Secțiunea a 3-a.

STĂPÂNIREA BUNURILOR

Am văzut că, după înfrângerea lui Hanibal, bogățiile dobândite și deschiderea posibilităților comerciale de a le
verifica, a lansat societatea romană într-un nou mod de viață. Printre altele, noua situație a obligat practica să
regândească modul de exercitare a stăpânirii asupra bunurilor. Dreptul civil (construit pornind de la legea
decemvirală și bazat pe practici religioase desuete) era prea rigid pentru necesitățile de celeritate ale raporturilor de
afaceri. Dreptul Clasic a fost cel care a pus la punct diverse moduri de apropriere, create pornind de la noile
situații de fapt: este vorba de o serie de prerogative întrețesute și care au rezultat din acordarea unor acțiuni
specifice. Vom vedea în final cum Iustinian încearcă să pună lucrurile în ordine, folosind noțiunea de proprietas
și încercând să-i dea o teoretizare unitară. Juriștii săi au încercat, pentru prima dată în istoria spațiului juridic
european, să elaboreze o teorie a dreptului de proprietate, desprinsă de diferitele conjuncturi faptice și universal
aplicabilă acestora.

”Proprietatea” pretoriană
Proprietatea bonitară (pretoriană) este stăpânirea recunoscută și ocrotită de pretor, în opoziție cu cea
quiritară – sancționată de dreptul civil.
Apariția acestei forme de proprietate, la sfârșitul Republicii, se explică prin dezvoltarea comerțului.
Activitățile de afaceri au reclamat flexibilitate în încheierea tranzacțiilor și o mai eficace ocrotire a bunei-credințe.
Aceste imperative s-au lovit de formalismul modurilor de înstrăinare specifice bunurilor mancipi (mancipațiune și
in iure cessio), care îngreuiau perfectarea tranzacțiilor și aduceau deseori prejudicii celor de bună-credință. Să
vedem, în cele ce urmează, ce se întâmpla în concret?
Se presupune că, la apariția proprietății pretoriene, ar fi contribuit în special comerțul cu sclavi. Fiind
cumpărați de obicei în grupuri, era dificil să se repete, pentru fiecare în parte, ritualul complex al mancipațiunii.
Pretorul a considerat, prin urmare, că ar fi util și just să apere pe cumpărătorul de bună-credință, chiar dacă nu se
respectaseră formalitățile legale. E.g., Titius înstrăina un sclav lui Maevius, predarea sclavului și plata prețului
făcându-se prin simpla tradițiune. Ulterior, Titius intenta o acțiune în revendicare contra lui Maevius, profitând de
faptul că nu se făcuse mancipațiunea sclavului. Acțiunea ar fi fost perfect admisibilă, pentru că, din perspectiva
strict a dreptului civil, nerespectare formelor nu a permis transferul proprietății sclavului. Pretorii au făcut însă
aplicarea noțiunii de bună-credință (bona fides) și au inserat în formula de judecată o excepție în favoarea lui
Maevius: excepția lucrului vândut și predat (exceptio rei venditae et traditae), cu ajutorul căreia acesta putea
bloca revendicarea lui Titius, vînzător de rea-credință.
Excepția menționată era un mijloc procedural defensiv eficient, câtă vreme cumpărătorul se găsea în posesia
sclavului. Dacă sclavul din exemplu fugise, revenind la Titius sau adăpostindu-se la un terț, drepturile
cumpărătorului nu mai puteau fi ocrotite decât printr-o acțiune (mijloc procedural ofensiv). Creată de pretorul
Publicius, noua acțiune (numită acțiunea Publiciană)1, apăra interesele cumpărătorului prin intermediul unei
ficțiuni. În formula acțiunii, se insera ficțiunea că Maevius, care a primit sclavul printr-o justă cauză, a uzucapat
instantaneu. Considerat prin ficțiune procedurală ca fiind proprietar, putea să intenteze acțiunea împotriva oricărei
persoane în mâinile căreia s-ar fi aflat lucrul. Se observă, deci, că pretorul, urmărind să ocrotească buna-credință a
cumpărătorului, îi acorda acestuia o ocrotire absolută, caracteristică dreptului real.

1
Inst. 4.36.
 Care au fost consecințele acestui mod de a proceda?
1) Mai întâi, a însemnat recunoașterea unei noi forme de proprietate, cea pretoriană. Repetăm cu această
ocazie că, în concepția Dreptului Roman, care este un drept al acțiunilor, crearea acțiunii publiciene a precedat
inventarea proprietății pretoriene: dreptul decurge din existența prealabilă a unei acțiuni în judecată. Deși lipsită
de forme, noul tip de stăpânire a bunurilor asigura titularului ei aceleași prerogative ca și unui proprietar quiritar.
2) Construcția juridică pretoriană nu putea nega realitatea faptului că, în absența formalismului cerut de
dreptul civil, proprietatea quiritară nu se transferase. Ca urmare, bunul respectiv nu era considerat în proprietatea
civilă a dobânditorului, fiind considerat numai ca un element activ al patrimoniului acestuia (in bonis). Noua formă
de stăpânire s-a numit de aceea bonitară (sau pretoriană, întrucât era recunoscută numai de pretor).
3) Alte cazuri asemănătoare au intrat, cu timpul, sub incidența dreptului pretorian, încât sfera ”proprietății”
pretoriene s-a extins: e.g., cazul eredelui care, chemat la moștenire în conformitate cu edictul pretorului, nu devine
proprietar civil al succesiunii, ci proprietar pretorian.
”Proprietatea” pretoriană și acțiunea publiciană au continuat să existe, teoretic, până în epoca lui Iustinian,
deosebit de proprietatea civilă și de acțiunea în revendicare. În fapt, s-au contopit înainte de această dată. Iustinian,
conformându-se realității, o desființează oficial2 și reglementează o singură formă de proprietate (proprietas),
model de inspirație pentru codurile moderne.
Totuși, acțiunea publiciană și-a continuat existența, fiind utilă procedural în două ipoteze:
- pentru apărarea posesorului de bună-credință, care cumpărase de la un neproprietar 3. Trebuie să amintim însă că
posesorul de bună-credință are un drept relativ și nu era apărat decât în fața celui care avea un drept inferior lui;
- pentru apărarea proprietarului, în măsura în care această acțiune constituie un mijloc lesnicios de dovadă pentru el.

”Proprietatea” provincială
Una dintre cele mai mari probleme în drept a fost, încă din Republică, determinarea regimului teritoriilor
cucerite. În final, a fost vorba de mai multe regimuri, deși punctul de plecare a fost unic: pământul, locuitorii săi,
precum și bunurile lor treceau automat în stăpânirea Romei în virtutea cuceririi. Dar metropola biruitoare nu avea
cum să gestioneze imensitatea teritoriilor ocupate și mulțimea bunurilor populațiilor supuse. Ca urmare, a decis
să-și rezerve o parte din pământuri, creând așa-numitul ”pământul al poporului” (ager publicus). O parte a acestuia
era afectată înființării de colonii, alta era destinată împroprietăririi veteranilor, iar altă parte era vândută sau pur și
simplu lăsată în utilizarea celor ce o ocupau.
Cea mai mare parte din pământurile cucerite este încredințată persoanelor private. Spre deosebire de
deținătorii de terenuri italice, posesorii unor astfel de fonduri erau îndatorați să plătească statului roman un impozit
funciar (vectigal), ceea ce materializa ideea că proprietatea aparținea Romei. Această stăpânire funciară este
denumită în texte posesie (possessio), uzufruct (usus fructus), o constituție imperială din anul 286 p.Chr. o
denumește proprietate4, iar sintagma ”proprietate provincială” apare numai la savanții epocii moderne.
Se observă cum dreptul de cucerire conferă metropolei un drept de proprietate eminentă, iar posesorilor de
loturi individuale un drept de proprietate utilă. Este vorba numai despre o tratare cazuistică a problemei, de către
juriștii romani, nu despre o elaborare a însăși noțiunii de proprietate divizată, care se va realiza abia în Evul Mediu.
Explicația rezidă în faptul că juriștii romani nu voiau să recunoască posesorilor de loturi provinciale calitatea de

2
Cod. 7.25.
3
Ulpian, Dig. 6.2.1 pr.
4
Fragmenta Vaticana 283.
proprietari „subordonați”. Procedau astfel, fie din considerente de ordin politic, fie din pricina unui tradiționalism
specific roman, care privea dreptul statului asupra pământului din provincii și acela al posesorilor de loturi ca
aparținând la două ramuri distincte de drept.

