabilitate, aceasta se realizează după
două criterii:
a. după natura cheltuielilor, distingem:
- cheltuieli de exploatare, clasificate la rândul lor în:
o cheltuieli materiale;
o cheltuieli privind lucrările și serviciile primite de la terți;
o cheltuieli cu personalul;
o alte cheltuieli de exploatare;
- cheltuieli financiare, reprezentate de:
o cheltuieli cu dobânzile;
o cheltuieli din diferențe de curs valutar;
o cheltuieli cu sconturile acordate;
o alte cheltuieli financiare;
- cheltuieli cu amortizările și provizioanele;
- cheltuieli cu impozite și taxe.
b. după destinația cheltuielilor sau în raport de funcțiile entității, distingem:
- cheltuieli de producție;
- cheltuieli generale de administrare;
- cheltuieli de desfacere;
- cheltuieli financiare.
Revenind la structura cheltuielilor în contul de profit și pierdere, reținem că pentru
clasificarea acestora se folosește criteriul naturii lor, împărțirea făcându-se pe două tipuri de
cheltuieli, corespunzător împărțirii veniturilor: exploatare și financiare. Cheltuielile cu
amortizările și provizioanele, precum și cheltuielile cu impozitele și taxele sunt alocate în cele
două categorii, in funcție de natura elementelor și evenimentelor care le-au generat.
Cheltuielile pot fi generate în contabilitate în patru momente:
- consumul de bunuri - specific bunurilor stocabile utilizate în activitatea curentă de
exploatare (consumul de materii prime, materiale auxiliare, etc.);
- angajarea unei cheltuieli – specifică achiziției de bunuri nestocabile (energia
electrică, apa, serviciile de telecomunicații), de lucrări și servicii prestate de terți, caz
în care cheltuiala este generată simultan cu obligația față de furnizori;
- plata – în momentul în care nu s-a înregistrat anterior angajamentul de plată;
- încorporarea în exercițiul financiar curent a unor sume reprezentând fie deprecieri
reversibile (ajustări de valoare ale activelor), fie deprecieri ireversibile (amortizarea
imobilizărilor), fie acoperirea unor riscuri viitoare (provizioanele pentru riscuri și
cheltuieli), fie cheltuieli înregistrate în avans în exercițiile anterioare care devin
cheltuieli curente.
30
Contabilitatea cheltuielilor se realizează în condiţiile unei contabilități de angajamente,

respectiv contabilitatea acestora se face în momentul constatării lor, indiferent de data
efectuării lor .
Organizarea contabilității presupune individualizarea şi reflectarea cheltuielilor în faza
de consum.
5.3. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA VENITURILOR
Veniturile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul

perioadei contabile sub forma de intrări sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale
datoriilor, care se concretizează in creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele
rezultate din contribuţii ale acţionarilor.
Contul de profit și pierdere clasifică veniturile în funcție de natura lor, în două categorii:
- venituri din exploatare, cuprinzând:
- veniturile din vânzarea produselor, mărfurilor, lucrărilor executate și serviciilor
prestate;
- veniturile aferente costului producției în curs de execuție;
- veniturile din producția de imobilizări corporale și necorporale;
- veniturile din reevaluarea imobilizărilor corporale;
- veniturile din producția de investiții imobiliare;
- veniturile din subvenții de exploatare;
- alte venituri din exploatare;
- venituri financiare, cuprinzând:
- veniturile din imobilizări financiare;
- veniturile din investiții financiare pe termen scurt;
- veniturile din diferențe de curs valutar;
- veniturile din dobânzi;
- veniturile din sconturi obținute;
- alte venituri financiare.
În cadrul veniturilor din exploatare, modelul contului de profit și pierdere utilizat în
România include un indicator deosebit de important al activității desfășurate de o entitate
patrimonială: cifra de afaceri netă.
Cifra de afaceri cuprinde suma totală a veniturilor din operațiunile comerciale
efectuate de entitate, respectiv suma veniturilor aferente produselor și mărfurilor vândute,
lucrărilor executate și serviciilor prestate, precum și alte venituri din exploatare. Astfel, cifra
de afaceri indică volumul total al afacerilor unei entități, evaluate la prețurile pieței.
În structura cifrei de afaceri se face distincția între veniturile care provin din activitatea
productivă a entității (reprezentate de producția vândută) și veniturile care provin din vânzarea
mărfurilor, reducerile comerciale acordate sau veniturile din subvenții aferente cifrei de afaceri
nete. Astfel, contul de profit și pierdere dă posibilitatea evaluării nivelului de performanță al
activității productive a entității.
Procesul de formare a veniturilor în contabilitate presupune cel puțin patru momente:
- obținerea producției – este momentul în care rezultatul activității productive a entității
este obținut și evaluat la costul său efectiv de producție;
31
- vânzarea producției – este momentul în care are loc transferul dreptului de proprietate
de la producător (vânzător) către client (cumpărător), vânzătorul recunoscând în
contabilitatea sa venitul rezultat în urma acestei tranzacții;
- încasarea unor sume de bani provenite din vânzarea de produse, efectuarea de lucrări,
prestarea de servicii pentru care nu s-au înregistrat anterior creanțe față de clienți;
- încorporarea în veniturile exercițiului curent a unor venituri estimate ca probabile în
exercițiile financiare anterioare și care au devenit certe în exercițiul curent (veniturile
constatate în avans, veniturile din anularea provizioanelor).
Contabilitatea veniturilor se realizează în condițiile unei contabilități de angajamente,
respectiv contabilitatea acestora se face în momentul constatării lor, indiferent de data încasării
lor .
Organizarea contabilității presupune individualizarea şi reflectarea veniturilor în
momentul obţinerii şi a transferării dreptului de proprietate, deci a livrării sau facturării către
client .
32
CAPITOLUL VI
CONTUL. ANALIZA CONTABILĂ. FORMULA CONTABILĂ
6.1. NOTIUNEA DE CONT. FUNCȚIILE CONTULUI
Contul este un model de înregistrare cronologică, grupare, sistematizare şi calcul

