întinsă era cămaşa oxford pe pieptul său.

Se gândi că arăta ca un
director de marketing sau de publicitate – afişând probabil un fizic
al naibii de atrăgător atunci când era bărbierit şi pus la patru ace.
— Cu ce vă pot servi? îl întrebă barmaniţa.
Era în stare să ucidă pentru o ceaşcă de cafea, dar nu avea niciun
ban – oricare ar fi fost brandul de cafea preparat acolo.
— Pregătiţi cafea de calitate aici?
Femeia păru nedumerită de o asemenea întrebare.
— Ăă, mda…
— Cea mai bună din oraş?
— Acesta e singurul magazin de cafea din oraş, dar e adevărat –
cafeaua noastră le dă clasă tuturor celorlalte.
Bărbatul se aplecă peste tejghea.
— Mă cunoşti? o întrebă el în şoaptă.
— Poftim?
— Mă recunoşti? Vin des pe aici?
— Nu ştiţi dacă aţi mai fost pe aici înainte?
El clătină din cap.
Ea îl studie o clipă, de parcă ar fi vrut să se convingă de
sinceritatea lui, încercând să-şi dea seama dacă tipul acesta cu faţa
stâlcită în bătaie nu era cumva nebun sau îşi bătea joc de ea.
În cele din urmă, fata spuse:
— Nu cred că v-am mai văzut înainte.
— Pari sigură de asta.
— Ei bine, nu suntem în New York City.
— Adevărat. Lucrezi de mult aici?
— De peste un an.
— Şi nu sunt un client fidel al localului sau ceva de genul ăsta?
— Cu siguranţă nu vă număraţi printre clienţii fideli.
— Te mai pot întreba ceva?
 — Desigur.
— Unde suntem?
— Nu ştiţi unde vă aflaţi?
El ezită. O parte din el nu voia să recunoască faptul că se simţea
complet şi total neajutorat. Când negă din cap în cele din urmă,
barmaniţa ridică din sprâncene, de parcă nu i-ar fi venit să creadă.
— Nu glumesc, să ştii, zise el.
— Suntem în Wayward Pines, Idaho. Faţa dumitale… ce ţi s-a
întâmplat?
— Eu… eu nu îmi amintesc nimic. Este vreun spital în oraş?
În timp ce rostea această întrebare, se simţi străbătut de un fior de
rău augur.
O premoniţie care îl făcea să se cutremure?
Sau degetele reci ale unei amintiri îngropate adânc în
subconştient, care se plimbau acum pe coloana lui vertebrală?
— Mda… Şapte străzi la sud de local. Ar trebui să mergi imediat
la camera de urgenţe. Aş putea să chem o ambulanţă pentru
dumneata.
— Nu e nevoie. Se îndepărtă încet de tejgheaua barului şi adăugă:
Mulţumesc… Cum te numeşti?
— Miranda.
— Mulţumesc, Miranda.
Când ieşi din nou la lumină, ameţi şi se clătină, iar migrena
reveni cu forţe noi – păstrându-se la limita inferioară a intensităţii.
Nu era trafic, aşa că traversă pe celălalt trotuar al străzii principale şi
se îndreptă spre strada cu numărul cinci, trecând pe lângă o tânără
mamă şi băieţelul acesteia, care o întrebă în şoaptă ceva de genul:
— Mămico, nu este el?
Femeia îi spuse copilului să tacă şi îl privi îngrijorată pe bărbat, ca
şi cum ar fi vrut să se scuze.
 — Îmi pare rău. Nu a vrut să fie nepoliticos.
El ajunse la intersecţia străzilor cinci şi principală, în faţa unei
case din piatră roşiatică, cu două etaje. Pe uşile duble din sticlă scria
cu litere mari de tipar:
BANCA NAŢIONALĂ WAYWARD PINES
Lângă una dintre laturile clădirii observă o cabină telefonică,
aflată chiar pe trotuarul străzii. Se îndreptă şchiopătând către
telefonul public – cât de repede putea – şi se închise în cabină.
Cartea de telefoane era cea mai subţire pe care o văzuse vreodată şi
o răsfoi preţ de câteva secunde, sperând ca în mintea lui să se facă
lumină, dar aceasta avea doar opt pagini cu câteva sute de nume,
care – la fel ca toate celelalte lucruri din oraş – nu îi aduceau aminte
de nimic.
Scăpă din mână cartea de telefoane şi o lăsă să atârne, suspendată
de cordonul ei metalic, apoi îşi lipi fruntea de geamul rece al
cabinei.
Tastatura telefonului îi atrase atenţia.
Zâmbi când realiză o asemenea minune.
Ştia numărul de acasă.
