UNIREA 

PRINCIPATELOR ROMÂNE

Unirea e actul energic al întregii naţiuni române

După înfrângerea revoluţiei de la 1848, principalul obiectiv naţional a devenit
unirea Moldovei cu Ţara Românească.

Principalul centru al emigraţiei româneşti a fost Parisul, dar mulţi revoluţionari

au activat şi în alte oraşe europene

1.Tratatul de pace de la Paris (1856)

În perioada imediat următoare revoluţiei de la 1848 împrejurările interne nu
erau favorabile unirii Moldovei şi Ţării Româneşti. Convenţia de la Balta Liman
semnată în 1859 între Rusia şi Turcia a limitat autonomia Principatelor Române.
Barbu Știrbei a fost numit domn în Țara Românească iar Grigore Al. Ghica în
Moldova.

Izbucnirea Războiului Crimeii (1853–1856)  a creat condiţii favorabile pe plan

extern pentru unirea Principatelor Române. 

Rusia a luptat împotriva Turciei sprijinită de Franţa, Anglia, Sardinia. Rusia a

fost învinsă.

În anul 1856 a fost  organizat Congresul  de la Paris unde a fost încheiat

tratatul de pace (30 martie 1856)  care cuprindea şi prevederi referitoare la
Principatele Române:

 suzeranitatea otomană  a fost menţinută dar protectoratul rusesc a

fost înlocuit cu garanţia colectivă a marilor puteri semnatare ale
tratatului de pace. În caz de tulburări interne, Poarta sau oricare altă
putere nu putea interveni decât cu aprobarea celorlalte mari puteri
garante.
  Rusia ceda Moldovei sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad,
Ismail);
 organizarea unor Adunări ad–hoc/Divanuri ad-hoc  pentru a exprima
părerea populaţiei române în legătură cu viitorul Principatelor
Române. 
 Ministrul de externe al Franţei şi preşedintele Congresului,
Alexandre Waleweski, a propus unirea Principatelor Române.

 
Marile puteri aveau poziţii diferite în ceea ce privea unirea
Principatelor:  puteri unioniste (Franţa, Rusia, Prusia, Sardinia) şi puteri
antiunioniste (Turcia şi Austria).

2.Rezoluțiile Adunărilor Ad-hoc (1857)

Până la alegerea noilor domni, conducerea Principatelor a fost încredinţată
unor caimacami (= locţiitor de domn) care trebuiau să organizeze alegerile pentru
formarea Adunărilor Ad–hoc (Al. Ghica în Ţara Românească, T. Balş, apoi
Nicolae Vogoride în Moldova).
Adunările Ad-hoc au fost convocate în anul 1857 la Iași și București.
Deputaţii care au câştigat alegerile erau antiunionişti. A izbucnit mai întâi un
conflict intern în care s-a remarcat şi Al. I. Cuza. Acesta şi-a dat demisia din
funcția de pârcălab (administrator) de Galaţi.
Apoi a izbucnit un conflict diplomatic european

Prin rezoluțiile Adunărilor Ad-hoc se solicita:

 unirea Principatelor într-un stat cu numele România;
 respectarea autonomiei Principatelor;
 conducerea statului să revină unui principe străin dintr-o mare
dinastie a Europei ai cărei fii să fie crescuţi în religie ortodoxă;
 neutralitatea pământului Principatelor;
 formarea unei Adunări în care să fie reprezentate toate categoriile
sociale.

Moș Ion Roată - A fost deputat în divanul Ad-hoc al Moldovei,

susţinător al Unirii Principatelor şi al reformei agrare.
 Ambele Adunări Ad-Hoc au fost dizolvate în decembrie 1857. Proiectul
Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la 1848, dar într-o
formă moderată pentru că acestea trebuiau acceptate de Marile Puteri.

3.Convenția de la Paris (1858)

Rezoluțiile Adunărilor Ad-hoc au fost discutate de reprezentanţii marilor puteri
în cadrul Conferinţei de la Paris  (1858) unde a fost adoptată Convenţia de la
Paris, un document care stabilea statutul internaţional (suzeranitatea otomană
şi garanţia colectivă a Marilor Puteri) şi statutul intern al Principatelor Române,
un document cu rol de lege fundamentală, valabil între anii 1858–1864.

Convenţia de la Paris prevedea doar o unire parţială a Principatelor Române. Se

adopta denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”. Fiecare stat
avea instituții proprii (doi domni, două guverne, două parlamente, două
capitale).  Noul stat urma să aibă două instituţii comune, ambele cu centrul la
Focşani:

  -Comisia Centrală de la Focşani (trebuia să elaboreze legile comune pentru

ambele Principate);
-Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (tribunalul suprem).

Convenţia de la Paris prevedea organizarea statului pe baza principiului

separării puterii în stat. Puterea executivă era deţinută de domnul (ales pe viaţă
de către Adunare)  şi de guvern.  Puterea legislativă era deţinută de Adunarea
Legislativă (aleasă pe 7 ani prin vot cenzitar) şi Comisia Centrală de la
Focşani. Convenţia de la Paris  era însoţită şi de o lege electorală bazată pe votul
cenzitar. De asemenea, Convenţia de la Paris mai prevedea și unele drepturi și
libertăți cetățenești (desfiinţarea privilegiilor boiereşti, egalitatea la ocuparea
funcţiilor etc.).  Se recomanda reglementarea raporturilor dintre țărani și
proprietari.
 4.Dubla alegere a lui Al. I. Cuza (1859)
După elaborarea Convenţiei de la Paris (1858), au fost numiţi câte trei
caimacami în fiecare Principat, care au organizat alegerile pentru Adunările
Elective care aveau rolul de a-l alege pe domnitor.

Convenţia de la Paris nu interzicea alegerea aceleași persoane ca domn în

ambele Principate.

La 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales domn pe

Al. I. Cuza. În Ţara Românească, Adunarea Electivă era dominată de conservatori
care se opuneau unirii.

Delegaţia moldoveană în drum spre Constantinopol a făcut un ocol pe la

Bucureşti, unde a propus dubla alegere.

Cuza a fost ales domn în Ţara Românească la 24 ianuarie 1859. Astfel,
Marile Puteri au fost puse în faţa faptului împlinit.

Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a ridicat problema dacă a fost sau nu o
încălcare a Convenţiei de la Paris. Pentru a se discuta această problemă,
reprezentanţii marilor puteri s-au întâlnit în cadrul Conferinţei de la Paris (1859)
care a recunoscut dubla alegere. Astfel s-a deschis o nouă epocă în istoria
românilor.