în expresie valorică a situaţiei şi modificărilor elementelor patrimoniale.
In vederea sistematizării datelor prin contabilitate, pentru fiecare element de capitaluri
sau de activ din patrimoniul unei societăți, precum şi pentru fiecare cheltuială sau venit se
deschide în contabilitate câte un cont. Acesta se utilizează pentru descrierea valorică cu ajutorul
etalonului monetar a stării la un moment dat a elementelor patrimoniale precum şi a
modificărilor, creşteri sau micşorări pe care acesta le suferă.
Din definiţia contului pe care am descris-o mai sus se desprinde ideea că toate conturile
îndeplinesc o serie de funcţii, prin care răspund tuturor cerinţelor contabilității, şi anume:
- Funcţia economică constă în aceea că fiecare cont reflectă un anumit bun
economic, sursă de finanţare, cheltuială sau venit, care determină conţinutul
economic al contului respectiv.
- Funcţia de calcul se întâlneşte la toate conturile iar pe baza acesteia se calculează
situaţia tuturor elementelor patrimoniale în diferite momente, a costurilor efective
a produselor, lucrărilor, a rezultatelor financiare etc.
- Funcţia de control constă în folosirea datelor şi informaţiilor furnizate de ele la
controlul integrității patrimoniului unității, a cheltuielilor efectuate în diferite
sectoare etc.
- Funcţia de grupare constă în aceea că în conturi se înregistrează bunurile
economice, sursele de finanţare, cheltuielile, veniturile pe elemente omogene,
reflectându-se în fiecare cont toate operaţiile care se referă la un anume element.
- Funcţia de sistematizare este realizată de fiecare cont în cadrul său, prin
înregistrarea distinctă a operaţiilor economico-financiare ce determină modificări
în sensul creşterii, de acelea care determină scăderi ale aceluiaşi element.
6.2. FORMA ŞI STRUCTURA CONTULUI
Structura contului
Elementele ce constituie structura contului sunt următoarele:
• Titlul (denumirea) şi simbolul contului;
• Data înregistrării;
• Debitul si creditul;
• Explicaţia tranzacţiilor înregistrate în cont;
• Rulajul (mișcarea) contului;
• Total sume debitoare şi creditoare ale contului
• Soldul contului
33
Titlul contului - indică elementul patrimonial de activ sau de capitaluri, cheltuielile sau
veniturile ce sunt urmărite prin intermediul contului respectiv. În general, denumirea unui cont
reflectă obiectul înregistrat în contul respectiv.
Simbolul contului - reprezintă un număr folosit pentru codificarea conturilor în sistem
zecimal prin intermediul planului de conturi general elaborat pe economia naţională. Simbolul
derivă din poziţia pe care o ocupă contul respectiv în structura planului de conturi, facilitând
identificarea conturilor şi activitatea practică de contabilitate.
Data înregistrării - este reprezentata de data cronologică, respectiv ziua, luna, anul la
care s-au efectuat operaţiile economico-financiare ce sunt înregistrate prin conturi. Practic, data
din cont va fi data producerii operaţiei economico-financiare, operaţie atestată pe baza de
documente.
Debitul si creditul - reprezintă cele 2 părţi ce definesc forma tabelara de prezentare a
unui cont. Partea stângă a oricărui cont este denumită debit, iar partea dreaptă este denumită
credit. Le abreviem, de regulă cu D, şi respectiv Cr.
La origine, debitul provine din termenul juridic de “debitor” respectiv persoana care
a primit un anumit bun sau o sumă de bani pentru care trebuie să efectueze o plată către cel
de la care a primit bunul sau banii.
Noţiunea de credit provine de la termenul de “creditor”, respectiv persoana care dă
o anumită valoare şi care este îndreptățită să primească în schimb un echivalent valoric.
Sumele trecute în partea stângă sunt debitoare, iar cele din partea dreaptă creditoare. A
debita un cont înseamnă a înregistra o sumă în partea stângă a contului, iar a credita un cont
înseamnă a înregistra o sumă în partea dreaptă a contului.
Explicaţia contului - poate fi descriptivă şi contabilă.
• Explicaţia descriptivă a tranzacţiilor şi evenimentelor prezentate în cont este reprezentata
de un text ce redă natura operaţiei economico-financiare, a persoanelor juridice sau fizice
implicate, a datei operaţiei, a documentului justificativ utilizat.
• Explicaţia contabilă - constă în indicarea sub formă de simbol cifric a contului sau
conturilor corespondente în care se înregistrează operaţia economico-financiară.
Rulajul contului - reprezintă totalul sumelor înregistrate pe debitul sau creditul unui
cont in cursul perioadei. Rulajul contului reflecta modificările, creșteri sau micşorări, survenite
in exerciţiul financiar în masa elementelor patrimoniale. Acesta este de două feluri: debitor şi
creditor. Le abreviem de regulă cu RD şi, respectiv RC.
Total sume - totalul sumelor unui cont este de două feluri: total sume debitoare şi total
sume creditoare. Prin adunarea rulajelor debitoare sau creditoare cu sumele care exprimă în
partea de debit sau de credit, soldul iniţial reflectat de cont la începutul perioadei de gestiune,
se obţine total sume debitoare şi total sume creditoare ale contului respectiv. Le abreviem de
regulă cu TSD şi, respectiv TSC.
Soldul contului reprezintă mărimea la un moment dat a unui element patrimonial de
activ sau de capitaluri, cheltuieli, venituri sau rezultate financiare. Se stabileşte ca diferență
între total sume debitoare şi total sume creditoare calculate pentru perioada de gestiune
analizată.
In funcţie de mărimea sumelor, soldul poate fi sold debitor, sold creditor sau sold
balansat (cont soldat). Le abreviem de regulă cu SD şi, respectiv SC.
34
Relaţiile de calcul pentru sold sunt:

1) TSD - TSC = SD, când TSD > TSC
2) TSC - TSD = SC, când TSC > TSD
3) TSD - TSC = 0 , când TSD = TSC
In funcţie de data la care se refera, soldul poate fi: sold iniţial (Si) sau la începutul
exerciţiului financiar, sold curent al zilei pentru care se face calculul şi soldul final (Sf) sau
existentul la finele exerciţiului financiar.
Pentru conturile de activ el poate fi sold final debitor = Sold iniţial debitor+ Rulajul
debitor - Rulajul creditor, iar pentru conturile de capitaluri el poate fi sold final creditor =
Sold iniţial creditor + Rulajul creditor - Rulajul debitor
Forma contului
Cea mai simplă formă de cont, numită T pentru că seamănă cu litera T, reprezintă o
bază bună pentru studiul sistemului partidei duble.
Elementele care compun structura contului sunt comune pentru toate conturile. Modul
de prezentare şi de situare a acestora în cadrul contului este diferit însă, în funcţie de forma de
prezentare a acestuia. Forma de prezentare a contului poate fi : unilateral, bilaterală.
In vederea structurării informaţiilor cu ajutorul conturilor, acestea sunt reprezentate ca
un tablou sau tabel cu 2 serii de calcule:
Conturi de Activ
Situaţia iniţială
Creştere Micşorări
Situaţia finală
Conturi de Capitaluri
Situaţia iniţială
Micşorări Creştere
Situaţia finală
Aceasta formă tabelară de prezentare a contului porneşte de la necesitatea prezentării

separate, pe de o parte, a situaţiei iniţiate şi creşterilor în cursul perioadei, iar, pe de altă parte,
a reducerilor sau micşorărilor din masa elementelor patrimoniale în cursul perioadei şi a
situaţiei finale a elementelor patrimoniale.
6.3. PLANUL DE CONTURI
Planul de Conturi General este un tablou al întregului sistem de conturi, în cadrul

căruia fiecare cont este delimitat printr-o denumire şi simbol cifric.
Planul de conturi general al agenţilor economici din România conţine:
▪ 9 clase de conturi simbolizate cu o cifră,
35
• grupe de conturi simbolizate cu două cifre,

→ conturi sintetice de gradul I simbolizate cu trei cifre,
✓ conturi sintetice de grad II, simbolizate cu patru cifre.
Conturile din clasele 1-7 sunt obligatorii, iar cele din clasele 8 şi 9, precum şi
dezvoltarea în analitic a conturilor sintetice, pot fi adaptate şi completate de fiecare entitate, în
funcţie de specificul activității şi necesitățile proprii.
Se pot identifica următoarele structuri ale planului general de conturi:
1) Conturile de bilanţ au menirea de a înregistra operaţiile producătoare de modificări
patrimoniale şi de a calcula prin soldurile lor structurile bilanţiere. Operaţiile relative la bilanţ
sunt repartizate în următoarele 5 clase:
Clasa 1 - Conturi de capitaluri,
Clasa 2 - Conturi de imobilizări,
Clasa 3 - Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie,
Clasa 4 - Conturi de terţi,
Clasa 5 - Conturi de trezorerie;
2) Conturile externe de gestiune au menirea de a înregistra operaţiile generatoare de
cheltuieli şi venituri, justificând astfel originea rezultatului. Aceste operaţii sunt repartizate în
2 clase:
Clasa 6 - Conturi de cheltuieli,
Clasa 7 - Conturi de venituri;
3) Conturile speciale: sunt reprezentate de Clasa 8 - Conturi speciale care au fost
create pentru a înregistra drepturi şi obligaţii (angajamente acordate şi angajamente primite)
susceptibile să modifice mărimea sau consistenta patrimoniului întreprinderii, precum şi alte
valori extrapatrimoniale (în cea mai mare parte vechile conturi de ordine şi evidenţa) şi
prelucrarea soldurilor conturilor la deschiderea şi închiderea exerciţiului (Bilanţ de deschidere
şi Bilanţ de închidere).
4) Conturi de gestiune: operaţiile relative la contabilitatea internă de
gestiune sunt înregistrate prin intermediul conturilor din Clasa 9 - Conturi de gestiune.
6.4. REGULILE DE FUNCŢIONARE ALE CONTURILOR
Regulile de funcţionare a conturilor au drept scop să stabilească partea contului (debit

sau credit) în care urmează să se înregistreze soldul iniţial existent în fiecare cont la deschiderea
acestuia, modificările (creşteri sau micşorări) valorii elementului la care se referă contul,
determinate de operaţiile economice şi soldul final al conturilor existent la închiderea acestora
la sfârşitul perioadei.
După soldul pe care îl prezintă la sfârşitul perioadei de gestiune, conturile pot fi:
• conturi monofuncţionale sunt conturile care la sfârşitul perioadei de gestiune prezintă
un singur fel de sold, debitor sau creditor; ele sunt totdeauna numai conturi de activ sau
numai conturi de capitaluri;
36
• conturi bifuncţionale sunt conturi care, la un moment dat, pot avea fie sold debitor (se
încadrează în categoria conturilor de activ), fie sold creditor (se încadrează în categoria
conturilor de capitaluri).
Reguli de funcționare ale conturilor de activ și cheltuieli:

1. conturile de activ și cheltuieli încep să funcţioneze prin a se debita (partea stângă
a contului) şi se debitează cu soldul iniţial al conturilor de activ și cheltuieli;
2. conturile de activ și cheltuieli înregistrează în debit creşterile (intrările)
elementelor de active şi cheltuieli;
3. conturile de activ și cheltuieli înregistrează in credit micşorările (ieşirile)
elementelor de active şi cheltuieli;
4. conturile de activ și cheltuieli au totdeauna sold final debitor sau sunt soldate
(echilibrate, balansate);
Putem sintetiza regulile de funcţionare a conturilor de activ și cheltuieli astfel:
Debit Credit
Sold inițial (SI)
Creșteri (+A) Diminuări (-A)
Rulaj debitor (RD) = +A Rulaj creditor (RC) = -A
Total sume debitoare (TSD) = SI + RD Total sume creditoare (TSC) = RC
Sold final debitor (SFD) = TSD - TSC
Reguli de funcționare ale conturilor de capitaluri și venituri