”Proprietatea” peregrină
Legea romană nu recunoștea calitatea de proprietari în cazul peregrinilor. Totuși, edictul pretorului peregrin și
cele ale guvernatorilor le-au ocrotit, în vederea ușurării comerțului cu romanii, stăpânirea de fapt asupra averii pe
care o aveau și pe care comentatorii de mai târziu au numit-o ”proprietate” peregrină. Peregrinii puteau fi însă
adevărați proprietari în cetatea lor, în conformitate cu dreptul lor național, în măsura în care acesta fusese
recunoscut de către romani.
Dreptul Postclasic șterge limitele nete între toate aceste forme de proprietate. Vom vedea cum distincția res
mancipi – res nec mancipi dispare încă dinainte de Iustinian, care o oficializează. Coroborat cu voința acestuia de a
unifica și simplifica totul, se ajunge la eliminarea diferenței dintre proprietatea civilă și cea pretoriană. Pe de altă
parte, decăderea științei dreptului, privilegierea analizei economice în dauna celei juridice și vulgarizarea
conceptelor dreptului clasic au dus în partea occidentală a Imperiului la calificarea oricărei stăpâniri a bunului ca
fiind o possessio. În fine, extinderea cetățeniei în anul 212, extinderea impozitului funciar și în Peninsulă, respectiv
cea a regimului fondurilor provinciale la cele italice (sub Dioletian) au condus la dispariția proprietății provinciale.
____________________
BIBLIOGRAFIE:
– pentru problema proprietății: Fustel, Cetatea, Cartea a II-a, cap. VI Dreptul de proprietate,
p. 61-75; C.G. Dissescu, Originile și condițiunea proprietății în România, București, 1899; Ștefan MEITANI, Evoluția
dreptului de proprietate la romani, 1902; Valentin Al. GEORGESCU, Curs de drept roman. Originile și evoluția generală a
proprietății în Dreptul Roman, litogr., București, 1938; Gheorghe FEKETE, Proprietatea și dreptul de proprietate, SUBB
1959.113-120 (pentru a putea face comparația cu concepția acreditată de regimul comunist); Constantin TOMULESCU, Rolul
monedei în Dreptul Roman, București, 1958;Valentin Al. GEORGESCU, Optimus și optimus maximusque în tehnica juridică
romană. Optima lex, optimum iure, fundus optimus maximusque. Contribuție la cunoașterea pluralismului sistemelor de drept
la Roma și a procesului de formare a proprietății quiritare, SC (X) 1968, p. 185-206; Györgi DIÒSDI, Ownership in ancient
and preclassical roman law, f.a.; Jacques ATTALI, Au propre et au figuré. Une histoire de la propriété, Paris, 1988; Frédéric
ZENATI, Pour une rénovation de la théorie de la propriété, RTDciv. 2/1993.305-323 (un material mai pretențios, ce încearcă
să rezolve problemele actuale ale categorisirii juridice în materie făcând apel și la analiza istorică a textelor din Codul
Napoléon);
– pentru un istoric sintetic al proprietății de la începuturi până azi: George PLASTARA, Curs de drept civil român, vol. 2,
Ed. Cartea Românească, București, f.a., p. 49-95; Mihail CIOCÂLTEU, Evoluția conceptului de proprietate, Tip. Curierul
judiciar, București, 1941(?1942) (o lucrare succintă și la obiect asupra evoluției problematicii până la jumătatea sec. XX); Liviu
MARCU, Din istoria formelor de proprietate în România, SDR 2/1992.172-176; François TERRÉ, Philippe SIMLER, Droit
civil. Les biens, Dalloz, Paris, 1998, p. 63-71; Mikhaïl XIFARAS, La propriété – étude de philosophie du droit, PUF, Paris,
2004; Cornelia MUNTEANU, Evoluția istorică a noțiunii juridice de drept de proprietate, AULB (V) Supliment 2005, p.
58-74;
– pentru felul în care a fost perceput conceptul de proprietate după Codul civil francez și necesitatea revenirii actuale la
adevăratul concept roman: Frédéric ZENATI, Pour une rénovation de la théorie de la propriété, RTDciv. 2/1993.305 (de
menționat însă că poziția expusă a rămas deocamdată fără mare ecou);
– pentru mancipatio: Constantin TOMULESCU, Auctoritas în mancipațiune, București, 1943.
Possessio
Dobândirea și pierderea posesiei
Practica imperială a relaxat regimul juridic al posesiei din Vechiul Drept Roman, din motive determiante de
anumite situații de fapt.
În epoca primitivă, dobândirea posesiei se realiza numai de cel care atingea material lucrului. Odată cu
dezvoltarea comerțului, această cerință este simplificată. Astfel, jurisconsultul Labeo admitea că luarea în posesie
poate fi pur simbolică5. În sec. III-lea p.Chr., contactul material era aproape înlăturat. Este suficient, e.g., să pun un
paznic bunurilor cumpărate sau să fi obținut cheia magaziei unde acestea se află depozitate, pentru ca să dobândesc
posesia lor6. În acest caz, ca și în altele asemănătoare, este vorba de punerea lucrului la dispoziția dobânditorului,
situația pe care vechii comentatori o numesc traditio longa manu. De asemenea, pentru imobile, nu mai este nevoie
să se parcurgă tot terenul: Celsus admite că este suficient ca alienatorul să arate dobânditorului, dintr-un turn,
limitele acestuia7. Alteori, elementul material ia o formă și mai abstractă (pur simbolică): simpla înmânare a
documentului scris, care consemna vânzarea, suplinește necesitatea tradițiunii efective a bunului8.
Multă vreme, posesia n-a putut fi dobândită printr-un reprezentant, deoarece dreptul vechi nu cunoștea
reprezentarea. În sec. II p.Chr. s-a admis, din nevoi comerciale, că elementul material (corpus) poate fi dobândit
printr-un mandatar, un gerant de afaceri* sau un tutore 9. În mod excepțional, s-a admis ca alienații mintal, copiii
sub șapte ani și persoanele juridice să poată dobândi posesia prin reprezentantul lor legal, atât în ceea ce privește
corpus, cât și animus.
În ce privește pierderea posesiei, jurisconsultul Celsus afirmă că ocuparea clandestină a unui teren nu
produce acest efect, dacă posesorul, aflat în cealaltă parte a terenului, este gata să îndepărteze pe intrus, de îndată
ce s-ar întâlni cu acesta10. De asemenea, nu pierde posesia cel care absentează pentru scurtă vreme de pe terenul
său11, după cum nici stăpânul unor pășuni folosite numai iarna sau vara nu le pierde posesia în timpul iernii, când
zăpada și ghețurile îi întrerup accesul. În acest din urmă caz, rațiuni de utilitate practică, posesorul, deși nu poate
dispune materialmente de pășuni, păstrează totuși posesia, cu ajutorul elementului animus12.
În Dreptul Postclasic, elementul animus câștigă în importanță. Se ajunge ca posesia să se poate păstra, deși
elementul material a încetat să mai existe, după cum se poate dobândi o posesie nudo animo (numai prin intenție),
fără luarea în stăpânire a respectivului lucru.
În timpul lui Iustinian, asistăm la o juridicizare a posesiei. Este vorba de o egalizare, cel puțin în anumite
privințe, a posesiei cu proprietatea. În consecință, se consolidează poziția posesorilor sub raportul ocrotirii lor
juridice. Așa se explică de ce:
- posesorul sclavului fugit nu pierde posesia asupra acestuia;
- absența și captivitatea de război nu fac să dispară posesia legitimă (possessio iuris), ci numai detenția
materială (corporaliter;

