Conceptul de “politic” in Grecia Antica

De multă vreme este formulat şi acceptat adevărul că filosofia este una dintre cele mai vechi
forme ale culturii spirituale, un însoţitor fidel al civilizaţiei din ultimii 2500-3000 de ani.Încă Platon, acum
aproximativ 2400 de ani, considera filosofia ca “cel mai preţios bun ce le-a fost dat muritorilor de către
zei”. ″Pentru Platon, filosofia este educaţie desăvârşită.Indiferent de definiţie, filosofia, de oricare problema s-ar
ocupa, trebuie să răspundă la patru întrebări (puncte) cardinale : dacă este ?; ce este ?; de ce fel este ?Ş pentru ce
este ?. ″1

Un studiu atent al filosofiei antice greceşti ne arată că grecii vechi înţelegeau prin filosofie ceva
sensibil, diferit de ceea ce înţelegem noi astăzi.Încă de la începuturile ei, aşa cum arăta şi Aristotel-filosofia greacă
încearcă să descopere un lucru fundamental, acel ceva care să persiste prin toate schimbările, care să nu înceteze să
existe vreodată, el însuşi fiind, aşadar, neschimbat.

Platon

Platon este socotit ca fiind cel mai mare filosof antic şi, fără îndoială, unul dintre cei mai de seamă
gânditori ai tuturor timpurilor.Imaginea cea mai răspândită cu privire la Platon este aceea a unui Platon părinte al
metafizicii occidentale, marele constructor pe terenul filosofiei speculatoare care, prin teoria ideilor, şi-a adus în
acest domeniu cea mai consistentă şi mai durabilă contribuţie la istoria gândirii omeneşti.

“Lămurirea relaţiilor lui Platon, atât în planul vieţii, cât şi în cel al gândirii sale, cu sfera
politicului a devenit o sarcină fundamentală a noii cercetări platoniciene.Mai trebuie adăugat că, cu cât înaintăm
mai mult în timp dinspre Grecia arhaică a secolelor 10-7 î.e.n. către aceea a lui Platon (428-348 î.e.n), caracterizată
prin instaurarea ordinii social politice a democraţiei la Atena, cetatea filosofilor, importanţa sferei politicului în
ansamblul existenţei greceşti se află într-o continuă creştere până la a deveni dominantă, oferind experienţa de viaţă
fundamentală a omului grec. ”2

1
Baciu Mihai, „Introducere in filozofie”, Focşani 1994, Ed. Ştiinţifică, p 18
2
V. Muscă, Al Baumgarten, „Filosofia politică a lui Platon”, Buc 2006, Ed Polirom, p. 91
 “Orice om cult crede a şti despre Platon două lucruri, amandouă regretabile: că Platon schiţează
aici drept stat ideal unul autoritar la culme; în al doilea rând, că dă afară pe poeţi din cetatea sa (…).Un lucru ar
trebui să fie recunoscut de către cititorul care va străbate întregul dialog: Platon nu-şi propune în el să ofere un tip
ideal de stat, ci un tip ideal de om.”3
În „Republica”, Platon este departe de a culmina în descrierea statului; în fapt, dialogul
culmineaza în descrierea a cinci tipuri de oameni: omul suveranităţii morale si de cunoaştere, omul timocratic, cel
ologarhic, omul democratic şi cel tiranic.
Titlul grec al dialogului, „Politeia”, dat de Platon, nu inseamnă stat, ci cârmuirea statului sau
formă de guvernământ. „În republica interioară, încearcă să se cufunde Platon, cu acest dialog despre dreptate ca
virtute supremă a omului”.4
„Republica este constituită într-un dialog, ce aduce în discuţie diferite concepte, ce au legătură
cu cetatea / polis-ul.Sunt menţionate conceptele de „dreptate” şi „nedreptate”, se face deosebirea dintre ele,
ajungându-se la concluzia că omul trebuie să dobândească una dintre acestea două (evident, pe cea corectă) pentru a
putea fi fericit: „(…) să vedem pe unde ar fi dreptatea şi pe unde nedreptatea, care este deosebirea dintre cele două
şi pe care din două s-o fi dobândit cel ce voieşte a fi fericit”.5
De asemenea, autorul consideră că cetatea trebuie să fie „înţeleaptă, vitează, cumpătată şi
dreaptă”, aceste calităţi fiind dezvoltate, definite, dar şi exemplificate.Spre exemplu, despre cumpătare Platon spune
că: „Cumpătarea este un fel de lume a bunei rânduieli, o înstăpânire asupra plăcerilor şi poftelor.Se spune, nu prea
ştiu cum anume, «să fii stăpân pe tine însuţi » şi alte asemenea vorbe care indică urmele cumpătării”.6
În partea a patra a operei, autorul vorbeşte despre cele patru constituţii şi anume : „prima este
constituţia cretană şi spartană, laudată de mulţi; vine a doua, cea numită oligarhie; urmează apoi democraţia; iar al
patrulea şi ultimul stadiu de boală a unei cetăţi este straşnica tiranie, diferită de toate celelalte”.7
Imaginea pe care ne-o lasă la un prim contact lectura morfologiei politice din „Republica”, este
una foarte clară, astfel încât este prezentat tabloul constituţiilor, geneza psihologică a tipurilor de oameni care le
corespund, reprezentând o construcţie literară de excepţie.