1. conturile de capitaluri și venituri încep să funcţioneze prin a se credita (partea
dreaptă a contului) şi se creditează cu soldul iniţial al conturilor de capitaluri și
venituri;
2. conturile de capitaluri și venituri înregistrează in credit creşterile (intrările)
elementelor de capitaluri şi venituri;
3. conturile de capitaluri și venituri înregistrează in debit micşorările (ieşirile)
elementelor de capitaluri şi venituri;
4. conturile de capitaluri și venituri au totdeauna sold final creditor sau sunt soldate
(echilibrate, balansate).
Putem sintetiza regulile de funcţionare a conturilor de capitaluri și venituri astfel:
Debit Credit
Sold inițial (SI)
Diminuări (-C) Creșteri (+C)
Rulaj debitor (RD) = -C Rulaj creditor (RC) = +C
Total sume debitoare (TSD) = RD Total sume creditoare (TSC) = SI + RC
Sold final creditor (SFC) = TSC - TSD
37
► Conturile de cheltuieli (Clasa 6) şi venituri (Clasa 7) nu prezintă sold la sfârşitul perioadei

de gestiune deoarece sumele recunoscute sunt transferate în contul 121 Profit sau pierdere.
6.5. ANALIZA CONTABILĂ A TRANZACŢIILOR. FORMULA CONTABILĂ
Fiecare tranzacţie consemnată într-un document, înainte de înregistrarea ei în

contabilitate, trebuie să fie supusă analizei contabile în vederea determinării efectului dual
asupra conturilor.
Analiza contabilă are drept rezultat stabilirea conturilor ce sunt afectate în tranzacţie şi
în ce mod. Realizarea acesteia presupune parcurgerea, în general a următoarelor etape:
→ Determinarea naturii operaţiei, adică stabilirea conţinutului tranzacţiei ce trebuie
înregistrată în contabilitate.
→ Identificarea elementelor bilanţiere modificate si sensul modificărilor, respectiv
determinarea uneia din cele patru tipuri de modificări bilanţiere:
A+x-x=C
A = C + x –x
A+x=C+x
A-x=C–x
→ Determinarea conturilor corespondente, adică stabilirea conturilor în care se vor trece
modificările bilanţiere (pe baza denumirii elementelor bilanţiere).
→ Aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor, adică determinarea părţii din fiecare
cont, debit sau credit, în care urmează să se înregistreze tranzacţia.
→ Scrierea formulei contabile pe baza analizei contabile efectuate.
Formula contabilă reprezintă modalitatea convenţională prin care se scriu în

contabilitate modificările pe care le determină fiecare tranzacţie pe baza dublei înregistrări, sub
formă de egalitate valorică.
Formula contabilă cuprinde următoarele elemente:
- Conturile corespondente;
- Semnul “=”;
- Semnul “%”, utilizat în înţelesul de “următoarele”, atunci când în formula contabilă Intră
în corespondenta mai mult de două conturi;
- Sumele operaţiei
Semnul ‘ = ‘ arată corespondenţa care ia naştere între cele 2 (sau mai multe) conturi, în
sensul că aceeaşi sumă va fi înregistrată în (cel puţin) debitul unui cont şi în (cel puţin) creditul
altui cont corespondent. Prin convenţie contul debitor se trece în stânga semnului ‘ = ‘ , iar
contul creditor se trece în dreapta semnului ‘ = ‘ .
In funcţie de numărul conturilor corespondente care compun formula contabilă,

putem avea:
38
1) Formule contabile simple: tranzacţia generează modificări numai la două elemente

bilanţiere, un cont care se debitează şi un cont care se creditează. Modelul este de forma:
Simbol (denumire) cont = Simbol (denumire) cont Suma operației

debitor creditor
2) Formule contabile compuse tranzacţia generează modificări la mai mult de două

elemente bilanţiere, astfel:
a) două sau mai multe conturi care se debitează şi un cont care se creditează.
Modelul este de forma:
% = Simbol (denumire) cont Suma operației

Simbol (denumire) conturi creditor
debitoare
b) un cont se debitează şi două sau mai multe conturi care se creditează. Modelul
este de forma:
Simbol (denumire) cont = % Suma operației

debitor Simbol (denumire) conturi
creditoare
Erorile contabile şi corecţia acestora

Înregistrările contabile nu pot fi corectate prin ştergerea sau tăierea sumelor înregistrate
în conturi şi înscrierea sumelor corecte. Erorile intervenite în înregistrarea tranzacţiilor in
conturi se corectează prin operaţiile de stornare.
Formulele contabile de stornare pot fi:
• formule de stornare în negru,
• formule de stornare în roşu.
Formulele de stornare în negru constau în anularea înregistrării efectuate anterior
greşit, prin inversarea poziţiei conturilor corespondente din formula contabilă respectivă şi
apoi întocmirea şi înregistrarea formulei contabile corecte. Stornarea în negru determină
reducerea soldului.
Formulele de stornare în roşu constau în anularea înregistrării efectuate anterior greşit,
prin întocmirea şi înregistrarea unei formule contabile similară cu cea eronată, însă cu sumele
înscrise în roşu (sau în negru, dar suma încadrată în paranteze ori în chenar) şi apoi întocmirea
şi înregistrarea formulei contabile corecte. Acest tip de formule de stornare în roșu au drept
efect micşorarea rulajului conturilor.
39
CAPITOLUL VII
DOCUMENTELE ÎN CONTABILITATE
7.1. NOȚIUNI ȘI CLASIFICARI PRIVIND DOCUMENTELE CONTABILE
Datele şi informaţiile proprii circuitului economic al patrimoniului sunt consemnate în

cadrul documentelor contabile. Prin şi pe baza acestor documente se formalizează în scris şi se
organizează material procesele de culegere, prelucrare, stocare şi transmitere a datelor.
Documentele se întocmesc pentru a consemna operațiile economico-financiare care
produc modificări în masa elementelor patrimoniale, a veniturilor sau cheltuielilor dintr-o
unitate, dar și pentru a dovedi la o anumită dată existența mijloacelor, a surselor și a proceselor
economice, angajarea și prezența personalului, volumul de muncă depus, etc.
Documentele reprezintă acte scrise în care se stipulează operaţiile economico-
financiare în momentul şi de regulă la locul efectuării lor în scopul de a justifica înfăptuirea
acestor operaţii şi ca bază a înregistrării lor în contabilitate.
In cadrul unităților patrimoniale documentele contabile utilizate trebuie să constituie un
sistem unitar şi raţional, care să aibă la bază reguli precise cu privire la întocmirea, folosirea,
circulaţia şi evidenţa fiecărui document.
Problemele ce formează obiectul gestiunii documentelor sunt:
- organizarea circulaţiei documentelor
- utilizarea şi evidenţa documentelor
- reconstituirea documentelor şi păstrarea documentelor.
Documentele contabile sunt reprezentate de formulare care se pot prezenta sub formă
tipizată sau netipizată.
Formularele tipizate sunt suporturi de informaţie în care conţinutul, forma şi formatul
sunt prestabilite şi imprimate.
Conţinutul formularelor este definit de informaţiile consemnate în urma operațiilor ce
au avut loc. Aceste informaţii pot fi fixe (atunci când au caracter repetitiv, fiind tipărite) și
variabile (specifice condițiilor concrete în care se produc operațiile.
Formularele netipizate sunt suporturi de informaţie în care conţinutul, forma şi formatul
nu sunt prestabilite şi imprimate, iar folosirea lor rămâne la latitudinea fiecărei unități
patrimoniale.
În raport de modul de întocmire şi rolul lor în cadrul sistemului informaţional-
decizional documentele contabile pot fi:
- documente justificative;
- documente de evidență contabilă (registrele contabile);
- documente de sinteză şi de raportare (situațiile financiare anuale).
Documentele justificative asigură datele de intrare în sistemul informaţional contabil,
cele de evidență contabilă realizează înregistrarea şi stocarea datelor în structura proprie
contului şi sistemului de conturi, iar prin documentele de sinteză şi raportare se centralizează
şi se transmit informaţiile.
Circuitul informațional-decizional în contabilitate poate fi structurat, prin prisma
documentelor utilizate, de maniera următoare:
40
Documentele de
•consemnează operațiile evidență contabilă •centralizează și transmit
economico-financiare în datele către utilizatorii
momentul efecutării lor; •înregistrează și stochează interni și externi
•asigură datele de intrare în datele în structura proprie •asigură datele de ieșire din
circuitul informațional contului circuitul informațional
contabil •srvesc ca bază pentru contabil
întocmirea situațiilor
financiare
Documente Documentele de
justificative sinteză raporare
7.2. DOCUMENTELE JUSTIFICATIVE
Operaţiunile economice şi financiare se consemnează în momentul efectuării lor în

