In concluzie,

Aparandu-se de fragmentarea selfului propriu printr-o fuziune cu alte obiecte ale

selfului, androginii narcisisti functioneaza aparent autonom, insa trasformand
anxietatea si angoasele de fragmentare in omnipotenta si nevoie de a lua in
stapanire, de a controla propriul destin. Cu toate acestea, dorinta cuceririi
Olimpului are cel putin dubla origine: dorinta de a lua in stapanire anxietatile si
angoasele (in scopul atenuarii lor) prin dorinta de identificare cu obiectul bun/rau
(zeii si lumea lor) si de a introiecta relatia lor cu acestea. La randul lor structuri
narcisice, in zei s-au reactivat propriile lor frici de identificare, angoase de fuziune si
agresivitati narcisice care au dus la pedepsirea cu tenta moralizatoare a
androginilor: “Daca au indraznit sa spere la ceea ce este al zeilor ….au fost
pedepsiti”. Nu rareori intalnim la structurile narcisiste o nevoie de identificare cu
figura materno/parentala, identificare nerealizata datorita temerilor si angoaselor
paranoide de pedeapsa si distrugere daca o vor face. Spre deosebire de zei, care par
a fi structuri bine costituite si chiar caracteriale, androginii sunt deci copiii zeilor (in
sensul de structuri care au luat nastere ca urmare a relatiilor lor cu oamenii, in
sensul de urmasi ai acestor relatii), si ele structuri de tip narcisic, insa fragile si
modelabile. Androginii inca mai poarta cu ei speranta si nevoia de functie materna,
de figura idelizanta cu care sa se identifice pentru a-si regasi echilibrul fragil si
instabil (pe care o vor gasi insa in ipostaza Erosului). In timp, datorita Erosului dar
nu numai, probabil ca la un moment dat acesti androgini au reusit sa vada si sa
inteleaga fiintele din jurul lor, sa iasa din dualitatea lor functionala, sa inteleaga
diferentierea dintre ei ca fiinte duale si oamenii din jur ca fiinte distincte, fara a iesi
insa din a-i considera si pe acestea extensii ale propriului lor self. Si poate ca acestea
erau atat de diferiti de ei incat exista riscul sa se rupa de fantasma de a fi obiecte ale
selfului lor si au cautat sa isi stapaneasca aceasta anxietate de a-i pierde, printr-o
mandrie, omnipotenta si cucerire agresiva.

De cele mai multe ori aceasta face ca tragismul initial al androginului si al

personalitatii narcisice in mod particular sa capete valoare repetitiva si regasibila in
contemporaneitate. Kohut afirma ca nevoia de obiecte ale sinelui nu este niciodata
depasita, ci persista de-a lungul vietii- avem nevoie de obiecte ale Sinelui in mediul
nostru pentru supravietuirea emotionala.

Psihologia sinelui considera separarea Sinelui de obiectul sinelui ca fiind imposibila

de aceea este esential ca de-a lungul vietii sa existe o oarecare forma de raspuns de
tip obiect al Sinelui din partea celorlalti din mediu.
In acelasi timp, fanteziile grandioase de omnipotenta ale androginilor (ca
personalitati narcisice) au scopul de a repara diferite rani adresate self-
reprezentarilor si a indeparta temerile de dizolvare si dezintegrare. Intr-o prima
etapa exista sentimentul trairii unui sentiment de rusine al androginilor care au la
baza sentimentul de inadecvare, de a fi neconcordant cu dorinta zeilor, dorinta
introiectata (parintele intern) si incorporata in selful fals al acestora. Aici instanta
critica fiind cea externa -in afara selfului (rusinea are conotatii de neajutorare,
uratenie si impotenta/neputinta initiala). Mai tarziu, odata cu conturarea
ambivalentei, apare si sentimentul de vina. Vina____invidia___ poarta cu ea flagelul
potential al raului, demonicului, agresivului, asa cum apare in mit in cucerirea
Olimpului. Narcisistii tocmai datorita rusinii primare de fond (datorita relatiei cu
obiectul primar peste care se activeaza sentimente de vina legate de relatii inerente
cu self-obiecte secundare) au nevoie de afirmare si confirmare externa asa incat sa
se simta validati interior. A se vedea narcisismul si invidia narcisica fata de aceia
care au ceva ce lipseste selfului narcisic, care mai intai a fost fata de ceea ce avea
tatal/autoritatea, dar pe care narcisistul nu il putea introiecta datorita fricii
(angoasele paranoie). Astfel dorinta de a avea acel ceva s-a pastrat insa a fost
deplasata de la self-obiectul primar catre obiecte secundare.

Invidia poate fi radacina tendintei de a judeca a narcisistului, de a se judeca pe sine

cat si pe cei din jur. Cu toate acestea, intr-un context social stabil si securizant astfel
de androgini isi pot gasi calea de echilibru in existenta cotidiana . Printr-o ingrijire
parentala adecvata pe de alta parte, Sinele grandios narcisic este transformat in
ambitii sanatoase, iar imaginea parentala idealizata devine internalizata, sub forma
de idealuri si valori. Dintr-un alt punct de vedere o urma a ranilor narcisice de acest
gen regasim in fiecare din noi, avand nevoie intr-o masura mai mare sau mai mica
de self-obiecte care sa regularizeze afectiv procesele noastre interne in ceea ce
priveste stima de sine. Daca am privi lucrurile mai putin psihanalitic ci mai degraba
filosofic, putem vedea ca mitul se concentreaza pe ideea sufletelor pereche asemenea
cum il priveste Rebreanu. Acest suflet separat ravneste perpetuand dupa starea de
echilibru anterioara, el incepand o cautare involuntara si inconstienta pentru
jumatatea pierduta. Prin Eros si sexualitate, oamenii incearca obsesiv si inconstient
sa distruga dualitatea (ambivalenta), sa sparga bariera dintre eu si non-eu, dintre eu
si tu, dintre eu si celalalt, sa abroge de tot diferentierea. Omul dorind, iubind,
cautandu-se pe sine in celalalt se confirma si valideaza pe sine si participa la
recrearea fiintei absolute precum si la diminuarea nelinistii sale existentiale.

Dincolo de o privire superficiala, potrivit careia mitul n-ar fi altceva decat o

metafora, o legenda, o sursa moralizatoare prin finalitatea sa, sau pur si simplu un
basm, acesta are incontestabil valoarea unei chei, a unui cod (asemeni unui vis), ce
incorporeaza in esenta sa un adevar ce ne transpare ca fiind criptat si codificat.
 http://mirceazgardau.ro/2012/05/30/mitul-androginilor-in-banchetul-
lui-platon/