5
Iavolenus, Dig. 41.2.51.
6
Papinian, Dig., 18.1.74.
7
Dig. 41.2.18.2.
8
Cod. 8.53.1.
9
Gaius, 2.95.
10
Dig. 41.2.18.3.
11
Ulpian, Dig. 43.16.1.24.
12
Paul, Sent. 5.2.1; id., Dig. 41.2.3.11.
 - părăsirea unui teren nu duce la pierderea posesiei, decât dacă s-a făcut cu intenția certă de abandonare13.
Tipurile de posesie
Posesia propriu-zisă se numea în epoca clasică posesie interdictală (ad interdicta) sau pretoriană, deoarece
era asigurată procedural prin interdicte pretoriene. Dintre posesorii din această categorie, unii pot invoca un titlu
juridic al posesiei lor: proprietarii, posesorii de bună-credință, arendașii pe termen lung, creditorii gajiști etc. Alții
nu pot invoca un astfel de titlu, cum sunt cei care au o posesie injustă: hoțul și cel care a dobândit un imobil prin
violență. Am observat că apărarea acordată acestor persoane era generală, exceptați fiind totuși proprietarul păgubit
și cel care fusese victima unei violențe.
Dreptul Clasic a cunoscut și așa-numita posesie civilă (ad usucapionem). Bazată pe o justă cauză și
sancționată printr-o acțiune, în această categorie intră posesia proprietarului civil sau a celui pretorian. Apărarea
este asigurată, în primul caz, prin acțiunea în revendicare, iar în cel de al doilea de către acțiunea publiciană. Acest
tip de posesie poate conduce la dobândirea proprietății prin uzucapiune.
În opoziție cu posesia, stă detenția, numită possessio corporalis (sau naturalis, posesia naturală) și specifică
celor care nu au dreptul la ocrotirea interdictală. Aceasta constă în stăpânirea materială a lucrului (corpus), fără
intenția de a-l stăpâni în nume propriu (animus possidendi). În această categorie intră chiriașii, arendașii pe
termen scurt, comodatarii* etc. Poziția uzufructuarului este mai diferită: detentor (posesor natural) față de
proprietar, îi este totuși acordat exercițiul interdictelor posesorii, față de terții care l-ar tulbura în exercitarea
dreptului său.
În epoca lui Iustinian, opoziția dintre posesie și detenție continuă să existe. Ca o consecință a juridicizării
posesiei, posesia tip devine însă cea civilă; aceasta a absorbit posesia propriu-zisă și pe cea civilă din Dreptul
Clasic.
Ce este posesia, în dreptul clasic și în cel postclasic?
Din cele de mai sus, rezultă că posesia este un fapt juridic (nu un act juridic), căruia i se recunosc anumite
consecințe juridice. Caracterul de pur fapt al posesiei explică de ce prizonierul întors din captivitate nu o poate
redobândi automat. Posesia este un raport de fapt între o persoană și un lucru, astfel că se întrerupe la momentul
căderii în captivitate. Prin ficțiunea lui ius postliminii (dreptul de reîntoarcere, studiat în capitolul anterior), captivul
își recapătă exercițiul drepturilor sale, fiind prezumat că nu le-ar fi pierdut niciodată. Totuși, nu poate să-și
redobândească exercițiul posesiei, deoarece o ficțiune nu poate considera ca fiind neîntrerupt ceea ce
materialmente a fost întrerupt.
Posesia, fiind un raport de fapt, nu se poate aplica decât lucrurilor corporale 14. De asemenea, nu pot fi pose-
date bunurile scoase din circuitul civil (extra commercium)15 și nici persoanele libere. Ca urmare, lucrurile
incorporale nu pot fi stăpânite materialmente, ci numai cele corporale aflate în patrimoniul unei persoane.
Epoca postclasică a adus dispariția interdictelor și asimilarea lor cu acțiunile judecate în urma unei proceduri
sumare. Mai mult, mijloacele de ocrotire a posesiei au fost extinse (pe calea acțiunilor utile) asupra drepturilor reale
de uzufruct și de uz. O astfel de ocrotire a creat o analogie între posesie și exercițiul acestor drepturi, conducând
apoi la ideea că și drepturile pot fi posedate, asemenea lucrurilor corporale. De aici a pornit denumirea de cvasi-
posesie (quasi-possessio) dată exercițiului acestor drepturi.

13
Ulpian, Dig. 43.16.1.25.
14
Paul, Dig. 41.2.3 pr.
15
Paul, Dig. 41.2.30.1.
 Noțiunea a fost extinsă ulterior și la celelalte drepturi reale asupra bunurilor altuia (pentru servituți în general), sub denumirea
de posesia servituților. Noțiunea de posesie a fost extinsă, printr-o analogie similară, și asupra exercițiului dreptului de cetățenie,
precum și asupra calității de om liber; prin urmare, sclavul poseda, cu bună-credință și timp de douăzeci de ani calitatea de om liber,
devine om liber.
____________________
BIBLIOGRAFIE:
– pentru problema posesiei: Raymond SALEILLES, Etude sur les éléments constitutifs de la possession, Dijon, 1894; George
CORNIL, Traité de la possession dans le droit romain, 1905; George DRĂGĂNESCU, Bazele juridico- filosofice ale posesiei,
ADP 1/1919.19-30; Vladimir HANGA, Note cu privire la elementele posesiei romane  SUBB 1964.7; Valentin Al.
GEORGESCU, De la possessones la possessio. Contribuție la studiul procesului istoric de formare a noțiunii de posesie în
Dreptul Roman  SC (VII) 1965, p. 9-17; Matteo MARRONE, Per una funzione „strumentale” del diritto romano: in materia di
possesso, în Studi Impalomeni, p. 299-312.

Coproprietatea
Am văzut în capitolul anterior că, la origine, fiecare coproprietar avea o putere nediscriminatorie
asupra bunurilor aflate în coproprietate. Această concepție primitivă se schimbă la sfârșitul Republicii, dreptul
clasic ajungând la concluzia că fiecare coproprietar are un drept constând dintr-o cotă-parte ideală din întreg,
precizată fracționar (1/2, 1/3, 1/4 etc.). Această cotă-parte este ideală, în sensul că se extinde asupra fiecărei
molecule din fiecare bun, în proporția respectivă.
Ce consecințe juridice are starea de coproprietate?
a) Principiu s-a stabilit încă din Dreptul Roman a fost că nimeni nu poate fi obligat să rămână
permanent în indiviziune. Fiecare dintre coproprietari poate cere ieșirea din indiviziune, prin acțiunea în
împărțeală (numită astăzi și acțiune în partaj, communi dividundo). Coproprietarii (coindivizarii) pot conveni
însă să rămână o perioadă determinată în stare de coproprietate (indiviziune)16.
Încetarea coproprietății (ieșirea din indiviziune) se poate face pe cale amiabilă sau în urma unui proces.
În acest din urmă caz, judecătorul are trei alternative:
- va împărți bunurile indivize în loturi egale (împărțeală în natură);
- le va împărți în loturi inegale, dacă nu sunt comod partajabile în natură. Cei care au primit mai multe
bunuri în natură sunt obligați la despăgubirea în bani a celorlalți coproprietari (împărțeală cu sultă);
- judecătorul poate să atribuie toate bunurile unuia singur dintre coproprietari sau chiar unui terț
(licitație), care însă va trebui să despăgubească pe ceilalți, în mod proporțional.
Partajul judiciar are efect translativ de proprietate din momentul pronunțării hotărârii. Aceasta
înseamnă că împărțeala judecătorească transferă proprietatea din momentul în care are loc adjudecarea.
b) Fiecare dintre coproprietari poate să-și înstrăineze cu orice titlu cota sa parte;
c) Oricare dintre coproprietari poate să folosească liber bunuk comun, în măsura în care nu lezează
drepturile celorlalți. Poate, de asemenea, să culeagă fructele bunului, proporțional cu cota care i se cuvine.
Pentru ridicarea unei construcții noi, este însă nevoie de asentimentul tuturor coproprietarilor.
Coposesia corespunde coproprietății. Posesia asupra unor bunuri neîmpărțite aparține coproprietarilor,
așa încât fiecare dintre ei are o anumită fracțiune posesorie din întreg, corespunzătoare cotei-părți care i se
cuvine din proprietatea indiviză.