documentele justificative. Pe această cale se asigură datele de intrare în sistemul informaţional
contabil şi se fundamentează înregistrarea în conturi.
Documentele justificative reprezintă acte scrise întocmite pentru operaţiile economice
şi financiare în momentul efectuării lor cu scopul de a servi ca dovadă a înfăptuirii lor şi ca
instrument de fundamentare a înregistrării contabile.
Analizate prin prisma procesului de cunoaştere şi gestiune a patrimoniului,
documentele justificative îndeplinesc două funcţii: informaţională şi gestionară.
Funcţia informaţională a documentelor justificative constă în aceea că ele asigură datele
de intrare pentru sistemul informaţional contabil. Totodată aceste documente furnizează
informaţia de reflectare şi control pentru cunoaşterea individuală a operaţiei economico-
financiare.
Funcţia gestionară - în această calitate documentele fac dovada sau certifică înfăptuirea
operaţiei economice şi financiare. Pe baza lor se stabilesc şi se angajează răspunderi, drepturi
şi obligaţii cu privire la mişcările de valori produse în masa patrimoniului.
În conformitate cu Legea contabilității, ”orice operație patrimonială se consemnează în
momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind
astfel calitatea de documente justificativ”.
Documentele justificative sunt întocmite la locul de muncă în cadrul căruia se produce
operaţia consemnată.
Documentele justificative au un conținut ce este format din următoarele elemente:
- denumirea, numărul și data documentului;
- denumirea și sediul unității patrimoniale;
- denumirea părților care participă la efectuarea operației;
- conținutul operației economico-financiare;
- temeiul legal al respectivei operații, dacă este cazul;
- datele cantitative și/sau valorice aferente operației;
41
- semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operației, ale celor care o

avizează și ale celor care sunt în măsură să o aprobe;
- alte elemente care să asigure o consemnare completă a operației.
După completare, documentele justificative sunt supuse operaţiei de prelucrare.

Aceasta constă în:
- sortarea documentelor pe operaţii,
- exprimarea în etalon monetar a mărimii operaţiei economice şi financiare,
- dacă este cazul, cumularea mai multor documente justificative şi obţinerea pe
această cale a documentelor centralizatoare,
- verificarea de formă, aritmetică şi fond
- în final înregistrarea în contabilitate.
În vederea înregistrării în contabilitatea sintetică şi analitică se face analiza şi contarea
documentelor justificative indicându-se simboluri conturilor sintetice şi analitice, debitoare şi
creditoare. Înregistrările se fac fie document cu document, fie din documente centralizatoare
în care sunt înscrise mai multe documente justificative al căror conţinut se referă la operaţii de
aceeaşi natură şi din aceeaşi perioadă.
Din punct de vedere metodologic, în contabilitate, înregistrările se fac:
- cronologic, prin respectarea succesiunii documentelor după data de întocmire
sau de intrare a acestora în unitate
- sistematic în registrele deschise pentru conturile sintetice şi analitice, conform cu
regulile stabilite pentru fiecare formă de contabilitate în parte.
După ce au fost înregistrate în documentele contabile, documentele justificative sunt
supuse operaţiei de clasare, iar în final celei de arhivare.
Erorile constatate cu ocazia întocmirii, verificării şi înregistrării documentelor
justificative se corectează prin tăierea cu o linie a textului sau a cifrei greşite, în toate
exemplarele, iar deasupra lor se scrie textul sau cifra corectă. Nu sunt admise corecturi în
documentele justificative privind mijloacele băneşti şi alte operaţii prevăzute prin dispoziţii
legale. În acest caz documentul greşit se anulează fără a se detaşa de carnetul respectiv.
Exemple de documente justificative: factura, bonul fiscal, chitanţa, ordinul de plată,
statul de salarii, lista de avansuri etc.
42
7.3. DOCUMENTELE DE EVIDENȚĂ CONTABILĂ SAU REGISTELE DE

CONTABILITATE
Datele de intrare privind operaţiile economice, consemnate în documentele

justificative, sunt înregistrate în ordine cronologică şi grupate în registrele contabile.
Registrele reprezintă documentele contabile cu ajutorul cărora se realizează
înregistrarea operaţiilor economice şi financiare în conturi, iar pe această bază furnizarea de
informaţii privind situaţia şi mişcarea patrimoniului.
În raport de modul de înregistrare a operaţiilor economice şi financiare în cadrul
sistemului de conturi, registrele pot fi pentru:
- evidenţa cronologică,
- evidenţa sistematică,
- realizarea combinată a celor două feluri de evidenţe,
- inventarierea patrimoniului.
Principalele registre care se folosesc în contabilitate sunt:
1. Registrul Jurnal,
2. Registrul Inventar
3. Registrul "Cartea Mare".
Utilizarea acestora se face în strânsă concordanță cu destinația lor, completarea
registrelor trebuind să permită în orice moment identificarea și controlul operațiilor economice
efectuate.
Registrul Jurnal şi Registrul Inventar sunt obligatorii şi se înregistrează la organele
fiscale. Registrele contabile numerotate, şnuruite, parafate, înregistrate la organele fiscale şi
completate regulat pot fi admise ca probă în cazul litigiilor unității patrimoniale, în caz de
faliment sau în alte situaţii. Absenţa registrelor contabile sau neţinerea regulată a acestora
lipseşte unitățile patrimoniale de mijloacele de probă în relaţiile cu organele de control fiscal
şi dă posibilitatea acestora de a stabili obligaţiile față de bugetul de stat fără a ţine seama de
datele din contabilitatea unității.
REGISTRUL JURNAL este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează

zilnic în mod cronologic, operație cu operație, fără spaţii libere sau ştersături toate mişcările
din patrimoniul unității. În cazul unităților patrimoniale mare, cu un volum mare al activității,
Registrul Jurnal poate cuprinde registre auxiliare pentru: operaţiile de casă şi bancă, decontările
cu furnizorii, situaţia încasării-achitării facturilor, situaţia avansurilor spre decontare etc.
Orice înregistrare în registrul jurnal trebuie să cuprindă elemente cu privire la: felul,
numărul şi data documentului justificativ; sumele corespunzătoare operaţiilor efectuate;
explicaţii privind operaţiile înregistrate; menţionarea conturilor debitoare şi creditoare în care
s-au înregistrat.
Forma registrului jurnal se prezintă astfel:
43
Unitatea: ______________________
REGISTRUL-JURNAL
Nr. pagină _____
Nr. Data Documentul Explicaţii Simbol conturi Sume

crt. înreg. (felul, nr., data) Debitoare Creditoare Debitoare Creditoare
0. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Întocmit: _______________________ Verificat: _____________________ 14-1-1
REGISTRUL INVENTAR este un document contabil obligatoriu în care se

înregistrează grupat toate elementele patrimoniale inventariate la sfârşitul fiecărui an.
Elementele patrimoniale inventariate se înscriu în Registrul Inventar într-o formă sintetică,
recapitulativă după natura lor, suficient de detaliate astfel încât să permită justificarea
conţinutului fiecărui post din bilanţul contabil. Registrul cuprinde două părți: listele de
inventariere și recapitulația inventarului.
Unitatea: ______________________
REGISTRUL - INVENTAR
Nr. pagină _____
Nr. Recapitulația elementelor Valoarea Diferențe de evaluare

crt. inventariate Contabilă Inventar Valoare Cauze
(cost istoric) (actuală)
0. 1. 2. 3. 4. 5.
Întocmit: _______________________ Verificat: _____________________ 14-1-2
44
REGISTRUL CARTEA MARE se foloseşte pentru înregistrarea lunară, sistematică,

prin regruparea conturilor, a mişcării şi existenţei tuturor elementelor patrimoniale la un
moment dat. Registrul Cartea Mare este un document contabil obligatoriu, de sinteză şi
sistematizare care conţine: simbolul contului debitor şi a conturilor creditoare corespondente;
rulajul debitor şi creditor; soldul contului pentru fiecare lună a anului curent. Registrul Cartea
Mare conţine câte o filă pentru fiecare cont sintetic în parte.
Acest document are diverse forme, mai des folosite fiind fișele de cont pentru operații
diverse. Conţinutul acestui registru stă la baza completării balanţei de verificare a conturilor.
Unitatea .................. Simbol Pagina