Înainte să ridice receptorul, tastă de mai multe ori numărul, care
păru să fie executat cu uşurinţă de vârful degetelor, firesc, datorită
memoriei sale musculare.
Se ruga la Dumnezeu şi spera din toată inima să fie cineva acasă –
presupunând că avea pe cineva. Desigur, nu avea un nume pe care
să-l adreseze persoanei care ar fi răspuns la telefon, nu cel real,
desigur, dar poate că persoana avea să-i recunoască vocea şi să
accepte convorbirea.
Ridică receptorul şi-l lipi de ureche.
Întinse mâna şi formă „zero“.
Nu avea ton.
 Bătu în furcă de mai multe ori, dar nu se întâmplă nimic.
Era surprinzător cât de repede îl cuprindea furia. Trânti
receptorul în furcă, copleşit de un val neaşteptat de frică şi de
mânie, care păreau să provoace o succesiune de explozii
necontrolate în mintea lui. Căuta disperat o ieşire. Îşi trase braţul
drept înapoi ţinând pumnul strâns, pregătit să spargă geamul, fără a
se gândi la încheieturile degetelor sale, dar durerea chinuitoare din
zona coastelor îl doborî, făcându-l să se prăbuşească încovoiat pe
podeaua cabinei telefonice.
Bubuitul pe care-l simţea acum la baza cefei era din ce în ce mai
puternic.
Începu să vadă dublu, apoi în ceaţă şi din ce în ce mai neclar…
***
În cabina telefonică era semiîntuneric când deschise ochii din
nou. Apucă strâns cordonul metalic prins de cartea de telefoane şi se
ridică în picioare. Prin geamul murdar zări partea de sus a discului
solar alunecând în spatele crestelor stâncoase ce îngrădeau vestul
oraşului.
În clipa în care soarele dispăru, temperatura scăzu cu zece grade.
Încă îşi amintea numărul său de telefon şi îl exersă de câteva ori
pe tastatura aparatului, pentru orice eventualitate, apoi ridică din
nou receptorul ca să verifice dacă avea ton. Pe linie nu se auzea
decât un zgomot alb – un soi de bruiaj pe care nu-şi amintea să-l fi
auzit înainte.
— Alo? Alo?
Închise telefonul şi ridică din nou cartea de telefoane. Prima dată
verificase doar numele de familie, căutând cu disperare un cuvânt
care să-i sară în ochi, care să declanşeze o amintire sau care să-i
provoace emoţie. Acum scană cu privirea numele mici din lista
abonaţilor telefonici, urmărindu-le cu degetul pe hârtie în timp ce
încerca să ignore durerea de la baza cefei, care revenise deja cu forţe
proaspete.
Pe prima pagină – nimic.
Pe a doua – nimic.
Pe cea de-a treia – tot nimic.
Spre sfârşitul celei de-a şasea pagini, degetul lui se opri.
SKOZIE Mack şi Jane
403 E 3rd St W Pines 83278…… 559-0196
Răsfoi ultimele două pagini. Skozie era singurul Mack din cartea
de telefoane. Împinse cu umărul uşa rabatabilă din sticlă şi ieşi din
cabină. Afară se însera. Soarele era acum dincolo de crestele inelului
de stânci, iar lumina dispărea rapid de pe bolta cerească, în timp ce
temperatura începuse să scadă.
Unde voi dormi în noaptea asta?
Păşi împleticindu-se pe trotuar, în vreme ce o parte din el striga
disperată că ar fi trebuit să ajungă la spital. Era bolnav. Deshidratat.
Flămând. Confuz. Nu avea niciun ban. Tot corpul îl durea. Şi îi era
din ce în ce mai greu să respire cu durerea aceea cumplită în coaste,
ori de câte ori plămânii i se umflau cu aer şi presau asupra lor.
Dar era ceva în el ce respingea cu vehemenţă ideea de a merge la
spital şi, în timp ce se îndepărta de centrul oraşului, apropiindu-se
de locuinţa lui Mack Skozie, înţelese ce anume îl oprea.
Din nou… frica.
Nu ştia de ce. Nu avea sens. Dar nu voia cu niciun chip să pună
piciorul în spital. Nu în starea aceea. De fapt, niciodată.
Era cel mai ciudat soi de frică. Nu putea să înţeleagă de ce. Era ca
şi cum ar fi mers noaptea prin pădure fără să ştie exact de ce anume
trebuia să se teamă, frica fiind şi mai mare tocmai din cauza acestui
mister.
La două străzi distanţă, spre nord, ajunse pe strada cu numărul
trei. Pieptul i se încordă în mod inexplicabil când se întoarse pe
trotuar îndreptându-se spre est, departe de centru.