16
V. art. 815 C. civ. fr. și corespondentul său – art. 728 C. civ. român din 1864, respectiv art. 669 C. civ. român din 2009.
Dobândirea proprietății
Până la Gaius, nu există vreo încercare de conceptualizare științifică a noțiunii de mod de dobândire a proprietății.
Problema nu primește o rezolvare nici la ceilalți autori clasici, deși aceștia tind să se apropie mai mult de conceptul abstract
al modului de dobândire. Un progres remarcabil se realizează în timpul ui Iustinian. Fără a oferi o teorie exhaustivă asupra
problemei, acesta reușește totuși să ajungă la elaborarea juridică a noțiunii de mod de dobândire a proprietății. În sfârșit,
Parafraza lui Teofil extinde concepția doctrinară a lui Iustinian, oferindu-ne un concept abstract bine elaborat.
O serie de simplificări și de nuanțări apar în Dreptul Clasic, în privința modurilor de dobândire a
proprietății.
Mancipațiunea
Folosită pe scară mare în Vechiul Drept Roman și în epoca clasică, mancipațiunea cade în desuetudine
în cea postclasică. Cauzele sunt dispariția deosebirii dintre bunurile mancipi și nec mancipi și unificarea celor
două forme de stăpânire a bunurilor (proprietatea civilă și cea pretoriană). Ultima atestare documentară a
mancipațiunii datează din sec. IV p.Chr.; a fost înlocuită în practică cu tradițiunea, care, datorită simplicității
formelor ei, avea o superioritate incontestabilă.
Uzucapiunea
Dreptul Clasic a sistematizat cerințele legale ale dobândirii proprietății civile prin uzucapiune și a
inventat tehnici de dobândire prin posesie de lungă durată, mai adaptate contextului specific al perioadei.
Dreptul Postclasic le-a perfecționat și, apoi, le-au contopit cu regimul uzucapiunii civile. Să le examinăm pe
rând.
Condițiile de existență a uzucapiunii în perioada clasică erau:
a) să existe posesia asupra bunului respectiv, simpla detenție nefiind suficientă;
b) posesia trebuia să fi fost dobândită printr-o justă cauză și cu bună-credință.
Prin justa cauză (iusta causa) sau just titlu se înțelege un act sau un fapt juridic care justifică o
dobândire imediată a proprietății, dar care, datorită lipsei formelor cerute de lege sau unor condiții de
fond, nu poate decât să marcheze începutul uzucapiunii. E.g., dacă cineva dobândește un bun mancipi prin
tradițiune (nu prin mancipațiune, cum cere legea decemvirală) sau dacă primește un bun de la un neproprietar,
proprietatea nu se transferă. În prima ipoteză, lipsește o condiție de formă, în cea de-a doua, nu este satisfăcută
una de fond. Actul de dobândire marchează totuși începutul uzucapiunii, dobânditorul devenind proprietar după
scurgerea termenului de uzucapare.
Ca exemple de justă cauză, putem enumera:
- dobândirea prin cumpărare (pro emptore);
- prin donație (pro donato);
- dobândirea de la un neproprietar;
- ocuparea unui lucru, părăsit de o persoană, pe care greșit o consideram drept proprietar (pro
derelicto);
- dobândirea unei moșteniri, de către o persoană care se credea moștenitorul ei (pro herede) etc.
Prin bună-credință (bona fides) se înțelege convingerea uzucapantului că nu vatămă prin posesia
sa dreptul altuia: cu alte cuvinte, este de bun-credință cel care ignoră neculpabil caracterul nelegal al
dobândirii sale. Aceasta trebuie să existe numai în momentul intrării în posesie, nefiind necesar să persiste
și ulterior.
 c) Se cerea ca posesia să dureze un interval de timp caracterizat: un an pentru mobile și doi pentru
imobile, în conformitate cu legea celor XII table. Posesia nu poate fi întreruptă în acest interval de timp. Dacă
uzucapantul murea pe parcurs, moștenitorul său putea să continue posesia începută de defunct (successio in
usucapionem).
d) să nu fie vorba de lucruri extra patrimonium, bunuri furate și, începând de la finele Republicii,
bunuri dobândite prin violență.
Practica a ridicat o problemă: regimul uzucapiunii, astfel pus la punct în Dreptul Clasic, acoperea
practic numai bunurile aflate în proprietate civilă. Uzucapiunea nu putea fi folosită de către cetățenii romani cu
privire la terenurile provinciale și nici de către peregrini. Pentru aceste ipoteze, a fost pusă la punct o tehnică
(inspirată și din dreptul grec) asemănătoare uzucapiunii: prescripția de lungă durată (longi temporis
praescriptio). Diferența față de uzucapiune este că nu duce la dobândirea proprietății; posesorul care a împlini
termenul legal va putea numai să invoce prescripția de lungă durată, pentru ca să blocheze eventuala revendicare
din partea adevăratului proprietar.
Prescripția era acordată celui care posedase zece sau douăzeci de ani, după cum cele două părți
domiciliau sau nu în aceeași cetate (mai târziu, în aceeași provincie). Stabilirea unor termene lungi (zece și
douăzeci de ani), față de cele scurte ale legii decemvirale (de unu și doi ani), se explică prin creșterea
proporțională a frontierelor Imperiului Roman, față de cele ale cetății din epoca veche. Pentru valabilitatea
prescripției, se mai cerea să existe o justă cauză și buna-credință.
După scurgerea termenului de zece sau de douăzeci de ani, posesorul putea respinge revendicarea
adevăratului proprietar prin invocarea excepției prescripției de lungă durată. Excepția nu mai era însă utilă, dacă
lucrul trecuse în posesia unei alte persoane. Cu timpul, acest inconvenient a fost înlăturat, dându-se celui care
împlinise termenul de prescripție achizitivă o acțiune în revendicare, asemenea celei civile, fapt care îi garanta
recuperarea bunului și stăpânirea netulburată.
Iustinian unifică, în anul 531, instituția uzucapiunii cu aceea a prescripției, luând în considerație
finalitatea lor comună. Cu această ocazie, se stabilește că lucrurile mobile pot fi uzucapate în trei ani, iar cele
imobile în zece sau douăzeci de ani, după cum cele două părți locuiau sau nu în aceeași provincie.
Perioada Dominatului cunoaște și o altă prescripție: prescripția celei mai lungi durate (praescriptio
longissimi temporis). Instabilitatea economică și problemele legate de găsirea forței de muncă au dus la
neglijarea unor terenuri de către proprietarii acestora. Ca urmare, din motive economice și fiscale, împărații au
hotărât că cel care lasă în părăsire bunul său (timp de patruzeci de ani sub Constantin, respectiv de treizeci de
ani sub Teodosie al II-lea) pierde dreptul de a-l mai revendica. Eventualul posesor (ocupantul terenului) poate
deci respinge orice pretenție a proprietarului care a omis să se îngrijească, în acest interval, de administrarea
bunului. Iustinian perfecționează reglementarea, stabilind că cel care stăpânește cu bună-credință (chiar și fără
justă cauză) un bun timp de treizeci de ani devine proprietarul acestuia.
Tradițiunea
Era, în Vechiul Drept Roman, un mod de dobândire a proprietății de dreptul ginților și specific
bunurilor nec mancipi. Remiterea lucrului se făcea de la mână la mână. Dreptul Clasic a admis, pentru
simplificarea tranzacțiilor, că remiterea lucrului se putea reduce la unele forme simbolice:
- predarea cheilor magaziei în care se aflau mărfurile vândute (traditio symbolica);
- indicarea din vârful unei înălțimi a hotarelor fondului înstrăinat (traditio longa manu);
 - în unele cazuri, simpla transformare a intenției cu care o persoană stăpânește un anumit lucru. E.g.,
cazul chiriașului, care cumpără de la proprietar casa în care stătea în chirie. În mod normal, chiriașul ar fi trebuit
să restituie spațiul locativ, pentru ca să pună capăt raportului de locațiune și numai ulterior să reintre, cu titlu de
cumpărător, în locuință. Pentru simplificare, s-a considerat că locatarul-cumpărător al locuinței începe să posede
din momentul convenției (traditio brevi manu).
- practica a validat și situația inversă: proprietarul vinde casa în care locuiește, dar continuă s-o
locuiască mai departe în calitate de chiriaș (constitutum possessorium).
La origini, tradițiunea transfera proprietatea quiritară asupra lucrurilor nec mancipi iar asupra celor
mancipi – proprietatea pretoriană (bonitară). Deosebirea dintre bunurile mancipi și nec mancipi nu mai exista în
timpul lui Iustinian, nici diferența dintre proprietatea civilă și cea pretoriană, iar mancipațiunea și in iure cessio
nu se mai practicau. Ca urmare, (cel târziu în dreptul postclasic) tradițiunea devine modul general de
dobândire a proprietății, transferând întotdeauna proprietatea civilă. Remiterea materială a lucrului devine
tot acum o condiție pur formală, părțile putând s-o înlocuiască cu înmânarea unui document scris, care constata
actul juridic încheiat între părți. Alteori, era suficientă afirmația părților (consemnată în scris) că tradițiunea a
avut loc, deși în realitate n-a fost îndeplinită.
În schimb, în materie de înstrăinări imobiliare, Dreptul Postclasic cere îndeplinirea unor formalități,
care să asigure interesele părților, terților, precum și pe cele fiscale ale statului. Cu ocazia înstrăinării imobilelor,
se cerea și redactarea anumitor acte scrise, care urmau să fie păstrate în arhivele publice.

