Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Lacul
1
localitate sau pentru alte cerințe din aval. Concepția acumulării permite – la nevoie,
mărirea volumului acesteia la circa 31 milioane m3 prin înlocuirea digului longitudinal de
la malul drept cu un dig transversal în frontul de retenție.[5]
Barajul
Este un baraj de greutate construit din beton și unește Muntele Gicovanu cu Obcina
Horștei, fiind situat în amonte de confluența pârâului Izvorul Muntelui cu Bistrița.[2] A fost
construit între 1950 și 1960, are o înălțime de 127 m, o lungime de 435 m
la coronament și o lățime maximă la bază de 119 m (la nivelul blocurilor deversoare),
respectiv 115 m (la nivelul blocurilor nedeversoare). Geologic este situat într-o zonă cu
predominanță de gresii silicioase (gresie de Tarcău)[3], restul fiind pachete de șisturi
argiloase și un strat de conglomerate. Terenul de fundație prezintă o puternică fisurație.
[8]
În structura sa intră 30 de blocuri înălțime (ploturi) separate prin rosturi etanșate amonte
cu pene de beton armat și tole de cupru.[2][9] Este străbătut de galerii, puțuri de aerisire și
nișe de vizitare. Prin construcție au fost prevăzute încăperi ce adăpostesc instalații de
acționare și comandă, echipamente de urmărire, monitorizare seismică și comportare a
fiecărui element.[2] La partea superioară se găsesc patru câmpuri deversoare de 11,5 m
lățime prevăzute pentru o lamă de apă de 7 m înălțime (echipate cu stavile segment de
6 m) și patru goliri de fund echipate cu vane plane (2,50 m diametru)[10] în ochelari,
dispuse în serie.[9]
2
Șantierul barajul Bicaz
Consolidarea rocii — puternic fisurate la bază — s-a făcut prin injecții cu ciment de 10–20 m
adâncime.[9] Pentru evitarea încovoierii stratelor situate în aval de corpul barajului, acesta a fost
prevăzut cu un pinten de 4–6 m adâncime în zona blocurilor înalte (7–24), dimensionat
astfel încât să repartizeze în adâncime eforturile tangențiale.[8] Pentru reducerea
subpresiunilor în fundație, s-au realizat foraje de drenaj cu o adâncime de 30 m. Pentru
a fi reduse la minimum infiltrațiile pe sub baraj, s-a realizat un voal de etanșare la
piciorul amonte al acestuia (prelungit în lateral 40 m pe versantul drept și 60 m pe cel
stâng) — format de 3 rânduri de foraje pe blocurile centrale (5–25, 60 m adâncime
medie) și 2 rânduri pe cele laterale (1–4 și 26–30, 70 adâncime medie de forare). În
aval adâncimea medie a forajelor a fost de 90 m.[9]
Pe coronament este amenajată o șosea.[9]
Hidrocentrala
3
în lacul Pângărați printr-un canal de fugă de 1.185 m[2] Stația electrică exterioară are
tensiunea de livrare de 110/220 KV.
Galeria tunelului de aducțiune al apei (4.655 m lungime, Ø interior de 7 m[5]), străbate
muntele Botoșanu și se întinde între cele 4 deschideri ale prizei de apă (ce se compune
dintr-o parte subterană de 90 m lungime, o construcție supraterană de 70 m ce susține
mașina de curațat grătarele și, puțul umed de 46 m adâncime în care se află vane plane
de 6,50 x 9,00 m, etanșate în amonte[5]) – aflate în amonte de baraj la 1,5 km și,
hidrocentrala aflată la 15 km distanță în aval – pe firul Bistriței (care formează în
această zonă o buclă ce înconjoară muntele Botoșanu)[12]. Tunelul are un strat interior
din beton armat și unul exterior din beton simplu, cei 424 m finali ai galeriei fiind blindați
cu tolă metalică. De la tunel la conductele forțate, joncțiunea se face printr-o piesă
metalică de 60 t de tip pantalon de 14,2 m, înglobată într-un masiv de beton.
