OBTINEREA INDEPENDENTEI ROMANIEI- 9 mai 1877

Prin Războiul de Independență înțelegem participarea Principatelor Unite

Române (Moldova și Țara Românească) la conflictul ruso-turc, desfășurat
între anii 1877-1878, în urma căruia România a obținut independența de stat
și a alipit Dobrogea pe 9 mai 1877.

După Unirea Principatelor (1859) și abdicarea în 1866 a înfăptuitorului unirii,

Al. Ioan Cuza, la tronul României accede principele Carol I.

Schimbări esențiale au avut loc și la nivelul societății, fapt care a permis să se

aducă în discuție obținerea independenței față de puterea suzerană turcească.
Conștienți de incapacitatea României de a-și îndeplini în totalitate interesele sub o
putere suzerană, liderii români așteptau momentul oportun de a ieși de sub
autoritatea turcească.

Condițiile externe necesare afirmării independenței față de Imperiul Otoman au

apărut în 1875, odată cu apariția crizei balcanice. Pe fondul foametei și a sărăciei
generalizate, populațiile din Europa de Est s-au revoltat față de stăpânirea
turcească.

Au avut loc revolte în Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Serbia și Bulgaria.

România a susținut în secret aceste mișcări ale vecinilor ei și a ajutat la formarea
pe teritoriul țării noastre a unor detașamente de revoluționari.

După eșecul diplomatic de a stabili pacea în cadrul conferinței de la Istanbul,

desfășurată în perioada decembrie 1876 – ianuarie 1877, criza balcanică a ajuns în
faza rezolvării conflictului pe calea armelor. În ajutorul țărilor din sudul României
a intervenit Rusia, imperiul de la răsărit argumentându-și protectoratul față de
aceste țări prin identitatea slavo-ortodoxă comună.

România vede în implicarea Rusiei în conflict o oportunitate de a-și rezolva

propriile dispute cu partea turcă. Astfel că, la 4 aprilie 1877, a semnat împreună cu
Rusia o convenție, prin care permitea trupelor ruse să tranziteze teritoriul României
spre a ajunge în teatrele de operații aflate la sud de Dunăre.
 Convenția stipula obligația Rusiei de a apăra integritatea teritorială a României
și de a suporta cheltuielile de transport și aprovizionare a armatei. Deși convenția
nu cerea ca țara noastră să participe la ostilități militare, România a decis
mobilizarea generală a armatei.

Nici reacțiile militare nu au lipsit, turcii bombardând orașele Brăila, Calafat și

Reni (astăzi aflat în componența Ucrainei).

La 12/24 aprilie 1877 Rusia declară război Turciei. Armata țaristă, protejată de
flotila românească, a trecut Dunărea și a intrat în Dobrogea.

Între timp, liderii politici români decid să profite de începutul conflictului

ruso-turc și proclamă independența. La 9/21 mai, în plenul Adunării Deputaților,
Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe de atunci, declara România o națiune de
sine stătătoare. În aceeași zi, ambele camere ale parlamentului au adoptat o
moțiune prin care se lua act de ruperea legăturilor României cu Poarta și se anunța
independența absolută a României. A doua zi, 10/22 mai, proclamația și totodată
legea adoptată de legislativul român au fost contrasemnate de Carol I

Armatele române și rusești, împreună cu trupe de voluntari sârbi, bulgari și

muntenegreni, au luptat și în alte puncte fierbinți ale războiului ruso-turc, precum:
Rahova, Vidin, Smârdan și Belogradcik.

Armata română a primit sprijinul societății românești. În România, dar și în

Transilvania, au fost desfășurate acțiuni prin care s-au strâns bani, alimente și
haine pentru armată.

Forțată de Regatul Unit, la 31 ianuarie 1878, Rusia a acceptat armistițiul cerut

de Imperiul Otoman. Armata țaristă renunță la ocuparea Constantinopolului și se
oprește la San Stefano, unde și semnează la 3 martie 1878 un tratat de pace,
cunoscut sub numele de Tratatul de la San Stefano.

Conform tratatului, Turcia recunoștea independența României (articolul 5),

Serbiei și Muntenegrului, iar Bulgariei îi era recunoscută autonomia.

În ceea ce privește România, la Berlin s-a stabilit ca țara noastră să piardă în

favoarea Rusiei județele Cahul, Bolgrad și Ismail, iar la schimb să anexeze
Dobrogea de Nord.