Apărarea proprietății
Așa cum am văzut în capitolul anterior, pârâtul din acțiunea în revendicare trebuia să posede lucrul.
Practica, mult mai diversă și mai complicată în Principat, a demonstrat insuficiența acestei condiții. La finele
epocii clasice, s-a admis că revendicarea putea fi intentată chiar și împotriva unui detentor (e.g. împotriva unui
chiriaș). Iustinian merge mai departe și o admite, în două cazuri, chiar și împotriva unui neposesor:
a) împotriva persoanei care, deși nu poseda, s-a lăsat chemată în judecată, pentru ca între timp
adevăratul posesor să uzucapeze lucrul.
b) împotriva celui care, știind că lucrul nu-i aparține, încetează intenționat să mai posede, pentru a
scăpa de proces. E.g., Titius înstrăinează sau distruge bunul înainte de proces (înainte de litis contestatio), știind
că nu-i aparține.
Tot din capitolul dedicat Vechiului Drept Roman, știm că principala consecință a admiterii unei acțiuni
în revendicare era restituirea bunului. Perioada imperială a adus o serie de nuanțări, stabilind și alte obligații de
restituire:
a) pe durata cât se afla la pârât, bunul îi putea ocaziona diverse cheltuieli, ce trebuiau echitabil
rambursate. Ca urmare, pârâtul cerea pretorului (în faza in iure) să insereze în formulă o excepție de dol*.
Restituirea bunului revendicat era astfel condiționată de restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul, care urmau să
fie fixate de judecător.
Cheltuielile puteau fi de trei feluri:
- cheltuieli necesare, cele fără de care lucrul ar fi pierit (repararea zidului care amenință cu dărâmarea) 17;
- cheltuieli utile, cele care dau lucrului un plus de utilitate și de valoare (înzestrarea unui imobil cu sobe)18;
17
Paul, Dig. 50.16.79 pr.
18
Ulpian, Reg. 6.16.
 - cheltuieli de lux, adică cele de pur agrement (dublarea pereților cu un strat de marmură) 19.
Regimul restituirii cheltuielilor diferea, în funcție de buna sau de reaua-credință a pârâtului:
- pârâtul posesor de bună-credință avea, începând din perioada clasică, dreptul la restituirea cheltuielilor necesare
și la valoarea celor utile. În privința cheltuielilor de lux, avea numai un drept de ridicare a materialelor folosite la
înfrumusețare, fără a deteriora bunul cu această ocazie;
- posesorul de rea-credință a primit, numai în epoca lui Iustinian, dreptul la restituirea cheltuielilor necesare și la
ridicarea materialelor dobândite prin cheltuieli utile și de lux, tot fără deteriorarea lucrului.
b) Buna sau reaua-credință a pârâtului era criteriul de diferențiere și în ce privește restituirea
fructelor, dacă revendicarea se referise la un bun frugifer.
În concret, Iustinian stabilește următoarele reguli:
- posesorul de bună-credință este obligat să restituie (după legarea procesului) toate fructele, fie că le-a consumat,
fie că a neglijat să le culeagă. Fructele anterioare începerii procesului nu trebuiau să fie restituite, decât dacă se mai aflau în
patrimoniul posesorului;
- posesorul de rea-credință era obligat să restituie toate fructele, indiferent de unde se găsesc și în ce stadiu se află.

