Disfuncţia de ventricul stâng (VS) şi insufi cienţa cardiacă (IC) sunt efecte secundare relativ

frecvente şi

grave ale terapiei oncologice. Copiii şi adolescenţii supravieţuitori de cancer, trataţi cu

antracicline şi/sau radioterapie mediastinală, au un risc de 15 ori mai mare

de a dezvolta IC comparativ cu grupul martor7

La pacienţii vârstnici, cu factori de risc cardiovasculari preexistenţi, riscul de a dezvolta IC pe

termen

scurt este, de asemenea, crescut. De exemplu, supravieţuitorii limfomului non-Hodgkin

agresiv au o incidenţa de 17% de a dezvolta IC manifestă după 5 ani8

De asemenea, creşte gradul de conştientizare cu

privire la apariţia disfuncţiei de VS sau IC cauzate de

inhibitori ai tirozin-kinazei (TKIs), în special la pacienţii

cu cancer şi cu factori de risc cardiovasculari preexistenţi

Tabelul 1 oferă o privire de ansamblu asupra incidenţei disfuncţiei de VS în funcţie de

diferitele medicamente oncologice.

2.1.1.1 Antraciclinele

Antraciclinele au efi cacitate înaltă în tratamentul

tumorilor solide şi hematologice maligne, iar evitarea

utilizării acestora din cauza îngrijorărilor cu privire la

efectele negative asupra cordului poate avea un impact negativ asupra prognosticului22,23.
Pe de altă parte, antraciclinele pot cauza leziuni cardiace ireversibile
 care, în schimb, afectează prognosticul pacientului24. De

exemplu, Doxorubicina este asociată cu o incidenţă de

5% a IC când este atinsă o doză cumulativă de 400 mg/

m2

, iar dozele mai mari duc la o creştere exponenţială

a riscului, până la 48% în cazul dozelor de 700 mg/m2 10.

Cu toate acestea, există o variabilitate considerabilă în

rândul pacienţilor în ceea ce priveşte susceptibilitatea

lor la antracicline. Deşi mulţi tolerează doza standard

de antracicline fără apariţia complicaţiilor pe termen

lung, la alţi pacienţi toxicitatea cardiovasculară legată

de tratament poată să apară chiar după administrarea

primei doze25.

Mecanismul fi ziopatologic cel mai frecvent acceptat

în ceea ce priveşte toxicitatea cardiovasculară indusă

de antracicline este ipoteza stresului oxidativ. Această

teorie sugerează faptul că membrana cardiomiocitelor

este alterată odată cu eliberarea speciilor reactive de

oxigen, precum şi în urma peroxidării lipidice. Au fost

sugerate şi alte mecanisme care ar juca un rol în acest

fenomen26-31.

Toxicitatea cardiovasculară cauzată de antracicline

poate fi acută, precoce sau tardivă32,33. Toxicitatea cardiovasculară precoce este

caracterizată frecvent prin
 aritmii supraventriculare, disfuncţie tranzitorie de VS

şi modifi cări electrocardiografi ce (ECG), apare la 1%

dintre pacienţi imediat după perfuzie şi este, de obicei, reversibilă. Disfuncţia cardiacă acută
poate refl ecta

însă o leziune miocitară care poate conduce ulterior,

mai devreme sau mai târziu, la toxicitate cardiovasculară. Nu există strategii dovedite care să
identifi ce dacă

disfuncţia cardiacă este reversibilă sau progresivă; cu

toate acestea, creşterea titrului biomarkerilor cardiaci

poate reprezenta o modalitate de identifi care a pacienţilor cu risc de toxicitate

cardiovasculară pe termen

lung.

Efectele adverse precoce apar în cursul primului an

de tratament, în timp ce efectele secundare tardive se

manifestă după mai mulţi ani, în medie, după 7 ani de

tratament34,35. La pacienţii trataţi cu doze uzuale de antracicline şi cu vârstă de peste 65 de

ani, rata de apariţie a IC poate ajunge la 10%10.