Prima cutie poştală pe lângă care trecu avea imprimat pe partea
laterală numărul 201. Îşi spuse că reşedinţa familiei Skozie ar fi
trebuit să se afle la numai două străzi distanţă de locul acela.
Undeva în faţă, câţiva copii se jucau pe iarbă, într-o curte,
alergând unul după altul în jurul unui aspersor. Încercă să meargă
drept, fără să se clatine, şi ajunse la gardul din pari ce îngrădea
curtea în care se jucau aceştia, dar fu nevoit să meargă aplecat pe
partea dreaptă pentru a-şi alina durerea din zona coastelor.
Copiii se opriră şi tăcură la vederea lui, toţi ochii fiind îndreptaţi
spre el în timp ce trecea prin lateralul gardului – era un amestec de
curiozitate şi suspiciune care îi provoca nelinişte.
Mai traversă o stradă, mergând din ce în ce mai greu pe sub
ramurile a trei pini enormi care străjuiau trotuarul.
Numerele caselor victoriene cu faţade viu colorate ce populau
acea stradă începeau cu cifra trei.
Strada pe care locuia familia Skozie ar fi trebuit să fie următoarea.
Palmele lui începeau să transpire, iar pulsaţia din ceafa îi răsuna
în urechi: bum-bum-bum, precum bubuitul unei tobe îngropate adânc
în pământ.
Timp de două secunde, totul deveni neclar. Vedea dublu.
Închise ochii strâns şi, când îi deschise din nou, totul reveni la
normal.
La următoarea intersecţie se opri. Gura lui fusese uscată până
atunci, dar acum i se părea ca de bumbac. Se chinuia să respire,
având senzaţia că bila o să-i ajungă în gât.
Vei înţelege totul când îi vei vedea faţa.
Trebuia să fie astfel.
Făcu un pas şovăielnic pe stradă.
 Se înserase de-a binelea, iar răcoarea care venea dinspre munţi se
instaurase în valea aceea. Lumina apusului învăluise masivele
stâncoase ce înconjurau Wayward Pines într-o culoare rozalie, având
aceeaşi nuanţă ca şi cerul întunecat. El îşi spuse că ar fi trebuit să i se
pară un lucru frumos şi emoţionant, însă durerea agonizantă îi
alungă aceste gânduri.
Doi bătrâni, probabil soţ şi soţie, trecură pe lângă el mână în
mână şi se îndepărtară, plimbându-se tăcuţi.
În afară de cei doi, strada era pustie şi liniştită, iar zgomotul din
centrul oraşului se stinsese complet.
Traversă asfaltul neted şi negru şi păşi pe trotuar.
Cutia poştală cu numărul 401 era undeva înainte.
Numărul 403 era cel care urma.
El trebuia să mijească ochii continuu pentru a preveni vederea
dublă şi bubuielile chinuitoare din cap, ce se datorau migrenei sale.
Cu mare greutate mai făcu cincisprezece paşi şi ajunse lângă căsuţa
poştală neagră cu numărul 403.
SKOZIE
Îşi recăpătă echilibrul, apucând strâns ţăruşii ascuţiţi ai gardului.
Întinse mâna şi trase zăvorul, apoi împinse poarta cu vârful uzat al
pantofului său negru.
Balamalele scârţâiră şi poarta se deschise, izbindu-se uşor de
gard.
Pavajul aleii era peticit cu câteva bucăţi de cărămidă decolorată
de vreme, iar pe veranda acoperită din faţa casei se aflau două
balansoare separate de o masă mică din fier forjat. Casa era mov, cu
tâmplărie verde, iar prin draperiile transparente se putea vedea
lumina din interior.
Îndrăzneşte. Trebuie să afli.
Se apropie clătinându-se de casă. Vedea din nou ca prin ceaţă şi
încerca din răsputeri să învingă valurile de ameţeală şi de greaţă
care-l năpădeau, dar îi era din ce în ce mai greu să se controleze.
Urcă treptele verandei şi întinse mâna spre tocul uşii, de care se
agăţă cu toată puterea – tocmai la timp ca să nu cadă. Mâinile lui
tremurau incontrolabil atunci când apucă ciocănelul metalic al uşii
şi-l ridică pentru a bate în plăcuţa de bronz de care era prins.
Nu mai irosi nicio secundă. Nu avea de gând să renunţe tocmai
acum.
Bătu cu ciocănelul de patru ori în plăcuţa de bronz.
Era ca şi cum cineva l-ar fi lovit în ceafa la fiecare patru secunde
şi nişte pete întunecate, ca un fum negru, începură să-i înceţoşeze
vederea – ca nişte găuri negre miniaturale.
De cealaltă parte a uşii se auzi scârţâitul unei duşumele din lemn
masiv, sub greutatea unor paşi care se apropiau.