Iura in re aliena
Superficia (pe care am studiat-o în capitolul precedent) și emfiteoza prezintă o mare importanță pentru
istoria dreptului. Reglementarea, cuprinsă în textele juriștilor romani cu privire la raporturile dintre proprietarul
funciar, pe de o parte, și superficiar și emfiteot, pe de alta, a constituit temelia pe care jurisconsulții medievali
vor crea teoria proprietății divizate.
Regimul emfiteozei, drept real asupra bunurilor străine, a fost conturat în Dreptul Postclasic. Aceasta a
apărut în contextul arendării pe termen lung a unor terenuri imperiale rămase neexploatate 20, cu îndatorirea
emfiteotului de a le pune în cultură. Metoda a fost preluată și de proprietarii funciari privați. Emfiteotul, în
calitate de locatar, a fost inițial un simplu detentor al terenului agricol. Dar, pentru a se asigura exploatarea
terenurilor agricole părăsite, calitatea de arendaș era contractată pe un termen îndelungat și, în multe cazuri,
arendele au devenit ereditare. Această situație faptică ce a condus la asimilarea emfiteotului cu un posesor.
Înainte încă de epoca clasică, conceptul juridic de servitute, ca drept cu individualitate proprie, fusese
cristalizat. Am văzut aceasta, când am analizat impactul produs (în Vechiul Drept Roman) de inventarea
servituților prediale urbane. Ca urmare, Gaius, în celebra lui diviziune a bunurilor în corporale și incorporale,
consemnează o realitate, atunci când plasează servituțile în ultima categorie.
Cristalizarea conceptului rezultă și din folosirea (tot mai frecventă) termenului de servituți (servitutes).
Acesta era utilizat originar pentru a desemna starea de sclavie. Acum, este întrebuințat pentru a indica un drept
ce acordă anumite prerogative asupra unui fond, care fond apare numai ca „aservit”. Dreptul postclasic a
contribuit la precizarea și rafinarea noțiunii, dar nu a ajuns la noțiunea de servitute legală, cum au făcut-o
codurile europene moderne (sec. XIX).
În ce privește uzufructul, dreptul pretorian îi construiește un regim articulat. Uzufructuarul trebuie să
garanteze că se va folosi de lucru ca un bun gospodar și că îl va restitui la finalul uzufructului. Pe temeiul acestei
obligații, el are obligația să cultive ogoarele, să efectueze reparațiile necesare imobilelor, să achite impozitele, să
replanteze via etc. Uzufructuarul va răspunde de culpa* oamenilor pe care-i folosește la munci și de orice culpă
în omisiune*, pe care n-ar fi putut-o săvârși un bun administrator.
19
Paul, Dig. 50.16.79.2.
20
Datorită instabilității economice, incursiunilor militare ale migratorilor etc.
 Perioada veche nu admitea constituirea unui uzufruct asupra lucrurilor consumptibile, fiind imposibil
să li se păstreze nealterată substanța. În Imperiu, datorită creșterii valorii bunurilor mobile consumptibile și
pentru a se putea lăsa prin testament uzufructul unui întreg patrimoniu sau al unei cote -părți din acesta, s-a
permis constituirea asupra unor astfel de bunuri a unui drept real. Acesta este asemănător uzufructului în unele
privințe, dar se diferențiază prin aceea că substanța lucrului nu putea fi păstrată, de unde și numele de
cvasiuzufruct. Ca și uzufructuarul, cvasiuzufructuarul trebuia să dea garanție că va restitui lucrul. Mai exact,
garantează că va restitui un lucru identic în cantitate și calitate cu cel primit.
În ce privește dobândirea servituților, în epoca imperială, pretorul ocrotea printr-o acțiune utilă pe cel
care a exercitat, chiar fără just titlu și fără bună-credință, o servitute timp de zece ani între prezenți și de
douăzeci de ani între absenți, cu condiția de a nu fi fost realizată cu violență, pe ascuns sau din îngăduință
temporară a proprietarului fondului servant.
În dreptul lui Iustinian, cu excepția mancipațiunii și a lui in iure cessio care dispar, celelalte moduri de
constituire se mențin, căpătând o aplicare mai largă pactele și stipulațiile, ca o consecință a încetării deosebirii
dintre fondurile italice și cele provinciale.
Servituțile se sting și se pot dobândi și prin uzucapiune. Dreptul Clasic cerea unu sau doi ani, după cum
bunul grevat de servitute era un mobil sau un imobil, iar dreptul lui Iustinian trei ani pentru mobile și zece sau
douăzeci de ani pentru imobile.
Apărarea servituților este reunită într-un regim juridic prefecționat și distinct de acțiunea în
revendicare. Vechea acțiune (vindicatio servitutis) primește, începând din epoca postclasică, denumirea de
acțiune confesorie de servitute (actio confessoria) și este extinsă și la alte ipoteze asemănătoare.

Secțiunea a 4-a. SUCCESIUNI

Aspecte introductive
În Dreptul Clasic, prin cuvântul succesiune (successio) se înțelege o transmisiune constând în luarea
locului unei persoane de către o altă persoană (successio in locum sau successio in ius) 21. Succesiunea putea
avea loc însă atât mortis causa, cât și inter vivos. E.g., am văzut cum adrogațiunea duce la moartea civilă a
adrogatului; tot acolo am precizat și necesarele corective aduse acestei soluții.
Atât în capitolul dedicat Vechiului Drept, cât și în acesta, ne vom axa pe successio în sensul de
transmitere a patrimoniului unei persoane decedate la una sau la mai multe persoane în viață . Noțiunea
mai poate fi folosită și pentru a desemna masa de bunuri ce se transmit la moartea unei persoane. În textele
romane de până la Iustinian, se face distincție între doi termeni: hereditas – desemnând succesiunea, în sensul
vechi și complex de continuare a persoanei defunctului, respectiv familia – desemnând exclusiv succesiunea la
bunurile și indivizii umani aflați în stăpânirea (proprietatea) defunctului.
Am văzut (în capitolul anterior) că, în perioada veche, obligațiile lui de cuius se stingeau la decesul
său. Amploarea luată de operațiunile de creditare la final de Republică și în Imperiu a intrat în contradicția cu
regula enunțată: creditorii nu-și mai puteau recupera creanțele, dacă aveau ghinionul să decedeze debitorul
înainte de scadență. Practica a fost nevoită să găsească soluții ingenioase. Acestea au fost circumstanțele în care
inserarea în contract a clauzei „pentru mine și eredele meu” a devenit treptat o clauză de stil.

21
Gaius, Dig. 50.16.24.
 Ca urmare, a fost necesară o schimbare conceptuală, aplicabilă la nivelul oricărei transmisiuni
succesorale. Aceasta are în Dreptul Clasic un caracter universal, în sensul că moștenitorul, dobândind
succesiunea (fie în întregime, fie o cotă-parte din ea, dacă sunt mai mulți moștenitori), o dobândește ca o unitate
deplină: asupra lui trec toate drepturile și obligațiile defunctului. Succesorul va trebui totodată să plătească toate
datoriile, chiar dacă acestea întrec activul succesoral. Consecința se exprimă juridic prin faptul că moștenitorul
va trebui să suporte pe banii săi pasivul excedentar (ultra vires hereditatis).
Jurisconsulții romani explicau acest caracter al transmisiunii succesorale, folosind o exprimare venită
din vechiul drept civil: moștenitorul continuă persoana defunctului. Regula fusese menită în vechime să
asigure perpetuarea cultului casnic; ajunge acum să asigure adaptarea dreptului succesoral la necesitățile unui
comerț tot mai perfecționat, în care funcționarea corespunzătoare a raporturilor creditor-debitor este esențială.
Se observă cum Dreptul Clasic este, astfel, o soluție de continuitate a Vechiului Drept.
Pe de altă parte, precizăm că, nici în Dreptul Clasic, nu toate obligațiile trec prin succesiune: numai raporturile
juridice patrimoniale intră în masa succesorală, cele nepatrimoniale fiind excluse. Orice regulă are însă excepții motivate:
uzufructul și uzul, care se sting la moartea titularului; posesia 22, soluție pe care jurisconsulții clasici au contrat-o pe cât
posibil23; raporturile născute din contractele de mandat și de societate, care au un pronunțat caracter personal (intuitu
personae*); obligațiile delictuale etc.
Consecințe juridice importante decurg din caracterul universal al transmisiunii succesorale:
- moștenirea este considerată dobândită printr-un act unic: acceptarea (aditio hereditatis);
- succesiunea poate fi transmisă printr-un act de voință unic, numit testament;
- dreptul de a succede este apărat de o acțiune unică, numită petiție de ereditate (hereditas petitio),
concepută pe modelul acțiunii în revendicare din materia proprietății;
- posedarea timp de un an a unui bun succesoral duce la dobândirea întregii succesiuni (usucapio pro
herede).
*
Am văzut în capitolul precedent că, spre sfârșitul Republicii, semnificația persoanei a crescut în
detrimentul celei a grupului familial. Capul familiei încearcă să sustragă treptat bunurile de sub controlul
comunității. Acest fapt va duce treptat la apariția testamentului.
Moștenirea testamentară și cea legală se exclud în Dreptul Roman, în sensul că nimeni nu putea
dispune numai de o parte din averea sa prin testament, iar restul să fie atribuită conform legii. Regula scoate în
evidență faptul că cele două forme de moștenire au apărut în două epoci deosebite. Moștenirea legală avea
individualitatea ei proprie în momentul apariției testamentului, încât cele două instituții nu s-au putut confunda.
Acestea coexistă în legea decemvirală, iar testamentul a dobândit în Dreptul Clasic o precădere asupra
moștenirii legale.
Succesiunea legală
Reglementarea moștenirii pe baze agnatice din dreptul civil a intrat, cu timpul, în dezacord cu
concepțiile societății. Schimbările profunde de după războaiele punice au atins și domeniul succesoral, unde
vocația întemeiată pe legătura de sânge a devenit tot mai importantă. Or, Legea celor XII table excludea de la
succesiune pe copiii emancipați și pe celelalte rude de sânge (cognati).