Conductele (care conduc apa la turbine) sunt în număr de 2, sunt încastrate în două
masive de ancoraj, au diametrul de 4.2 - 3.8 m și căderea de 90 m, au o porțiune
aeriana oblică și una subterană orizontală și sunt vizibile de pe DN15.[2] Conducta din
dreapta alimentează cele 4 turbine mici iar cea stângă pe cele 2 mari. Pe fiecare fir al
conductei în aval de piesa pantalon sunt montate în serie doua vane de tip fluture (de
siguranță respectiv de manevră).
Castelul de echilibru (amplasat pe axul tunelului) este format dintr-o cameră – aeriană –
superioară (înălțime 17 m și diafragmă cu Ø interior de 33 m) și un puț (adâncime de 70
m și Ø interior de 23 m). Cu scopul disipării energiei, fundul castelului are o geometrie
cu vute laterale.[2]
Geologic, priza de apă este situată într-o zonă de șisturi negre, iar restul (conducta de
derivație, castelul de echilibru, casa vanelor, conducta forțată și hidrocentrala) într-una
de sedimente marno-argiloase.[3]
4
Istoric
Construcția complexului hidroenergetici
5
Doilea Război Mondial, când nevoia de energie necesară proiectului de dezvoltare a
industriei grele a determinat demararea realizării lui. În baza studiilor Institutului de
Studii și Proiectări Energetice[3] București derulate în perioada 1949-1950, s-a
hotărât[14] amenajarea hidroenergetică complexă a râului Bistrița, având ca punct de
start și bază construcția barajului care urma să fie botezat inițial Vladimir Ilici Lenin[15].
Baza tehnologică a utilajelor a fost asigurată
de excavatoare SE sovietice, autobasculante cehoslovace Tatra și drăgi sovietice.[16] En
ergia electrică a fost asigurată inițial - până la inteconectarea în sistemul energetic
național, de o uzină Diesel de 6 MW[17]. Activitatea de construcție s-a desfășurat cu
rigurozitate, iar materialele folosite au fost de calitate.[18]
„Tot ce era pe hârtie aparea și în teren. Șarje întregi de betoane testate și găsite
necorespunzătoare se aruncau fără discuție”
— constructorul Constantin Marcu[18]
Startul lucrării s-a dat în toamna anului 1950, sub forma a 3 șantiere amplasate la
intrarea și respectiv ieșirea tunelului de aducțiune (satele Cârnu și Stejaru) și în zona
viitorului baraj (în apropierea confluenței Bistriței cu pârâul Izvorul Muntelui). Cu
proiectarea și prospecțiunile geologice asigurate de același I.S.P.E. București,
șantierele au avansat și, în primăvara lui 1951 a fost deviat cursul apelor Bistriței printr-
un sistem de diguri dispuse lontgitudinal, începând și activitatea de străpungere a
muntelui Botoșanu și construcție a tunelului.[16] Agregatele pentru beton au fost extrase
prin hidromecanizare cu ajutorul a 3 drăgi refulante de la balastiera din zona Cârnu.