Avea impresia că genunchii lui aveau să se lichefieze.
Îmbrăţişă unul dintre stâlpii care susţineau acoperişul verandei,
încercând disperat să-şi păstreze echilibrul.
Apoi uşa din lemn se deschise şi un bărbat care ar fi putut avea
vârsta tatălui său apăru în prag, uitându-se la el prin plasa uşii
exterioare. Era înalt şi subţire, cu un smoc de păr cărunt în creştetul
capului şi cu un barbişon alb. Vinişoarele roşii din obraji sugerau că
era un băutor înrăit.
— Vă pot ajuta cu ceva? îl întrebă bărbatul.
Îşi îndreptă umerii, clipind de câteva ori şi încercând să se
concentreze, în pofida migrenei care-l chinuia fără milă. Făcea un
efort supraomenesc să se ţină pe picioare fără a se sprijini de ceva.
— Dumneata eşti Mack?
Putea sesiza frica din propria voce. Probabil că şi bărbatul o
observase.
Se ura pentru asta.
 Apoi bărbatul mai vârstnic se aplecă puţin, apropiindu-se de uşa
cu plasă ca să-l vadă mai bine pe străinul de pe veranda sa.
— Ce pot să fac pentru dumneata?
— Te numeşti Mack?
— Da.
El se apropie de bărbatul mai vârstnic şi distinse în respiraţia
acestuia un iz dulceag de vin roşu.
— Mă cunoşti? îl întrebă el.
— Pardon?
Acum frica începu să fermenteze, transformându-se în furie.
— Mă cunoşti? Tu mi-ai făcut asta?
Bătrânul îi răspunse:
— Nu te-am văzut în viaţa mea.
— Chiar aşa? Mâinile lui se crispară involuntar şi strânse din
pumni. Apoi adăugă: Mai este vreun Mack în oraşul ăsta?
— Nu, din câte ştiu eu. Mack deschise uşa cu plasă şi făcu un pas
peste prag, aventurându-se pe verandă. Amice, nu arăţi bine deloc.
— Nu mă simt bine deloc.
— Ce ţi s-a întâmplat?
— Tu să-mi spui, Mack.
O voce de femeie se auzi de undeva din casă.
— Iubitule? E totul în regulă?
— Da, Jane. Nu-ţi face griji! Mack se holbă la el câteva secunde,
apoi îl întrebă: Nu ar fi mai bine să te duc la spital? Eşti rănit. Ai
nevoie de…
— Nu merg nicăieri cu tine, să ştii.
— Atunci de ce te afli în faţa casei mele? Tonul lui Mack devenise
aspru. M-am oferit să te ajut. Nu vrei asta, în regulă, dar…
Mack continua să vorbească, dar cuvintele lui păreau să se
dizolve, acoperite de un zgomot din ce în ce mai puternic provenit
din interiorul său – precum mugetul locomotivei unui marfar care
se îndrepta ameninţător spre el. Găurile negre se multiplicau, iar
lumea începu să se rotească. Ştia că nu mai era în stare să se ţină pe
picioare nici cinci secunde – asta dacă nu cumva îi exploda capul
mai întâi.
Ridică privirea spre Mack şi văzu că buzele bărbatului încă se
mişcă, în timp ce marfarul acela se apropia în viteză de el, urlând
cumplit, ritmul acestuia fiind în tandem cu bubuitul violent şi
necruţător din capul lui. Nu putea să-şi ia ochii de la gura lui Mack,
de la dinţii bătrânului – sinapsele nervilor săi scăpărau şi încercau
să se reconecteze, iar zgomotul acela infernal, Dumnezeule,
zgomotul şi bubuitul…
Nu realiză când îi cedară genunchii.
Nici măcar nu simţi când căzu pe spate.
La un moment dat, se afla pe verandă.
În secunda următoare, era în iarbă.
Întins pe spate, cu capul învârtindu-i-se periculos după ce se
izbise zdravăn de pământ.
Aplecat deasupra lui, cu mâinile pe genunchi, Mack îl privea de
sus, iar cuvintele sale se pierdeau iremediabil, acoperite de vuietul
trenului ce gonea în capul lui.
Avea să-şi piardă cunoştinţa – putea să-şi dea seama de asta, era o
chestiune de secunde –, iar el îşi dorea acest lucru pentru că voia să
scape de durere, însă…
Răspunsurile.
Erau chiar acolo.
Atât de aproape.
Nu avea niciun sens, dar era ceva ciudat în legătură cu gura lui
Mack. Dinţii lui. Nu se putea abţine să nu-i privească şi nu ştia de
ce, dar toate răspunsurile erau acolo.