22
Dig. 41.2.23pr. și 47.4.1.15.
23
Ulpian, Dig. 41.2.13.4.
 Ca urmare, pretorul a încercat să stabilească, în sec. I a.Chr – I p.Chr., reguli noi în materie
succesorală. Astfel apare succesiunea așa-zisă pretoriană, în care se pot identifica următoarele categorii de
moștenitori:
a) în prima clasă intră descendenții (liberi), indiferent că se aflau în puterea defunctului sau erau
emancipați ori dați în adopție. Pentru ultimii, vocația succesorală le era recunoscută numai cu condiția să nu se
mai găsească în familia adoptivă. Fixând această categorie, pretorul confirmă sau modifică normele dreptului
civil. Le confirmă, când succesiunea este acordată celor care se află în puterea defunctului și le modifică, atunci
când este dată emancipaților sau adoptaților.
b) în lipsa descendenților, vin la moștenire agnații proximi, numiți în edictul pretorului legitimi. Se
vede cum pretorul nu a intervenit în acest punct, chemând pe agnații colaterali, din succesiunea civilă.
c) în lipsa acestora, urmează rudele de sânge (cognati) până la gradul șase sau (uneori) șapte inclusiv.
Stabilind această categorie de moștenitori, pretorul a înlăturat o lacună a dreptului civil, făcând operă creatoare.
d) în lipsa moștenitorilor din primele trei clase, pretorul chema la moștenire pe soțul supraviețuitor (vir
et uxor). Magistratul a fost nevoit să îl trimită în posesie, pentru că generalizarea căsătoriei sine manu îi răpise
calitatea de agnat și, oricum, soțul/soția nu putea să fie cognat cu defunctul.
Successio in locum (studiată în capitolul anterior) funcționează atât în prima cât și în cea de-a treia
categorie de succesori.
Moștenitorul pretorian, nefiind moștenitor după dreptul civil, era numai „asimilat” cu cel civil (loco
heredis). Ca urmare, el nu dobândea proprietatea quiritară asupra bunurilor moștenite, ci numai pe cea
pretoriană. Din același motiv, acțiunile succesorale date în folosul lui sau împotriva lui nu erau acțiuni civile, ci
pretoriene, cu ficțiunea calității de moștenitor civil.
În cazul în care moștenitorul pretorian venea în conflict cu cel civil, primul trebuia să cedeze. Din sec.
I p.Chr., pretorul a permis succesorului pretorian din prima categorie să păstreze partea sa din succesiune,
acordându-i o excepție cu care bloca petiția de ereditate a moștenitorului civil.
Ca o concluzie, trebuie să remarcăm prudența intervenției pretorului în introducerea criteriului
cognatic.
*
Dreptul imperial a mers, în ceea ce privește reforma succesorală, pe calea trasată de dreptul pretorian.
Acțiunea sa a fost necesară, pentru că intervenția pretoriană fusese destul de timidă: doar două clase erau
afectate de aceasta, moștenitorul civil avea (teoretic) drepturi superioare celui pretorian, iar o mamă nu putea fi
moștenită de copiii ei și nici invers.
Ca urmare, senatus-consultele Tertullian și Orfitian (secolul al II-lea p.Chr.) cheamă pe mamă la
succesiunea copiilor și pe copii la moștenirea mamei. Acest fapt a constituit un însemnat pas înainte în
recunoașterea cognațiunii ca fundament al dreptului succesoral. Până atunci, mama și copiii veneau la
succesiunea lor reciprocă într-un rang mai depărtat, fiind integrați de pretor numai în clasa cognaților. Calea
deschisă de cele două senatus-consulte este continuată de două constituții imperiale din 383 și 384, care încearcă
să extindă cât mai mult posibilitatea succesiunii în linie feminină 24.

24
C.Th. 5.1.3 și 5.1.4.
 O constituție imperială dată de Valentinian al II-lea acordă copiilor naturali a douăsprezecea parte din
succesiune în concurs cu copiii legitimi. În absența ultimilor, porțiunea se va ridica la un sfert din moștenire 25.
Împăratul Iustinian, la rândul său, prin Novelele 118 și 127, pune bazele unui drept succesoral bazat
exclusiv pe principiul cognațiunii, stabilind următoarele clase de moștenitori:
1. descendenții;
2. ascendenții și frații și surorile germanici (rude după tată) și descendenții lor;
3. frații și surorile consanguini (din aceeași părinți) sau uterini (având în comun numai pe mamă) și
urmașii lor;
4. toți ceilalți colaterali, fără limită de vocație.
Succesorii mai îndepărtați pot urca în locul ascendenților predecedați din primele trei clase.
În privința soțului supraviețuitor, o constituție din anul 428 îl menținuse în spatele oricărei alte rude
cognatice. Iustinian încearcă să amelioreze situația, acordând (prin constituțiile 53 și 117) o cotă parte văduvei
sărace. Porțiunea era variabilă în funcție de moștenitorii cu care concura și putea ajunge până la maximum un
sfert din moștenire, în plină proprietate.
Succesiunea este declarată în desherență (vacantă), dacă niciun moștenitor din cei menționați nu o
dobândește. Bunurile rămase astfel vacante vor reveni în principiu fiscului, cu unele excepții în privința
membrilor corporațiilor și clerului.
____________________
BIBLIOGRAFIE:
– George DUMITRIU, Dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor la romani, Tipografia Estetica, București, 1931.

Testamentum
Pretorul face o sinteză între formele testamentare cunoscute în dreptul civil, încercând totodată să le
elibereze de formalitățile inutile. El stabilește că testamentul scris, pe care testatorul l -a prezentat la șapte
martori pentru a fi întărit cu sigilii (obsignatio), alături de care își treceau numele lor (superscriptio), are deplină
eficacitate juridică. Moștenitorul instituit printr-un astfel de testament dobândește, în conformitate cu cuprinsul
tablelor cerate, astfel pecetluite și semnate (secundum tabulas), o moștenire pretoriană, adică o bonorum
possessio26.
În epoca Dominatului, toate formele testamentare anterioare cad în desuetudine, fiind înlocuite cu
altele: fie private, care derivă din testamentul per aes et libram și din cel pretorian, fie publice, întocmite
înaintea autorității de stat sau date în păstrarea cancelariei imperiale.
Pentru toate formele testamentare începând cu testamentul mancipativo-nuncupativ, definiții ne sunt
puse la dispoziție chiar de jurisconsulți:

Testamentum est mentis nostrae iusta conte<st>atio, in id solemniter factum, ut post mortem nostram
valeat.
Testamentul este o manifestare a voinței noastre în cadrul legii, pentru a avea tărie după moarte 27.
Testamentum est voluntatis nostrae iusta sententia de eo, quod quis post mortem suam fieri velit.

25
C.Th. 4.6.4.
26
Gaius, 2.104.
27
Ulpian, Reg. 20.1.
 Testamentul este o hotărâre legală a voinței noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să se întâmple
după moartea sa28.

