Dr. biolog D.

Gheţeu - Microbiologie
• Chiar şi flora normală a organismului poate deveni patogenă, mai ales dacă printr-u accident,
sau o igienă deficitară, ajunge în zone nespecifice (ex. E. coli din intestin dacă ajunge în vezica
urinară poate să genereze infectii urinare).
• O altă modalitate de infecţie endogenă este atunci când un germen îşi modifică aspectul
patogen prin căpătarea unor caractere sporite de patogenitate (virulenţă sau toxicitate).

Curs II.
Infecţia şi răspunsul imun

Imunitatea reprezintă capacitatea organismului de a se apăra în faţa agresiunii agenţilor

externi (termenul îşi are originea în limba latină, unde immunitas înseamnă "ferit de"). Pentru a
putea îndeplini această proprietate, organismul trebuie să recunoască structurile proprii,
considerate "self" şi să le deosebească de cele străine, denumite "nonself", reprezentate în
principal de microorganisme, macromolecule, dar şi de celule tumorale sau ţesuturi
transplantate.
Mecanismele de apărare ale organismului pot fi împărţite în două mari categorii: înnăscute
şi dobândite, care interacţionează între ele.
Imunitatea înnăscută (nespecifică) este prezentă la toţi indivizii normali, fiind prima
barieră în calea agresiunilor externe. Modul său de acţiune este nespecific, acelaşi indiferent de
natura agentului străin. Mecanismele imunităţii înnăscute se comportă identic şi în cazul unei
reexpuneri, nefiind dotate cu memorie imunologică.
În această categorie sunt incluse: barierele mecanice (reprezentate de tegumente şi
mucoase - gastrointestinală, a tractului respirator şi a celui urogenital), produşii de secreţie
(mucusul, secreţia gastrică acidă, enzimele digestive, lizozimul din lacrimi şi mucusul
respirator, secreţia glandelor sebacee, secreţia acidă vaginală, ph-ul urinar, etc.), unele proteine
din sânge (sistemul complementului, reactanţii de fază acută, citokinele) şi sistemul
mononuclear fagocitic (care include neutrofilele şi monocitele din sânge şi macrofagele din
ţesuturi). La acestea se adaugă alte mecanisme care contribuie la epurarea agenţilor exogeni,
cum ar fi: clearence-ul muco-ciliar, tusea, strănutul, vărsăturile, peristaltice intestinală.
Inflamaţia reprezintă, de asemenea, un mijloc important de apărare nespecifică, macrofagele şi
limfocitele polimorfonucleare (PMN) fiind atrase la locul infecţiei de produşii eliberaţi de
organismele infectante şi ţesuturile necrozante.
Când mijloacele de apărare nespecifice sunt depăşite, agentul pătrunde şi se dezvoltă în
ţesuturile gazdei, producând intrarea în acţiune a unui sistem de apărare specific, mult mai
eficace.
Imunitatea dobândită (specifică) se dezvoltă pe măsură ce organismul interacţionează cu
diferiţi agenţi externi, interacţiune ce poartă numele de eveniment imunizant. La o nouă
expunere la agentul respectiv, organismul va reacţiona cu mai multă promptitudine, celulele
implicate în acest proces fiind dotate cu memorie imunologică.
Imunitatea dobândită poate fi naturală (câştigată în mod pasiv prin transfer transplacentar,
sau în mod activ prin contactul cu antigenul) şi artificială (care la rândul ei poate fi obţinută
pasiv prin seroterapie sau activ prin vaccinare).
Totalitatea organelor, celulelor şi moleculelor implicate în apariţia imunităţii
dobândite alcătuiesc sistemul imun.

RĂSPUNSUL IMUN
Răspunsul imun reprezintă totalitatea fenomenelor prin care organismul recunoaşte şi
neutralizează structurile agresoare.
Contactul dintre Ag şi celula care-l recunoaşte este urmat de un proces de multiplicare şi
diferenţiere a acesteia, ce are drept rezultat sinteza de Ac specifici (răspuns imun umoral) sau

11