Aristotel

3
Noica C-tin, cuv prevenitor in „Clasicii filosofiei universale”, Ed Ştiinţifică, Buc 1986, p.9
4
Ibidem
5
Platon, „Republica”, 427 d
6
Platon, „Republica” 430 b
7
Platon, „Republica” 544 c
 Deşi Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din
filosofia acestuia şi a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranţă afirma că Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca
ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica,
Etica.Aristotel este, prin excelenţă, filosoful polis-ului.”Deşi Aristotel se afla la sfârşitul epocii de aur a vieţii cetăţii
greceşti, el a considerat că oraşul –şi nu imperiul- este forma superioară de care este capabilă, în genere, cetatea
grecească, şi nu doar forma superioară a vieţii politice de până atunci”.8
În raportul dintre etic şi politic, politicul constituie valoarea supremă, întrucât îndemnul etic
spre săvârşirea binelui de către fiecare individ îşi găseşte satisfacerea în sfera politicului, datorită
colectivităţii.”Politicul la Aristotel este, în consecinţă, întocmai ca la Platon, prius”.9
Una dintre cele mai importante opere ale lui Aristotel este „Politica”, in care acesta descrie
statul, dar si omul ca fiinţă socială.În primul capitol, autorul spune că „statul este o instituţie naturală şi că omul
este, prin natura sa, o fiinţă socială”10, natura reprezentând un concept cheie, iar conform lui W.K.C Guthrie,
termenul physis desemnează „natură în general, ca în sintagma « natura nu face nimic fără un scop »”.11
Omul are simţul binelui şi al răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări
morale, iar întreaga comunitate ce întruneşte aceste caracteristici formează statul.De asemenea, Aristotel consideră
că omul este cea mai nobilă dintre fiinţe, însă când este lipsit de lege si dreptate, acesta devine cea mai rea (fiinţă).
În cel de-al doilea capitol, Aristotel vorbeşte despre economia domestică şi, în special, despre
relaţia dintre stăpân şi sclav, despre relaţia dintre bărbat şi femeie ( relaţia sexuală) şi cea părintească, toate acestea
făcând parte din economia domestică.
În general, în acest capitol este dezvoltată relaţia dintre stăpân şi sclav, Aristotel susţinând că:
„Care este, aşadar, natura şi rostul scalvului, reiese clar din acestea.Anume, acel om care din natură nu este al său,
ci al altui o, este prin natura lui sclav.Însă cine este al altui om, este ca un bun al aceluia, iar un bun este o unealtă
practică, cu existenţa sa proprie”.12 Stăpânul trebuie să ştie să se folosească de sclavi; trebuie să ştie să câştige
sclavi, toate acestea putând fi considerate ca fiind o artă de a vâna oameni.
În concluzie, cei doi mari filosofi au pus bazele filosofiei greceşti, prin operele lor de o
incontestabilă valoare.Aceştia consideră că omul nu va putea niciodată să înţeleagă lumea şi pe sine fără a face apel
la fillosofie.În concepţia celor doi, politica este ştiinţa educaţiei prin stat, iar problema cetăţeanului şi a educaţiei
sale este una hotărâtoare.Excepţionalitatea condiţiei polis-ului ăn viaţa social-politică a lumii antice greceşti este

8
W.D Ross, „Aristotel”, Buc 1998, Ed Humanitas, p 229
9
Hegel, „Prelegeri de filosofia istoriei”, trad de D.D. Roşca, Buc 1963, Ed Academiei, vol 1, p 641.
10
Aristotel, „Politica”, cap 1
11
W.K.C Guthrie, „A History of Greek Philosophy”, vol 6, Cambridge University Press 1981, p 129.
12
Aristotel, „Politica”, cap 2
asigurată chiar şi de ţelurile în vederea căruia acesta există.În „Republica”(Platon) şi în „Politica” (Aristotel) este
abordat termenul de polis/ cetate, concept ce desemnează locul unde există Binele, dar şi răul, însă scopul omului
din ea (cetate) este acela de a dobândi fericirea, dreptatea, egalitatea şi, nu în ultimul rînd, înţelepciunea.

Bibliografie:

1. Baciu Mihai, „Introducere în filozofie”, Focşani 1994, Ed. Ştiinţifică ;

2. V. Muscă, Al. Baumgarten, „Filosofia politică a lui Platon”, Bucureşti 2006, Ed. Polirom;
3. Constantin Noica, cuvânt prevenitor în „ Clasicii filosofiei universale”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
1986;
4. Platon, „Republica”;
5. Aristoel, „Politica”;
6. Hegel, „Prelegeri de filosofia istoriei”, tradus de D.D.Roşca, Bucureşti 1963, Ed. Academiei, Vol
1;
7. W.K.C. Guthrie, „A history of Greek Philosophy”, vol 6, Ed. Cambridge University Press, 1981;
8. W.D.Ross, „Aristotel”, Bucureşti 1998, Ed. Humanitas.