Constantin cel Mare

Împăratul Constantin cel Mare s-a născut Naissus, azi Niș, ca fiu al conducătorului militar
roman Constantiu Chlor şi al Elenei,o sclavă frumoasă, eliberată, creştină de răsărit, în acest
caz fiind fiu nelegitim . Tatăl său, când s-a îmbolnăvit, în anul 306, l-a chemat pe el să-i ia
locul: nu după mult timp Constantiu Chlor moare în Britania, iar soldaţii îl proclama August.
Deci luând Constantin stăpânirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea a toată
oastea, pentru că era iubit de toţi, ca o odraslă ieşită dintr-o rădăcină bună. Iar Maxenţiu, fiul cel
nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de mânie şi a amăgit câţiva
senatori din Roma, cărora dându-le multe daruri şi făgăduindu-le multe altele, a răpit scaunul
împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei după voia sa. Creştinii de la Roma au înştiinţat în
taină pe Constantin de prigoană şi au cerut să vină să-i scape de acel tiran.
În anul 312 s-a iscat conflictul dintre Maxenţiu şi Constantin. Cu mult timp înainte Maxenţiu
luase toate măsurile pe care le credea necesare pentru apărarea Romei, construind noi fortificaţii,
drumuri de acces, şi îngrijindu-se în mod special de aprovizionarea oraşului cu alimente pentru o
perioadă mai îndelungată. Maxenţiu dispunea în momentul începerii ostilităţilor de o armata de
170.000 de infanterişti şi 18.000 de cavaleri. La rândul său Constantin, după ce a asigurat apărarea
frontierei Rinului, în primăvara anului 312, s-a îndreptat pe neaşteptate spre nordul Italiei, în fruntea
unei armate care nu depăşea cifra de 30 – 40.000 de soldaţi. Deşi nu se cunosc cifrele cu exactitate
de o parte şi de alta, sigur este că armata lui Constantin, deşi mult inferioară, numeric, era în schimb
superioară calitativ celei a lui Maxenţiu.
Bătălia care avea să decidă destinul în continuare al Imperiului Roman, s-a dat la nord de
Roma, în câmpia din cotul pe care-l face râul Tibru la nord-est de Pons Milvius („podul Şoimului”).
O mare parte din armata lui Maxenţiu împreună cu el, s-au înecat în apele Tibrului, Constantin
repurtând o strălucită victorie. A doua zi Constantin intră triumfal în Roma, în mijlocul
manifestaţiilor de bucurie ale populaţiei şi ale senatorilor înainte tiranizaţi de Maxenţiu. Împotriva
tradiţiei, Constantin renunţă la ceremonia urcării de Capitoliu pentru a aduce jertfă în templul lui
Jupiter, în cinstea victoriei. El se declară Marimus Augustus anunţându-l de aceasta pe Maximinus
Daia, care deţinea acelaşi titlu, cerându-i totodată şi încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor din
Orient, ceea ce Maximinus a şi făcut, măcar formal, pentru a menaja alianţa cu Constantin contra lui
Licinius.
În onoarea victoriei, Constantin porunceşte să se ridice o statuie a sa, în a cărui mână să fie
pus semnul crucii

1
 Înainte de această luptă, Împăratului Constantin frământat de gândul nebuniei închinării la
idoli, se roagă Dumnezeului Celui Adevărat să îl ajute în luptă. Trezindu-se Împăratul, porunceşte
însemnarea scuturilor şi steagurilor cu Sfânta Cruce şi chemând meşteri iscusiţi le spune să îi
întocmească o cruce din aur şi pietre preţioase, aşa cum văzuse în vedenie.1
În urma victorie de la Pons Milvius, Constantin rămânea singur stăpân peste Occident. La
începutul lunii februarie 313, el se întâlneşte cu Licinius la Milano, unde avea loc căsătoria lui
Licinius cu sora vitregă a lui Constantin. Cu acest prilej, a emis şi aşa numitul „Edict de la Milano”,
care acorda libertate tuturor religiilor de pe întreg cuprinsul Imperiului Roman, inclusiv cele creştine.
Conştientizând ajutorul dat de Dumnezeu în victoriile sale, în perioada de după Edict, în viaţa lui
Constantin se observă o apropiere mult mai puternică de creştinism.
Activitatea politică a împăratului era nedespărţită de cea religioasă. La începutul anului 326,
împăratul se afla la Constantinopol, unde emitea o serie de legi care arată o intensă preocupare
morală.
Apropierea morţii a început cu o stare de slăbiciunea care s-a înrăutăţit mai apoi. Aici în
biserica sfinţilor mucenici s-a spovedit şi a început a se gândi la baia botezului cea mântuitoare.
Pleacă de aici într-o localitate din apropierea Nicomidiei, unde adunând soborul ierarhilor de acolo le
cere botezul, simţindu-şi sfârşitul aproape, deşi el dorise să se boteze în apele Iordanului.
Anul în care s-au petrecut acestea este 337. Împăratul Constantin a murit la 32 de ani ai
domniei sale.
Împăratul Constantin a fost un apărător al creştinătăţii, persoana sa istorică remarcându-se şi
în plan religios-moral, ajungând pe culmile sfinţeniei, despre care cele mai sus enunţate dau dovadă.