cont
FISA DE CONT PENTRU OPERATIUNI DIVERSE
Document Simbol cont
Data Explicatii Debit Credit D/C Sold
Felul Nr. corespondent
În caz de pierdere, sustragere sau distrugere a unor documente contabile, se vor lua
măsuri de reconstituire a acestora în termen de maximum 30 de zile de la constatare, aceste
documente purtând mențiunea ”Reconstituit”.
Registrele de contabilitate, precum și documentele justificative, se păstrează în arhivă
timp de 10 ani, începând de la data încheierii exercițiului financiar în cursul căruia au fost
întocmite, cu excepția statelor de salarii, care se păstrează timp de 50 de ani.
7.4. DOCUMENTELE DE SINTEZĂ ȘI RAPORTARE
Reprezintă de fapt situațiile financiare anuale ale întreprinderii prin intermediul cărora
datele înregistrate cu ajutorul sistemului de conturi sunt consolidate și prezentate ca un tot
unitar sub formă de indicatori economico-financiari.
Setul complet de documente de sinteză cuprinde:
- bilanț;
- contul de profit și pierdere;
- situația modificărilor capitalului propriu;
- situația fluxurilor de trezorerie;
- notele explicative la situațiile financiare anuale.
45
CAPITOLUL VIII
EVALUAREA ȘI INVENTARIEREA ÎN CONTABILITATE
8.1. NOŢIUNEA DE EVALUARE
Evaluarea reprezintă un procedeu fundamental al contabilității prin care se

realizează cuantificarea şi exprimarea valorică, în etalon bănesc atât a mărimii
elementelor patrimoniale de activ, capitaluri proprii, datorii, cheltuieli și venituri, cât și
a operațiilor economico-financiare ce duc la modificări în masa patrimoniului.
Valorile stabilite pentru elementele patrimoniale prin evaluare sunt utilizate pentru
întocmirea bilanțului și a contului de profit și pierdere.
Evaluarea în contabilitate are la bază patru criterii:
1. valoarea de utilitate – reprezintă efortul (costul) depus pentru a aduce bunul
respectiv în patrimoniu sau avantajul pe care ar putea să îl aducă utilizarea bunului respectiv;
2. valoarea de piață – este prețul ce se poate obține sau se poate plăti pe o piață activă
pentru bunul evaluat;
3. valoarea justă sau reală – reprezintă suma la care se poate tranzacționa un activ sau
se poate deconta o datorie, de bună voie, între părți aflate în cunoștință de cauză, în cadrul unei
tranzacții în care prețul este determinat obiectiv;
4. timpul – se referă la momentul în care se plasează evaluarea: în trecut, prezent sau
viitor. Pornind de la principiul continuității activității, orice evaluare va pleca de la trecut, va
trece prin prezent și va avea în vedere evoluția valorilor economice în viitor.
Principiile care stau la baza activității de evaluare sunt:

1. Principiul stabilității monetare – presupune că unitatea monetară, ca unitate
generală folosită în evaluare, este stabilă. În condiţii inflaţioniste, se va proceda la reevaluarea
patrimoniului şi rezultatelor în funcţie de modificarea puterii de cumpărare.
2. Principiul costului istoric – constă în evaluarea elementelor patrimoniale la valoarea
de intrare, stabilită pe baza documentelor justificative; costul istoric reflectă valoarea reală a
elementelor patrimoniale la data intrării în patrimoniu; în cazul modificării valorii bunurilor,
la finele anului şi pe bază de inventar, se fac rectificări sub formă de amortizare şi ajustări
pentru depreciere.
3. Principiul prudenţei – constă în aprecierea cu precauţie a elementelor patrimoniale
pentru evitarea supraevaluării activelor şi veniturilor şi subevaluării datoriilor şi cheltuielilor.
4. Principiul continuității activității – porneşte de la prezumţia că o întreprindere își
continuă activitatea într-un viitor previzibil fără a avea intenţia şi nevoia de a o lichida sau
reduce în mod semnificativ. Pornind de la această premisă, evaluarea trebuie să pornească de
la valoarea de utilitate sau reală în măsură să asigure conservarea costului istoric şi menţinerea
capitalului.
5. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi datorii – în vederea
stabilirii valorii totale corespunzătoare fiecărei poziţii din bilanţ se determină în mod individual
valoarea aferentă fiecărui element component al activelor şi datoriilor.
46
Plecând de la aceste criterii și principii, în timp s-au cristalizat mai multe baze de
evaluare:
▪ costul istoric – reprezintă o valoare reală a activelor sau datoriilor din momentul în
care acestea au intrat în patrimoniu (valoare de intrare);
▪ costul curent (de înlocuire) – este costul pe care entitatea în acceptă pentru a
dobândi, la nivelul valorii actuale, un bun similar cu cel evaluat;
▪ valoarea realizabilă – reprezintă valoarea pe care întreprinderea ar obține-o dacă
ar vinde în mod normal activele și ar plăti datoriile;
▪ valoarea realizabilă netă – este prețul de vânzare estimat la care activul ar putea
fi vândut sau înstrăinat în mod normal, din care se scad costurile estimate pentru
finalizarea activului și costurile de vânzare necesare;
▪ valoarea actualizată – este o estimare în prezent a valorii în funcție de beneficiile
viitoare ce apar în desfășurarea normală a activității, adică aducerea la zi a unei
valori ce devine disponibilă pentru viitor;
▪ valoarea recuperabilă – reprezintă suma pe care întreprinderea se așteaptă să o
recupereze din utilizarea viitoare a unui activ, inclusiv valoarea sa reziduală în
momentul înstrăinării;
▪ valoarea reziduală – reprezintă valoarea netă pe care întreprinderea estimează să
o obțină prin cedarea unui activ la închiderea duratei sale de utilizare, după
deducerea cheltuielilor aferente cedării.
8.2. FORMELE ȘI MOMENTELE EVALUĂRII ÎN CONTABILITATE
Evaluarea în contabilitate poate îmbrăca mai multe forme, în funcție de momentul când
se efectuează. Momentele în care este necesară efectuarea evaluării sunt:
1. la intrarea bunurilor în patrimoniu;
2. la ieşirea bunurilor din patrimoniu;
3. la inventariere;
4. la închiderea exerciţiului financiar (la data bilanţului).
1. Evaluarea la intrarea în patrimoniu

Bunurile se evaluează şi se înregistrează la valoarea de intrare denumită şi valoare
contabilă sau cost istoric. În funcție de modalitatea în care bunul respectiv intră în patrimoniu,
valoarea de intrare poate fi reprezentată de:
• costul de achiziție pentru bunurile obținute cu titlu oneros (contra plată).
Costul de achiziție este format din prețul de cumpărare, taxele nerecuperabile,
cheltuielile de transport-aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii necesare pentru
punerea în stare de utilizare a bunului respectiv, din care se scad reducerile
comerciale primite de la furnizori;
• costul de producție pentru bunurile produse de unitatea patrimonială. Costul
de producție cuprinde costul de achiziţie al materiilor prime şi consumabilelor,
47
celelalte cheltuieli directe de producţie, precum şi cota cheltuielilor indirecte de

producţie alocate în mod raţional ca fiind legate de fabricaţia bunului;
• valoarea de utilitate pentru bunurile aduse ca aport în natură la capitalul social
sau pentru bunurile primite cu titlu gratuit. Valoarea de utilitate reprezintă o
valoare actuală ce se stabilește în funcție de prețul pieței, utilitatea bunului
pentru întreprindere, starea și amplasarea sa;
• valoarea justă a bunurilor primite pentru bunurile primite prin schimb cu alte
bunuri;
• valoarea nominală înscrisă în documentele justificative pentru creanțe și
datorii.
2. Evaluarea la ieșirea din patrimoniu

La ieșirea din patrimoniu sau în momentul consumului bunurile se evaluează şi se
înregistrează la valoarea de intrare, denumită valoare contabilă (cost istoric).
În cazul stocurilor, de exemplu, valorile contabile de intrare diferă, neexistând
posibilitatea identificării valorii de intrare exacte, astfel încât este necesară utilizarea unei
metode de determinare a acestei valori. Metodele ce pot fi utilizate în acest sens sunt:
a) Metoda primul intrat - primul ieşit (FIFO)
Costul istoric al primei intrări se atribuie primei ieşiri, iar după epuizarea primului lot
evaluarea se face la costul istoric al celui de al doilea lot intrat, ceea ce înseamnă că
înregistrarea ieșirilor din stoc se va face în ordinea vechimii loturilor.
b) Metoda ultimului intrat - primului ieşit (LIFO)
Costul istoric al ultimei intrări se atribuie primei ieşiri, iar după epuizarea lotului
evaluarea se face la costul istoric al lotului achiziţionat înaintea acestuia.
c) Metoda costului mediu ponderat (CMP)
Costul mediu ponderat se poate calcula lunar sau după fiecare intrare, ca raport între
valoarea totală a stocului și cantitatea existentă în stoc.
𝑉𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑡𝑜𝑐𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖𝑛𝑖ț𝑖𝑎𝑙 + 𝑉𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑖𝑛𝑡𝑟ă𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟
𝐶𝑀𝑃 =
𝐶𝑎𝑛𝑡𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑖𝑛𝑖ț𝑖𝑎𝑙ă + 𝐶𝑎𝑛𝑡𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑖𝑛𝑡𝑟ă𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟
Pentru a înțelege mai bine cum se utilizează fiecare din cele trei metode și care sunt
diferențele dintre ele, vom porni de la următorul exemplu:
O unitate patrimonială deține la începutul lunii septembrie un stoc inițial de materii
prime de 50 de kg., evaluate la un preț unitar de 20 lei/kg.
Pe parcursul lunii au loc următoarele operații:
6.09 – intrare în stoc 30 kg. la P.U. 30 lei/kg.
8.09 – ieșire din stoc 70 kg.
16.09 – intrare în stoc 20 kg la P.U. 40 lei/kg.
28.09 – ieșire din stoc 23 kg.
Să se determine valoarea celor două ieșiri și valoarea stocului final utilizând metoda
FIFO, LIFO și CMP.
Metoda FIFO
Data Intrări Ieșiri Stoc
48
Cant. P.U. Valoare Cant. P.U. Valoare Cant. P.U. Valoare