[9]
În 1953 au fost puse în funcțiune pe plan local fabricile de ciment și betoane, iar
activitatea de turnare propriu-zisă a corpului principal a demarat în 1956. La 1
iulie 1960 porțile barajului s-au închis.[16]
Galeria de aducțiune de a fost executată în condiții geologice foarte dificile, implicând
atât înfruntarea unor presiuni ale apelor de inflitrație foarte mari cât și infiltrații cu gaze
pe aproape o treime din lungime[16] (o explozie a unei asemenea pungi de gaze s-a
soldat cu aproximativ 30 de morți[17]). Străpungerea s-a făcut pe 11 decembrie 1955.[16]
Nici construcția hidrocentralei situată pe terasa aluvională superioară a Bistriței – prima
centrală de mare putere realizată în România[11] – nu a fost scutită de evenimente
neplăcute, ajungându-se până la inundarea acesteia. Interconectare uzinei electrice s-a
realizat cu începere din 1957 când a fost pusă în funcțiune linia de 110 kV care venea
de la Roman. Trei ani mai târziu la sfârșitul verii sunt puse în funcțiune și liniile de 110
kV care mergeau spre Suceava și Fălticeni[E]. Prima turbină pornea câteva luni mai
târziu.[17]
Cu un an înainte de finalizarea barajului, au pornit lucrările în aval de acesta pentru
realizarea celorlalte amenajări hidroenergetice.[4]
În 1980 s-a finalizat și captarea secundară a râului Bicaz în lacul principal - prin
construcția la Tașca a unui baraj și a galeriei de aducțiune derivată din acumularea nou
constituită[4].
Planul de exploatare a lacului, s-a făcut pe baza observațiilor hidrologice desfășurate
într-o perioadă de 3 decenii (1919-1939). Gospodărirea apelor acumulate este
prevăzută pentru 2 ipoteze[8]:
6
Predominența folosirii apelor pentru nevoile energetice (nevoile de irigații și
alimentare cu apă fiind satisfăcute de debitele turbinate conform necesităților
energetice)
Predomină folosința apei pentru nevoile de irigații (stocul evacuat crește în perioada
de vegetație, reținându-se un stoc minim de apă, necesar funcționării integrale a
centralei în perioadele de vârf hibernale de necesități energetice).
Folosirea muncii forțate și dislocarea așezărilor
Barajul în nocturnă
Între 10.000[18] și 15.000 de oameni au muncit la ridicarea barajului, a tunelului de
aducțiune și a uzinei electrice. Pentru a asigura forța de muncă necesară au fost
aduși deținuți politici organizați în Colonii de Muncă[F]. Organizarea deținuților politici s-a
făcut în două lagăre. Primul s-a aflat la Dodeni[G] în locul actualei stații de transformare
dela Cojusna și a adăpostit pe cei care au lucrat la corpul barajului și, în partea amonte
a tunelului de aducțiune. Celălalt a fost în cartierul Ciungi în locul actualului stadion din
Bicaz și, a concentrat pe cei care au lucrat la terasamentul căii ferate care venea de
la Piatra Neamț și la construcția gării din Bicaz. Numeroase accidente soldate cu
decese și răniți, au avut loc în rândul deținuților - supuși unor condiții dure și lipsiți de
experiență.[16]
La construcție a lucrat pe șantierele de la Tunel Intrare și Baraj până la finele
anului 1959 și un detașament de 1200 de militari ai muncii[H]. Alții 400 au lucrat la
construcția fabricii de ciment și la hidrocentrala de la Stejaru.[16]
Realizarea construcției a impus strămutarea parțială[I] sau totală[J] a 22 de sate[19]. Dintre
acestea, unele ca Răpciune, Cârnu, Rețeș – au dispărut în totalitate. Au fost strămutați
peste 18.000 de locuitori din aproape 2.300 de gospodării.[16][17][19] Două cimitire care
urmau să fie îngropate de ape, au fost și ele dislocate. Preoții satelor Hangu și Fârțagi,
au început cu un an înainte de inaugurarea barajului să-și îndemne enoriașii la slujba
de duminică, să-și mute morții în noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. A luat astfel
naștere ceea ce avea mai târziu să se numească „Drumul Morților” – cel pe care au fost
cărate osemintele.[20]
„Barajul a fost închis într-o seară a lui iunie 1960. Satenii își mutaseră deja morții în deal
la Chirițeni. Chiar și cei neidentificați au fost reînhumați într-o groapă comună”
—Învățătorul Teoctist Galinescu din Chirițeni[20]
In memoriam
7
Crucea comemorativă
Asociația Foștilor Deținuți Politici din România - Filiala Neamț - a ridicat la capătul
barajului, o cruce comemorativă pentru cei care, obligați fiind să muncească la acest
edificiu, au suferit și/sau au decedat.[21]
8
Localizarea rezervației pe harta țării
Poziția
Județul Neamț
România
9
La nivelul său, a fost declarată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind
aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - arii
protejate), o arie protejată cu statut de rezervație acvatică[24], de 150 de hectare[25].
