Napoleon I Bonaparte (1769-1821), împărat al Franței (1804-1814 și 1815).

A
fost comandant al campaniei în Italia(1796-1797), apoi din Egipt (1798-1799),
instituie o dictatură militară, devine consul, apoi se proclamă împărat. Realizează
un șir de reforme interne pentru consolidarea statului. Pe plan extern, întreprinde
un șir de campanii militare pentru dominație în Europa, obținând victorii, dar şi
înfrângeri în anii 1812-1814 în Rusia, Austria și Prusia.

CuzaAlexandru Ioan (1820-1873), primul domn al Principatelor Unite (1859-

1862) și al statului național România. A fost participant activ la revoluția de la
1848 din Moldova. Împreună cu M. Kogălniceanu, a inițiat un program larg de
reforme, care au condus la modernizarea statului. A fost silit să abdice de la putere
în 1866 de către „monstruoasa coaliție”

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), domn (1866-1881) și rege

(1881-1914) al României. A fost ales după detronarea lui Al. Ioan Cuza prin
plebiscit. În timpul domniei lui a fost proclamată independentă României (1877), a
fost comandantul suprem al armatei românești în războiul antiotoman (1877-1878),
a legat România de Puterile Centrale.

Ecaterina II (1729-1796, împărăteasă (1762-1796), a reprezentat în Europa tipul

de „despot luminat”, cultivând relațiile cu Voltaire și Diderot, a impus multe
reforme administrative, a susținut literatura și artele. A dus o politică anexionistă,
prin războaiele purtate cu otomanii și suedezii, a participat la cele trei împărțiri ale
Poloniei.

Mavrocordat, familie de fanarioți din Constantinopol, înrudită cu boierime

românească, din rândul căreia au fost numiți mai mulți domni ai Moldovei și tării
Românești în secolele XVII - XVIII: Nicolae Mavrocordat (a unificat dările, a fost
preocupat de dezvoltarea învățământului), Ioan Mavrocordat (a tratat Pacea de la
Passarowitz, 1718 cu Imperiul Habsburgic și Veneția), Constantin Mavrocordat (a
realizat numeroase reforme ale justiției, a fiscalității, a armatei, urmărind
modernizarea statului).

Otto von Bismarck a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul

secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale. Ca prim-
ministru (în germană: Ministerpräsident) al Prusiei între 1862 și 1890, el a
supervizat unificarea Germaniei de la 1871. În 1867 devenise cancelar al
Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871,
devenind primul său cancelar („Cancelar al Imperiului”) și dominând afacerile
acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomația lui, numită „politică realistă”
(Realpolitik), și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de
„Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”).
Camillo Benso Conte de Cavour (n. 10 august 1810, Torino, Regatul Sardiniei –
d. 6 iunie 1861 Torino, Regatul Italiei) a fost un politician italian, unul dintre
realizatorii unificării Italiei.

Klemens Wenzel Nepomuk Lothar, prințul Metternich-Winneburg zu Beilstein

(15 mai 1773 - 11 iunie 1859), a fost un diplomat austriac care a fost în centrul
afacerilor europene timp de trei decenii ca Imperiul austriac . ministru de externe
din 1809 și cancelar din 1821 până la revoluțiile liberale din 1848 i-au forțat
demisia.

Dimitrie Cantemir n. 26 octombrie 1674 Principatul Moldovei – d. 21 august/1

septembrie a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 -
1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse
s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist,
muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin.
George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod
moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al
nostru.”

Suzeranitate – controlul exercitat de un stat asupra altuia,

care este lipsit de independentă, dar își păstrează condiționat autonomia internă.

VASALITÁTE s. f. 1. (În Evul Mediu, în Apusul Europei) Ansamblul raporturilor

sociale stabilite între membrii clasei dominante, pe baza acordării de către seniori
vasalilor a unor feude, din care decurgeau obligații reciproce; calitatea de
vasal. 2. Situație de dependență politică a unei țări față de alta, cu păstrarea
autonomiei. – Din fr. vassalité.

PROTECTORÁT, protectorate, s. n. Formă de dependență politică a unui stat

față de altul în virtutea unei convenții conform căreia statul protector conduce
politica externă a statului protejat, acesta păstrându-și autonomia internă;
conducere exercitată de statul protector. ♦ Teritoriu sau țară caracterizate printr-o
astfel de formă de dependență. – Din fr. protectorat.

Autonomie – dreptul unui stat sau regiuni de a se administra în cadrul unui stat
condus de o putere centrală.

Colonizare – proces îndelungat si complex de întemeiere

a noi așezări pe meleaguri deseori îndepărtate de tara
de baștină.