1.09 50 20 1.000 50 20 1.000
6.09 30 30 900 50 20 1.000
30 30 900
80 1.900
8.09 50 20 1.000 10 30 300
20 30 600
70 1.600
16.09 20 40 800 10 30 300
20 40 800
30 1.100
28.09 10 30 300 7 40 280
13 40 520
23 820
Total 100 2.700 93 2.420 7 40 280
Metoda LIFO
Intrări Ieșiri Stoc
Data
Cant. P.U. Valoare Cant. P.U. Valoare Cant. P.U. Valoare
1.09 50 20 1.000 50 20 1.000
6.09 30 30 900 50 20 1.000
30 30 900
80 1.900
8.09 30 30 900 10 20 200
40 20 800
70 1.700
16.09 20 40 800 10 20 200
20 40 800
30 1.000
28.09 20 40 800 7 20 140
3 20 60
23 860
Total 100 2.700 93 2.560 7 20 140
Metoda CMP
În cazul în care CMP se calculează lunar, valoarea acestuia este:
(50 𝑥 20) + (30 𝑥 30) + (20 𝑥 40) 2.700
𝐶𝑀𝑃 = = = 27 𝑙𝑒𝑖/𝑘𝑔
50 + 30 + 20 100
Valoarea celor două ieșiri va fi:
8.09 – 70 kg x 27 lei/kg = 1.890 lei
28.09 – 23 kg x 27 lei/kg = 621 lei
Valoarea stocului final va fi 7 kg x 27 lei/kg = 189 lei
Sintetizând valorile obținute pentru ieșiri și valoarea stocului final prin utilizarea celor
trei metode putem constata următoarele:
Metoda FIFO Metoda CMP Metoda LIFO
Valoarea ieșirilor 2.420 2.511 2.560
Valoarea stocului final 280 189 140
49
3. Evaluarea la inventariere
Se efectuează cu ocazia inventarierii patrimoniului la închiderea exercițiului financiar.
Activele și datoriile se evaluează şi se înregistrează la valoare de inventar, stabilită în funcţie
de utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei.
În cazul creanţelor şi datoriilor, această valoare se stabileşte în funcţie de valoarea
probabilă de încasat, respectiv de plată.
Diferenţele între valoarea de intrare (contabilă) şi valoarea de inventar pot fi:
a) Diferenţe cantitative (minus, plus): se înregistrează in contabilitate pe cheltuieli, pe
venituri sau se impută, după caz;
b) Diferenţele valorice (plus, minus): se înregistrează in contabilitate, ţinând cont de
principiul prudenţei sub forma amortizărilor şi provizioanelor.
4. Evaluarea la închiderea exerciţiului financiar

Bunurile se evaluează la valoarea de intrare (contabilă) pusă de acord cu rezultatele
inventarierii și corectată cu valoarea amortizărilor și provizioanelor.
Punerea în acord a valorii de intrare cu rezultatele inventarierii poate determina
următoarele situații
a) Elementele de activ
• Diferenţele constatate în plus între valoarea de inventar și valorarea de intrare
nu se înregistrează, iar activele se menţin înregistrate in contabilitate la
valoarea lor de intrare (contabilă sau cost istoric);
• Diferenţele constatate în minus reprezintă o depreciere care poate fi:
- Depreciere ireversibilă: specifică imobilizărilor şi datorată uzurii fizice sau
morale; se înregistrează ca amortizare, iar imobilizările sunt menţinute la
valoarea lor de intrare;
- Depreciere reversibilă: specifică stocurilor, determinată de oscilaţia
preţurilor pe piața; se înregistrează ca ajustări pentru depreciere, iar
activele sunt menţinute la valoarea lor de intrare;
b) Elementele de capital propriu şi datorii (capitaluri)
• Diferenţele constatate în plus între valoarea de inventar și cea contabilă se
înregistrează ca ajustări pentru depreciere, iar capitalurile sunt menţinute la
valoarea lor de intrare (contabilă);
• Diferenţele constatate în minus nu se înregistrează, capitalurile se menţin la
valoarea lor de intrare.
8.3. INVENTARIEREA – PROCEDEU AL CONTABILITĂȚII
Inventarierea este un procedeu utilizat de către mai multe discipline economice, fiecare
dintre acestea atribuindu-i o anumită accepțiune. Din punctul de vedere al contabilității
inventarierea este un procedeu de verificare faptică cantitativă, calitativă și valorică a
50
existenţei şi stării mijloacelor economice, a creanţelor şi datoriilor unei unități

patrimoniale.
Unitățile patrimoniale au obligaţia legală să efectueze inventarierea patrimoniului în
următoarele situaţii:
- la începutul activității (pentru stabilirea şi evaluarea aportului în natură);
- cel puţin o dată pe an la sfârșitul exercițiului financiar sau ori de câte ori există
suspiciuni legate de integritatea patrimoniului
- în cazul fuzionării sau divizării activității firmei
- cu ocazia lichidării.
Inventarierea îndeplinește mai multe funcţii, dintre care cele mai semnificative sunt:
1. Funcția de control al concordanţei dintre informaţiile furnizate de contabilitate și
realitate
Oricât de riguros este organizată activitatea de recepție, depozitare, gestionare şi
eliberare din gestiune a bunurilor economice, oricât de bine este organizată şi ţinută
contabilitatea elementelor patrimoniale, în anumite situaţii pot să apară diferenţe între soldurile
scriptice şi realitate.
Prin compararea situației faptice, stabilite prin inventariere, cu situația scriptică din
contabilitate se stabilesc plusurile şi minusurile de inventar şi se iau măsuri în vederea punerii
de acord a soldurilor scriptice cu realitatea în vederea întăririi ordinei în gestionarea
patrimoniului și în vederea delimitării răspunderilor.
2. Funcţia de stabilire a situaţiei nete şi a rezultatului exerciţiului
Inventarierea este punctul de pornire şi punctul de închidere al oricărui exerciţiu. Pe
baza inventarierii se deschid conturile şi tot pe baza inventarierii se închid conturile şi se
definitivează bilanţul.
Situaţia netă a patrimoniului se determină ca diferența între activele inventariate şi
datoriile inventariate. Prin inventariere se confirmă realitatea activelor patrimoniale şi a datelor,
astfel asigurându-se premisele determinării corecte a situaţiei nete, obligaţiilor fiscale şi a
rezultatului net.
3. Funcţia de calcul și evidență a stocurilor, consumurilor si vânzărilor
Unitățile patrimoniale mici şi mijlocii pot folosi pentru evidenţa stocurilor metoda
inventarului intermitent. În această variantă de lucru se înregistrează în conturile de stocuri
(clasa a 3-a de conturi) numai stocurile iniţiale şi finale ale elementelor patrimoniale respective.
Astfel, în cazul materiilor prime, materialelor, mărfurilor, etc., aprovizionate de la terţi, intrările
în patrimoniu se înregistrează direct în conturile de cheltuieli corespunzătoare. La sfârşitul
fiecărei luni, prin inventariere se stabilesc stocurile finale care se scad din cheltuieli şi se
înregistrează în conturile de stoc. Aceste stocuri finale se anulează la începutul lunii următoare
prin includerea lor în cheltuieli.
In aceste condiții, inventarierea stocurilor de la sfârşitul fiecărei luni stă la baza
determinării ieşirilor din depozite (a consumurilor şi a vânzărilor). Conform acestei metode,
valoarea ieşirilor se determină astfel:
Valoarea ieşirilor = valoarea stocului iniţial + valoarea intrărilor - valoarea stocului
final
51
8.4. ETAPELE INVENTARIERII
Inventarierea este o lucrare complexă care se derulează în mai multe etape:

a) pregătirea inventarierii;
b) constatarea şi descrierea elementelor patrimoniale supuse inventarierii;
c) stabilirea şi înregistrarea în contabilitate a diferenţelor constatate.
a) Pregătirea inventarierii, este o etapă premergătoare inventarierii propriu-zise, etapă
de care depinde eficienţa tuturor lucrărilor ulterioare. În cadrul acestei etape se iau o serie de
măsuri organizatorice (de exemplu stabilirea comisiei de inventariere, sigilarea căilor de acces
în gestiuni cu excepţia locului din care începe inventarierea, declarația gestionarului că nu are
bunuri nerecepţionate sau care nu aparţin gestiunii sale, sinteza operaţiunile de intrare-ieşire a
bunurilor în şi din gestiune etc.) şi se execută unele lucrări contabile (de exemplu înregistrarea
tuturor operaţiilor în contabilitatea analitică şi sintetică, verificarea exactității înregistrărilor
prin confruntarea informaţiilor din contabilitate cu cele din evidenţa operativă şi prin
întocmirea balanţelor de verificare sintetice şi analitice, ridicarea de la gestiuni a evidenţelor
operative care se vizează după ultima operaţiune etc.)
b) Constatarea şi descrierea elementelor patrimoniale supuse inventarierii
Inventarierea propriu-zisă se face la locurile de depozitare a bunurilor respective,
constatările trecându-se în listele de inventariere.
Listele de inventariere se întocmesc separat pe locuri de depozitare pe categorii de
bunuri şi pe persoane responsabile de integritatea lor. De asemenea, se întocmesc liste de
inventariere separate pentru: bunurile care nu aparţin gestiunii inventariate dar care au fost
găsite în cadrul acesteia; bunurile necorespunzătoare calitativ; bunurile fără mişcare şi de
prisos, creanţe şi datoriile incerte sau în litigiu.
Bunurile inventariate se înscriu în listele de inventariere cu precizarea denumirii,
codului, unității de măsură, indicilor calitativi, preţului unitar evidenta. Listele de inventariere
se completează citeţ, fără ştersături sau intercalări de rânduri. Spaţiile libere se barează,
eventualele corecturi se certifică de către persoanele care urmează să semneze aceste liste.
Stabilirea stocurilor faptice se face prin numărare, cântărire sau calcule tehnice.
Rezultatele inventarierii se consemnează într-un Proces Verbal de Inventariere, care
cuprinde: perioada şi gestiunile inventariate, persoanele care au participat la inventariere,
plusurile şi minusurile constatate, bunurile depreciate, creanţele şi datoriile incerte sau în
litigiu. Pe baza acestor constatări se fac propuneri pentru compensarea plusurilor cu minusurile,
pentru constituirea şi regularizarea provizioanelor, pentru scăderea din contabilitate a unor
pagube sau pentru imputarea lor.
c) Stabilirea şi înregistrarea în contabilitate a diferenţelor constatate la
inventariere.
Propunerile formulate de către comisiile de inventariere prin procesul verbal de
inventariere, după ce sunt aprobate, servesc compartimentului contabilitate pentru punerea de
acord a datelor din contabilitate cu realitatea constatată şi consemnată în listele de inventar.
52
Plusurile şi minusurile constatate la sortimentele confundabile între ele, datorită

aspectului lor fizic, se pot compensa dacă privesc aceeași gestiune şi aceeaşi perioadă de
gestiune.
Plusurile constatate la inventariere se înregistrează în patrimoniu prin debitarea
conturilor de activ corespunzătoare. Lipsurile constatate la inventariere se înregistrează ca o
ieșire din patrimoniu a elementelor respective de activ prin creditarea conturilor de stocuri.
Lipsurile imputabile se impută persoanelor vinovate.
53
CAPITOLUL IX
BALANȚA DE VERIFICARE
9.1. NOȚIUNEA ȘI FUNCTIILE BALANȚEI DE VERIFICARE
Balanţa de verificare este un procedeu specific metodei contabilității care reflectă

echilibrul permanent asigurat de dubla înregistrare a elementelor patrimoniale în momentul
producerii operațiilor economico-financiare dar și în momentul întocmirii formulelor contabile.
Balanța de verificare oferă garanția exactității înregistrării operaţiilor economico-financiare în
conturi, legătura dintre conturile sintetice şi bilanţ, centralizarea datelor contabilității curente.
Balanţa de verificare se prezintă ca un tablou enumerativ al tuturor conturilor din
Registrul Cartea Mare, care furnizează informaţii în legătură cu soldurile iniţiale, mişcările
(creşterile/descreşterile) sau rulajele intervenite într-o anumită perioadă de gestiune şi soldurile
finale la data întocmirii ei.
Balanţele de verificare se întocmesc lunar şi ori de câte ori este necesar, în scopul
verificării exactității înregistrării operaţiilor economice în conturi şi pentru întocmirea
situaţiilor financiare.
Balanţa de verificare își demonstrează rolul său important în contabilitate prin funcţiile
pe care aceasta le îndeplinește şi anume :
1. Funcţia de verificarea a exactității înregistrărilor efectuate în conturi
Fiecare operate economico-financiară se înregistrează concomitent şi cu aceeaşi sumă
în debitul unui cont şi în creditul altui cont, ceea ce face să rezulte o egalitate permanent între
totalul sumelor debitoare şi totalul sumelor creditoare. Orice eroare de înregistrare a sumelor
în registrul Cartea Mare Datorită și de aici în balanța de verificare sau orice calcule greșite
efectuate în formulele contabile compuse sau în modul de stabilire a rulajelor sau soldurilor
vor duce la inegalități între totalurile balanței de verificare, care vor demonstra existența
erorilor ce trebuie identificate și corectate.
2. Funcția de legătură dintre conturile sintetice şi cele analitice
Fiecare cont sintetic poate fi desfășurat pe mai multe conturi analitice. Pentru fiecare
cont sintetic care se desfășoară pe conturi analitice se întocmeşte câte o balanță de verificare a
conturilor analitice, cu ajutorul căreia se controlează exactitatea înregistrărilor efectuate în
conturile sintetice prin concordanţele care trebuie să existe între conturile analitice şi contul
sintetic la care se referă, cu privire la soldurile iniţiale, rulaje şi soldurile finale.
3. Funcţia de legătură dintre conturile sintetice şi bilanț
Balanţa de verificare stă la baza întocmirii bilanţului făcând legătura dintre cont, care
furnizează informaţii de detaliu asupra fiecărui element patrimonial de activ, capital propriu şi
datorii şi bilanţ, care furnizează informaţii generale asupra poziţiei financiare a întreprinderii.
Această legătură constă în faptul că datele din bilanţ reprezintă soldurile finale ale conturilor
preluate din balanţa de verificare şi apoi prelucrate şi grupate conform necesităților de
întocmire a bilanţului.
Soldurile iniţiale ale conturilor la începutul anului sunt preluate din bilanţul anual,
potrivit principiului intangibilității bilanţului de deschidere a unui exerciţiu care trebuie să
corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului anterior. Datele din bilanț reprezintă în fapt
54
soldurile finale ale conturilor preluate din balanța de verificare și grupate conform
metodologiei de întocmire a bilanțului.
4. Funcţia de grupare şi centralizare a datelor înregistrate în conturi
Compararea şi centralizarea datelor contabile cu ajutorul balanţei de verificare oferă
conducerii întreprinderii posibilitatea de a cunoaşte volumul şi natura modificărilor intervenite
în volumul şi structura patrimoniului economic, rezultatele financiare obţinute în urma
activităților desfășurate.
Deoarece balanţa cuprinde centralizat toate datele referitoare la existenţa şi mişcările
elementelor patrimoniale înregistrate în conturi sintetice şi analitice, pe o anumită perioadă de
timp, asigurând compararea datelor de la începutul unei perioade de gestiune cu cele de la
sfârşitul ei şi alte perioade de gestiune expirate, ea oferă conducerii unității patrimoniale
posibilitatea elaborării previziunilor necesare luării deciziilor pentru perioadele viitoare.
5. Funcţia de analiză a activității economice
Această funcţie se realizează prin compararea pe fiecare cont in parte, pe grupe de
conturi şi pe total, a datelor de la începutul unei perioade de gestiune cu cele de la sfârşitul ei,
stabilindu-se: schimbările produse în mărimea şi structura elementelor patrimoniale, justeţea
plasării elementelor patrimoniale după natura şi destinaţia lor, mişcarea tuturor elementelor
patrimoniale, îndeplinirea indicatorilor programaţi prin confruntarea datelor efective cu cele
prestabilite.
Astfel, balanţa de verificate are un rol deosebit de important în analiza situaţiei
economice şi financiare pe perioade scurte de timp, şi intervalul dintre două bilanţuri, fiind
astfel singurul instrument care furnizează informaţiile necesare conducerii operative a
unităților patrimoniale.
9.2. CLASIFICAREA BALANŢELOR DE VERIFICARE
Balanţele de verificare se clasifică după mai multe criterii şi anume: după natura
conturilor pe care le conţin, după numărul de egalități pe care le cuprind, după conţinutul şi
forma grafică de prezentare.
După natura conturilor pe care le conţin pot fi:
1. Balanţele de verificare ale conturilor sintetice se întocmesc pe baza datelor
preluate din conturile sintetice folosite în contabilitatea curentă a unității patrimoniale, într-o
anumită perioadă de gestiune.
2. Balanţele de verificare ale conturilor analitice se întocmesc pe baza datelor preluate
din conturile analitice. Ele se întocmesc pentru fiecare cont sintetic care a fost desfășurat pe
conturi analitice, înainte de a se întocmi balanţa de verificare generală, şi au drept scop
verificarea exactității înregistrărilor din conturile sintetice şi cele analitice prin concordanţele
care trebuie să existe cu privire la soldurile iniţiale, rulaje, sume totale şi soldurile finale.
După numărul de egalități pe care le cuprind, pot fi :

