Ion

de Liviu Rebreanu

Opera lui Liviu Rebreanu se înscrie în modelul realismului de tip obiectiv, contribuind,
în perioada interbelică, la înnoirea romanului românesc, prin două direcții: observația socială
(Ion, Crăișorul, Răscoala) și romanul psihologic (Pădurea spânzuraților, Adam și Eva,
Ciuleandra).  Ion este un punct de referință în istoria romanului românesc.
Este roman prin amploarea actiunii, desfasurate pe mai multe planuri, cu conflict
complex si prin prezenta personajelor numeroase.
Este obiectiv datorita relatiei narator-personaj si datorita tipului de narator: omniscient
– stie mai mult decat personajele sale, omniprezent – dirijeaza evolutia lor ca regizor. Se
observa, in acest sens, obiectivitatea si impersonalitatea naratorului, naratiunea la persoana a
treia si atitudinea detasata. Naratiunea sa are un stil ,,cenusiu” (T. Vianu), anticalofil, crezul
romancierului fiind ca ,,e mult mai usor a scrie frumos, decat a exprima corect". Tot de realism
țin tematica rurală, care vizează problematica pământului, reprezentarea veridică a vieții
românilor din Ardeal, cu circumstanțele ei sociale, naționale, istorice, surprinse pe două
coordonate: lumea țărănească (problematica pământului și a stratificării în funcție de avere) și
lumea micii intelectualități sătești (problematica românismului, tensiunile interetnice).
Verosimilitatea faptelor; personajul social reprzentativ, surprins în împrejurări tipice, prezentat
prin încercarea de a se sustrage mediului social-istoric în care trăiește și tehnica detalilui în
zugrâvirea societții completează trăsăturile romanului realist.
Caracterul monografic al romanului este dat de surprinderea diverselor aspecte ale
lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viata omului (nasterea, nunta,
inmormantarea), evenimente importante din viata satului traditional (hora, sarbatoarea
hramului bisericii, obiceiuri de Craciun), relatii sociale marcate de diferentele economice sau
culturale (universul taranilor, universul intelectualitatii rurale), relatii de familie, portul,gura
satului, carciuma, institutiile (biserica, scoala), autoritatile.
Cu o structura bine realizata, in doua parti intitulate sugestiv ,,Glasul pamantului” si
“Glasul iubirii”, opera cuprinde viata satului transilvanean, inainte de razboi. Tema centrala,
posesiunea pamantului, este dublata de tema iubirii. Putem afirma ca, in plan simbolic, destinul
protagonistului se plaseaza pe doua coordonate: Eros si Thanatos. Titlurile celor treisprezece
capitole (numar simbolic, nefast) sunt semnificative: “Inceputul”, “Rusinea”, “Nunta”,
“Vasile”, “Sfarsitul”.
Tehnica romanului este circulara, de aici simetria incipitului cu finalul care se
realizeaza prin descrierea drumului care intra si iese din satul Pripas. Personificat cu ajutorul
verbelor (,,alearga”, ,,urca”, ,,inainteaza”), are semnificatia simbolica a destinului unor oameni.
Asemenea ramei unui tablou el separa viata reala de viata fictionala a personajelor din roman.
Detaliile toponimice ale descrierii initiale introduc cititorul in viata satului ardelean: crucea
stramba de la marginea satului cu Hristos de tinichea ruginita, anticipeaza tragismul destinelor.
Descrierea finala surprinde satul adunat la sfintirea noii biserici si drumul care
accentueaza metaforic paralela drum – viata: ,,Satul a ramas inapoi acelasi, parca nimic nu
s-ar fi schimbat. Cativa oameni s-au stins, altii le-au luat locul. Drumul…se pierde in soseaua
cea mare si fara inceput”.
Prin tehnica planurilor paralele, asemanandu-se in acest sens cu Tolstoi, in romanul
”Razboi si pace”, este prezentata viata taranimii si a intelectualitatii rurale. Trecerea de la un
plan la altul se realizeaza prin alternanta, iar succesiunea secventelor este redata prin
inlantuire (respectarea cronolgiei faptelor).