Arealul se află pe malul drept al acumulării, în zona Izvorul Alb[26]
Fauna apelor lacului
cuprinde specii precum: babușcă, clean, lostriță, moioagă, mreană, oblete, păstrăv (i
ndigen, de lac și curcubeu), porcușor, plătică, scobar.[2][27]
Există pe malul stâng, opus celui al rezervației, o crescatorie de păstrăv în
localitatea Potoci, unde se găsește si Stațiuna de Cercetari Biologice „Petre
Jitariu”ce aparține de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Stațiunea este
dotată cu un batiscaf – pentru cercetări, oaspete fiindu-i acestuia
în 1993 oceanograful Jacques-Yves Cousteau[18]. Tot în cadrul acesteia se găsește
și un Laborator de evaluare a calității apei lacului de acumulare.[28]
Date de interes
11
Mănăstirea Bihalnița și Schitul Pahomie cel Mare din Hangu
Mănăstirea Petru Vodă, Biserica de lemn din Galu, Biserica de lemn Trei Ierarhi
din Poiana Largului
Nota
A
Primul ca mărime fiind Porțile de Fier I[33]
B
Primul ca înălțime este Barajul Vidraru (166,6 m) de pe Argeș.[34]
C
SCADA (acronim de la supervisory control and data acquisition) este un tip de
sistem de control computerizat al proceselor industriale
D
Lucrarea s-a intitulat „Studiul unei uzine hidrotehnice la Sejaru, lângă Bicaz”.[15]
E
În 1960 aceasta va trece la 220 kV.[17]
F
Pentru aceasta au fost emise două decrete, prin care au fost mai întâi create în
1951 Unitățile de Muncă forțată[35] și, ulterior în 1952 acestea au fost
transformate în Colonii de Muncă[36]. Prevederile decretelor îi afectau
pe chiaburi, foștii condamnați pentru speculă, rudele trădătorilor de patrie (cei
care au fugit peste graniță), foștii legionari, membri de seamă ai partidelor
istorice, țăranii care se opuneau procesului de colectivizare, etc).[16]
G
De forma unui dreptunghi, lagărul era înconjurat de două rețele de sârmă
ghimpată și avea observatoare la colțuri. Barăcile deținuților – cu lungimea de 20
m – erau paralele între ele și aveau montate la mică distanță de geamurile care
dădeau spre șoseaua națională, paravane de scândură. Deplasarea la muncă
se făcea sub escortă militară.[16]
H
Unități înființate în 1950, militarii Serviciului Muncii reprezentau
surplusul armatei române, ei urmând să asigure prestarea de muncă la
executarea lucrărilor de construcții de interes general[37].
I
Sate strămutate parțial[38]: Comuna Izvorul Alb – Secu, Ruginești, Izvorul Alb,
Buhalnița; Comuna Hangu – Audia; Comuna Ceahlău – Răpciuni, Schit,
Bistricioara; Comuna Poiana Teiului – Călugăreni, Largu, Poiana Largului,
Roșeni; Galu – Topoliceni, Poiana Răchiței
J
Sate strămutate total[38]: Comuna Bicaz – Cârnu, Poiana Cârnului; Comuna
Izvorul Alb – Poienari; Comuna Hangu – Hangu, Fârțigi; Comuna Ceahlău –
Rețeș, Lețești; Comuna Poiana Teiului – Poiana Teiului
12
Bibliografie
13