1. Balanțele de verificare cu o singură egalitate – se întocmesc grafic sub formă
tabelară şi se prezintă din punct de vedere al conţinutului în două variante:
55
a) balanţe de verificare a sumelor cuprind două coloane: totalul sumelor debitoare şi

totalul sumelor creditoare ale conturilor din Registrul Cartea Mare, la data întocmirii ei, între
care trebuie să existe egalitatea:
Totalul sumelor debitoare (TSD) = Totalul sumelor creditoare (TSC)
Simbol Total sume

Denumire cont
cont Debitoare Creditoare
Sold inițial debitor Sold inițial creditor
+ Rulaj debitor + Rulaj creditor
TSD = TSC
b) balanţe de verificare a soldurilor cuprind două coloane: una pentru soldurile finale
debitoare şi cealaltă pentru soldurile finale creditoare, între care trebuie să existe egalitatea:
Totalul soldurilor finale debitoare (SFD) = Totalul soldurilor finale creditoare (SFC)
Simbol Solduri finale

Denumire cont
cont Debitoare Creditoare
SFD = SFC
2. Balanțe de verificare cu două serii de egalități – cuprind patru coloane, două de

sume, debitoare şi creditoare, şi două de solduri, debitoare şi creditoare, între care trebuie să
existe egalitățile:
Totalul sumelor debitoare (TSD) = Totalul sumelor creditoare (TSC)
Totalul soldurilor finale debitoare (SFD) = Totalul soldurilor finale creditoare (SFC)
Simbol Denumire Total sume Solduri final
cont cont Debitoare Creditoare Debitoare Creditoare
TSD = TSC SFD = SFC
3. Balanţe de verificare cu trei serii de egalități cuprind şase coloane, din care două
pentru solduri iniţiale, debitoare şi creditoare, două pentru rulajele lunare, debitoare şi
creditoare, şi două pentru soldurile finale, debitoare şi creditoare ceea ce permite stabilirea a
trei serii de egalități:
Totalul soldurilor iniţiale debitoare = Totalul soldurilor iniţiale creditoare
Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare
Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare
Simbo Denumire Sold inițial Rulaj Sold final

l cont cont Debitor Creditor Debitor Creditor Debitor Creditor
SID = SIC RD=RC SFD = SFC
56
Cu ajutorul balanţei de verificare cu trei serii de egalități se poate stabili şi următoarea

corelaţie: totalul rulajelor din balanţa de verificare trebuie să fie egal cu totalul rulajelor din
Registrul Jurnal.
4) Balanţe de verificare cu patru serii de egalități se prezintă sub forma unui tabel cu
opt coloane, din care două pentru solduri iniţiale, debitoare şi creditoare, două pentru rulajele
lunii curente, debitoare şi creditoare, două pentru totalul sumelor, debitoare şi creditoare, şi
două pentru soldurile finale, debitoare şi creditoare, ceea ce permite stabilirea următoarelor
egalități:
Totalul soldurilor inițiale debitoare = Totalul soldurilor inițiale creditoare
Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare
Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare
Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare
Simbo Denumire Sold inițial Rulaj Total sume Sold final

l cont cont D C D C D C D C
SID = SIC RD=RC TSD=TSC SFD = SFC
57

Curs Contabilitate 2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Contabilitate 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ”Ovidius” din Constanța

Facultatea de Științe Economice

Conf.univ.dr. Silvia Ghiță-Mitrescu

6.2. FORMA ŞI STRUCTURA CONTULUI ....................................................................................... 33

1.1. DEFINIȚIA CONTABILITĂȚII.

Prima lucrare care prezintă o descriere amănunțită a contabilității în partidă dublă a

c. Artă – fie în accepțiunea de artă a identificării, prelucrării, clasificării, interpretării și

1.2. OBIECTIVELE ȘI FUNCȚIILE CONTABILITĂȚII.

În măsura în care se acceptă teoria potrivit căreia contabilitatea este o disciplină

Necesitatea existenței contabilității este evidențiată prin intermediul funcțiilor pe care

Sistemele de contabilitate pot fi grupate după mai multe criterii, astfel:

3. După cultura contabilă și armonizarea cu standardele:

1.3. OBIECTUL DE STUDIU AL CONTABILITĂȚII

Pentru a se putea individualiza ca știință, contabilitatea are nevoie să își definească un

Astfel, contabilitatea are ca obiect de studiu reflectarea în expresie bănească a stării, a

BUNURI TITULAR DE DREPTURI ȘI

Literatura de specialitate cuprinde trei mari concepții privind modul de definire a

BUNURI ECONOMICE = DREPTURI + OBLIGAȚII

Bunurile economice reprezintă substanța materială a patrimoniului și se identifică cu

Drepturile și obligațiile cu valoare economică exprimă raporturile de proprietate în

Din punct de vedere al contabilității, bunurile economice reprezintă structura calitativă

ACTIV = CAPITAL PROPRIU + DATORII

Din punct de vedere economic, patrimoniul își consolidează structura sa calitativă pe

Utilizările definesc modul de întrebuințare a valorilor în cadrul activităților desfășurate

În sens general, prin metodă înțelegem ”modul sistematic de cercetare, de cunoaștere și

Acceptarea vocației de știință a contabilității impune, pe lângă delimitarea obiectului

2.1. TRĂSĂTURILE METODEI CONTABILITĂȚII

În vederea realizării obiectului de studiu al contabilității, prin utilizarea raţională a

Bunuri economice = Drepturi + Obligații

II. Dubla înregistrare a operaţiilor economice şi financiare - este determinată de dubla

Creşterea bunurilor economice + Micşorarea drepturilor şi obligaţiilor =

III. Înregistrarea cifrică şi în expresie valorică a patrimoniului - permite înregistrarea

IV. Înregistrarea operaţiilor economice şi financiare efective care se bazează pe

2.2. PRINCIPIILE CONTABILITĂȚII

Obiectivul fundamental al contabilității îl reprezintă furnizarea de informații care să

Principiile contabile prevăzute de reglementările în vigoare5 pot fi grupate în două

• Principiul continuității activității

Principiile responsabilității și organizării contabilității stabilesc aria de cuprindere

1. Principiul continuității activității

2. Principiul permanenţei metodelor

3. Principiul contabilității de angajamente (independenţei exerciţiilor)

5. Principiul prevalenței economicului asupra juridicului

Principiile de măsurare și evaluare a elementelor patrimoniale stabilesc regulile

a. O societate comercială Alfa a fost acționată în judecată de către un client (Beta)

8. Principiul pragului de semnificaţie

9. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii

10. Principiul evaluării la cost de achiziție sau de producție (principiul costului

2.3. PROCEDEELE METODEI CONTABILITĂȚII

Procedeele specifice contabilității sunt:

2. Documentele reprezintă înscrisurile sau actele care consemnează efectuarea

Fundamentarea documentară a înregistrărilor în contabilitate reprezintă o regulă de bază a

3. Evaluarea reprezintă procesul prin care se determină valorile la care elementele de

4. Inventarierea reprezintă procesul prin care se constată existenţa faptică a

5. Calculaţia cuprinde ansamblul procedeelor matematice prin care se calculează

6. Balanţa de verificare (balanţa conturilor) este instrumentul prin care se

7. Bilanţul este un tablou al situaţiei patrimoniului care prezintă în unități monetare

3.1. DEFINIȚIA ȘI COMPONENȚA SITUAȚIILOR FINANCIARE ANUALE

Potrivit legii contabilității, situațiile financiare anuale trebuie însoțite de o declarație

3.2. CADRUL GENERAL DE ÎNTOCMIRE A SITUAȚIILOR FINANCIARE

Pentru a putea răspunde necesităților informaționale ale acestor utilizatori, cadrul

1. Obiectivul situațiilor financiare

2. Caracteristicile calitative ale situațiilor financiare

Relevanța informațiilor este influențată de natura și pragul de semnificație. Informațiile