Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet 

Karl
Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839,[1][2][3]
[4]
 Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 10 octombrie 1914,[1][2][3]
[5]
 Sinaia, Prahova, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele
Române și apoi România după abdicarea forțată [7][8] a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei
lovituri de stat.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost
protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a
obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a
dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A
construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate
atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar
a pierdut sudul Basarabiei) [9], iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre,
între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada
monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei
economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare
majoritate de țărani.[10] După urcarea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se
degradeze serios[11], pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe,
ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii.[12] Sistemul injust pentru covârșitoarea
majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune [13][14]
[15]
, fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație
care a condus la repetate[16] explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că principalul sector
al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a
rămas într-o stare primitivă.[17][18]

Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinț Karl

von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-
Sigmaringen (ramura catolică a familiei Hohenzollern) și al soției sale, prințesa Josephine. Prințul
Karl Anton, tatăl lui Carol, servise ca ministru-prezident al Prusiei în anii 1858-1862.
După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la școala de cadeți din Münster, pe
care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de dragoni. La 1 ianuarie 1857 a
fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. În 1857 a terminat cursurile Școlii
de Artilerie și Geniu din Berlin iar în anul 1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al
Doilea Război al Schleswigului, mai ales la asaltul citadelelor Fredericia și Dybbøl, experiență
care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan.
Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și, de
asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene.
Familia sa, Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații
excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze,
iar recomandarea de către Napoleon al III-lea a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor
români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost
politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să
vină pe tronul României.
În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu ajuns la putere după alungarea lui Cuza
de către coaliția formată din liberalii radicali și conservatori, a declarat că va organiza un plebiscit
prin care populația cu drept de vot să accepte sau să respingă accederea lui Karl von
Hohenzollern-Sigmaringen ca principe ("domn", sau "gospodar") al Principatelor Unite (care din
1862 purtau numele de România). Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul
arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea. Termenul "plebiscit" trebuie, firește,
înțeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare a populației cu drept de vot
(boieri și anumite segmente ale populației urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de
16% din populația totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori [19] din aproximativ 4.400.000
locuitori).
Franța a susținut suirea pe tron a domnitorului Carol, Marea Britanie a oscilat între temerile că
Rusia s-ar vedea invitată să intervină pentru a recaptura sudul Basarabiei (și a avansa astfel în
Balcani), dacă românii continuă să agite apele politice de abia liniștite după războiul Crimeii și o
neutralitate bine-voitoare, Prusia - țara de origine a prințului - a fost, firește de acord, în timp ce
dușmanii păstrării unității administrative și politice a Principatelor au fost Imperiul Habsburgic
(Austria), care constata cu îngrijorare cum românii de la sud de Carpați avansează pe drumul
spre neatârnare, și, cum era de așteptat, Imperiul Otoman, care înțelegea foarte bine că gestul
românilor înseamnă un pas în plus în direcția destrămării imperiului lor colonial în Europa.
[19]
 Turcii considerau că prințul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, acceptând cererile
aristocraților români, s-a pus în fruntea unei insurecții armate contra Imperiului Otoman, drept
pentru ca trupele sultanului vor invada provincia pentru a-l alunga. [19] Noul domn român, știindu-
se amenințat de Înalta Poartă, se va grăbi, de altfel, de îndată ce a ajuns în România, să
îmbarce armata într-o serie de reforme modernizatoare inspirate, care doar într-un deceniu
distanță se vor fi dovedit salvatoare pentru națiune și dinastie.
Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea
respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputații
moldoveni și valahi, în adunare, să fie cei care aleg conducătorul. [19] Elitele românești n-au
întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi
ale deputaților din Camera Deputaților, prințul prusac a fost ales domn al Principatelor. După
sosirea sa la București, la 22 mai 1866 Carol a depus în fața Camerei jurământul că va domni pe
baze constituționale, va numi ,imediat, un guvern de coaliție avându-l ca prim-ministru pe
conservatorul Lascăr Catargiu.
La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor,
cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea
ce acesta a și făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost
recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului. [19]

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un guvern
provizoriu, puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae
Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii
conservatori și generalul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al Bucureștilor. Ion Ghica,
pașoptist și unionist, a devenit prim-ministru și ministru de Externe. Alegerea lui Cuza ca
domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră
unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea
acestei uniri. Ion C. Brătianu, călătorește în Germania și se întâlnește la Düsseldorf cu Carol și
cu tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. Brătianu a telegrafiat guvernului
provizoriu că obținuse acordul lui Carol.
Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la
experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-
a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe
ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista
între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această
preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai
mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost
ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată
piciorul pe pământ românesc în localitatea Drobeta-Turnu Severin la 1/12 mai 1866 (prima casă
în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la
podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de la Turnu Severin la București, a cuprins
orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al
țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”. În volumul biografic CAROL I (editat
în 1906 de Paul Lindenberg după jurnalul regelui) se menționează cu lux de amănunte alt traseu
parcurs uneori direct peste câmpuri, spre București cu opriri foarte scurte și schimbări ale cailor,
respectiv Turnu Severin - Craiova - Slatina - Pitești, cu înnoptare numai la moșia boierilor Golești
și pornire în dimineața următoare spre București. Alte surse confirmă semnarea chiar la Golești a
primului act de grațiere a Mitropolitului Moldovei, judecat pentru revolta sa împotriva unirii
principatelor.