Viata personajelor se desfasoara dupa legile lumii lor si evolueaza paralel. Amestecul
lor este dezaprobat de doamna Herdelea, la hora, dar interferenta se produce in sensul
influentarii destinului unui personaj din celalalt plan, spre deosebire de Morometii, unde
destinele personajelor nu se influenteaza reciproc. Drama lui Ion si a altor personaje din roman
este dictata de o vorba aruncata inconstient de Titu Herdelea: “Daca nu vrea el sa ti-o dea de
buna voie, trebuie sa-l silesti”, dupa cum drama invatatorului Herdelea este declansata de
marturisirea lui Ion facuta preotului ca i-a scris jalba care il scapase de temnita in urma
conflictului cu Simion Lungu.
Remarcam metoda contrapunctului care consta in prezentarea aceleiasi teme in
planuri diferite (nunta taraneasca a Anei corespunde, in planul intelectualitatii, cu nunta Laurei,
conflictul exterior dintre Vasile Baciu si Ion corespunde conflictului dintre intelectualii satului
– preotul si invatatorul) si care ii ofera actiunii un aspect polifonic.
Exista apoi in roman secvente narative semnificative pentru destinul personajelor, asa
cum este hora de la inceputul romanului, o ..hora a soartei” (N. Manolescu). Rolul ei in viata
comunitatii este de a-i asigura coeziunea si de a facilita intemeierea de noi familii, dar cu
respectarea principiului economic. Prezentata in expozitiune, ea are loc intr-o zi de duminica si
aduna principalele personaje. Asezarea privitorilor reflecta de la inceput relatiile dintre acestia.
Pentru ca in satul traditional lipsa pamantului este echivalenta cu lipsa demnitatii, atitudinea lui
Glanetasu este simbolica: ,,Pe de laturi, ca un caine la usa bucatariei, trage cu urechea si
Alexandru Glanetasu”. Este prezenta si Savista, oloaga satului, piaza rea, purtatoarea vestilor
rele din sat. Savista este omul insemnat in mitologia populara romaneasca, rea si invidioasa
(“Are picioare inchircite din nastere”). Este cea nebagata in seama de lume, e un agent al
fatalitatii ce aduce nenorocirea. Intelectualii satului vin sa priveasca “petrecerea poporului”,
fara a se amesteca in joc.
Inceputul conflictului exterior, social se produce în această secvență, atunci cand,
vazandu-l pe Ion dansând cu Ana, Vasile Baciu il numeste ,,hot si talhar”. El va fi dublat de un
conflict interior, determinat de iubire, care nu arunca personajul intr-o situatie – limita, pentru
ca forta lor se manifesta succesiv, nu simultan. In planul intelectualitatii se manifesta conflictul
national, satul romanesc fiind prezentat in conditiile stapanirii austro – ungare.
Cea de-a doua scenă reprezentativă apare în capitolul ,,Sărutarea". Ion are
pământurile obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-le, el
însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o dă averea. Într-un gest de
adorație aproape erotizat, se apleacă și sărută pământul, simțind ,,un fior rece amețitor la
atingerea lutului moale". El se ridică repede și se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva.
Atitudinea i se schimbă, umblă mândru prin sat și vorbește doar despre pământurile sale, ceea
ce îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă ,,un calic țanțoș".
Dincolo de aceste aspecte se poate vorbi si de conflictul tragic dintre om (nu
intamplator taran) si o forta mai presus de calitatile individului: pamantul – stihie. In fond,
destinul personajului principal nu este marcat de confruntarile cu semenii, ci de relatia cu
pamantul. Dorinta lui obsesiva de a avea pamant se incheie omeneste, prin intoarcerea in
aceasta matrice universala. In relatia cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de
manifestare distincta: pamantul-mama (“Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil [...]. De
pe atunci i-a fost mai drag ca o mama”), pamantul-ibovnica (“Il cuprinse o pofta salbateca sa
imbratiseze huma, s-o crampoteasca in sarutati.”) si pamantul-stihie, care-l striveste in final,
nu intamplator Ion fiind ucis cu o sapa.
In privinta registrului stilistic, George Calinescu constata autenticitatea limbajului
ardelenesc cu utilizarea termenilor atat din mediul rural, cat si din cel orasenesc sau intelectual.
“Daca Sadoveanu e rapsodul literaturii romane moderne, Rebreanu e romancierul ei”.
(George Calinescu)