Două caractere reies din formulările citate: cel de act de ultimă voință, respectiv de act solemn. Este
omisă însă clauza ce constituia, în dreptul vechi, centrul de greutate al testamentului: instituirea de moștenitor.
De aceea, credem că, în mod corect, testamentul în Dreptul Clasic poate fi definit ca un act juridic de ultimă
voință, formalist, unilateral și revocabil, prin intermediul căruia o persoană își instituie unul sau mai
mulți moștenitori în vederea îndeplinirii după moarte a voinței sale.
Se observă faptul că instituirea de moștenitor nu mai este punctul central al testamentului, accentul migrând
dinspre latura personală a dispunerii spre cea patrimonială.
Am văzut cum, în Dreptul Vechi, instituirea de moștenitor se putea exprima într-o substituție vulgară sau
într-una fideicomisară. Practica acestora a continuat și în Dreptul Clasic, pentru a garanta aducerea la îndeplinire
a voinței testamentare. Același scop îl urmărește Iustinian, când creează substituția exemplară: ascendentul
putea să întocmească un testament pentru descendentul său, dacă acesta nu avea deplinătatea facultăților
mintale.

*
Ineficacitatea testamentului presupune în Imperiu atât aspecte de continuitate cu Vechiul Drept, cât și
aspecte specifice Dreptului clasic și celui postclasic.
Actul de ultimă voință devenea ineficace ulterior confecționării sale, dacă:
- era revocat de către testator. Revocarea poate avea loc fie prin întocmirea unui nou testament, fie prin
distrugerea materială a primului testament. În dreptul lui Iustinian, se putea revoca și printr-o declarație, în anumite
condiții;
- testatorul suferea o capitis deminutio. Testamentul putea totuși să rîmână valabil, dacă se întruneau
condițiile de aplicare ale ficțiunii instituite de legea Cornelia;
- testatorului i se năștea, după întocmirea testamentului, un copil (postumus). Ineficacitatea decurgea, în
acest caz, din faptul că legea cerea, sub pedeapsa nulității, ca pater familias sau să instituie sau să dezmoștenească
pe toți copiii săi;
- nici unul dintre cei instituiți nu accepta succesiunea, caz în care caducitatea totală a testamentului
deschidea calea moștenirii legale29.
Pretorul, punând bazele unui sistem de drept succesoral întemeiat pe rudenia de sânge, a extins sfera
dezmoștenirii. El a stabilit obligativitatea instituirii sau dezmoștenirii tuturor moștenitorilor: nu numai cei care
se aflau sub puterea lui pater familias, dar și cei care fuseseră emancipați sau adoptați, cu condiția ca aceștia din
urmă să nu se mai afle în familia adoptivă. Dezmoștenirea trebuia acum să se facă nominal pentru toți
descendenții de sex masculin, pentru cei de sex feminin fiind suficientă una globală. În caz contrar, persoana
omisă putea cere pretorului să-i atribuie o parte egală cu cea pe care ar fi dobândit-o ca moștenitor legal,
celelalte dispoziții testamentare rămânând valabile. Această moștenire pretoriană se numește „moștenire
împotriva testamentului” (contra tabulas).

28
Modestin, Dig. 28.1.1.
29
Pomponius, Dig. 26.2.9.
 Iustinian simplifică regimul dezmoștenirii. Împăratul impune forma nominală, indiferent de sexul
descendenților, sub sancțiunea nulității.
Problematica dezmoștenirii a luat o direcție aparte spre sfârșitul perioadei republicane. Tribunalul
centumvirilor (instanță colectivă, cu competențe în materie de proprietate și de moșteniri) s-a văzut sesizat cu o
serie de acțiuni în petiție de ereditate: moștenitorii legali atacau testamentele prin care antecesorul lor dispusese
în favoarea unor persoane străine de familie și cereau să le fie atribuită lor masa succesorală 30. Vechea
solidaritate familială se fisurase grav, iar dispunătorii își exheredau, fără vreun motiv serios, rudele apropiate.
Venind în întâmpinarea acestor realități, tribunalul a admis petiția de ereditate și a desființat testamentul. S-a
considerat că de cuius nu a fost în deplinătatea facultăților mintale, de vreme ce a testat în disprețul îndatoririlor
de afecțiune față de familia sa (officium pietatis – concept preluat din filosofia stoică)31.
Astfel fundamentată, s-a pus la punct o acțiune numită plângerea împotriva testamentului nerespectuos
(querela inofficiosi testamenti). Querela a fost născută, deci, din practica unei instanțe care a avut o existență
suficient de îndelungată și constantă pentru a crea o cutumă. Cu timpul, querela a dobândit un regim de sine
stătător, ca acțiune reală și producând efecte numai în persoana petentului32.
Acțiunea putea fi intentată de ascendenți, de descendenți și de frați și surori. Colateralii trebuiau, în
plus, să fi fost dezmoșteniți în favoarea unor persoane socotite ca nevrednice (turpes), cum sunt: gladiatorii, cei
notați ca infami etc. Condițiile generale de intentare a querelei erau:
a) reclamantul să nu fi primit partea cuvenită din moștenire, calculată la un sfert din ceea ce ar fi primit
ca moștenitor legal (quarta legitima);
b) reclamantul să fi fost lipsit în mod injust de partea care i se cuvenea, chestiune lăsată la aprecierea
suverană a judecătorului;
c) să nu existe pentru reclamant o altă acțiune pentru satisfacerea pretențiilor sale.
Dacă reclamantul câștiga procesul, testamentul era desființat, deschizându-se moștenirea legală.
În Dominat, se fac mai multe reforme cu privire la querela și Iustinian, fixând cu minuțiozitate cauzele
valabile de dezmoștenire, stabilește și cuantumul rezervei în raport cu numărul copiilor. Tot Iustinian limitează
și sfera de aplicare a querelei: urmând o practică a epocii, a hotărât că rezervatarul, ori de câte ori primise oricât
de puțin din moștenire, avea la îndemână numai o simplă acțiune personală în completarea rezervei. S-a ajuns
astfel ca numai cel care nu primise nimic din succesiune să poată intenta o querela inofficiosi testamenti.
Principiul querelei a fost extins și asupra donațiilor făcute de defunct în timpul vieții, în dauna moștenitorilor
rezervatari.
*
În materie de legate, senatus-consultul Neronian atenuează rigiditatea formalismului. Dispozițiile sale
au estompat deosebirile dintre cele patru categorii de legate și au stabilit că, orice legat, dacă este nul din lipsă
de forme, va fi socotit valabil ca legat per damnationem.
Libertatea testamentară, care dădea posibilitate lui pater familias să dispună cum vrea de averea sa, a
fost limitată și în materie de legate. Lex Furia testamentaria a stabilit că nimeni nu poate face legate mai mari de
o mie de ași, iar legea Voconia prevedea că niciun legatar nu poate primi mai mult decât primise cel mai puțin
30
V. exemplele date în Val. Max. VII.7.2 și 8.2; Quintilian, IX.2.9.23; v. și Paul, Sent. 5.16.2 = Dig. 48.18.4. Cu titlu
excepțional, cererea a fost adresată și pretorului (Quintilianus, III.10.3; Val. Max. VII.7.5) iar mai târziu împăratului (Val. Max.
VII.7.3 și 4).
31
Marcian, Dig. 5.2.2; v. și Marcellus, Dig. eod. tit. 5; Quintilian, IX.2.9.
32
Asupra dificultăților întâmpinate, v. Gaius, 4.31 și 95; Ulpian, Dig. 5.2.29.4.
favorizat dintre moștenitori. Măsuri s-au dovedit ineficace practic. Testatorul putea fie să-și risipească întreg
patrimoniul în mai multe legate de o mie de ași, fie să lase numeroase legate mai mici, reducând partea
moștenitorului la valoarea unui astfel de legat. O a treia lege, Falcidia, stabilește că moștenitorul va primi un
sfert (quarta Falcidica) din succesiune și că legatele rămân valabile numai în limitele restului de 3/4.
Neavând putere obligatorie în vechiul drept, fideicomisele primesc o sancțiune juridică în vremea lui
Octavian. Măsura a fost motivată de faptul că acestea serveau mai bine intereselor șefului de familie decât
legatele, supuse la reguli de fond și formă desuete. Astfel, spre deosebire de legate, fideicomisele puteau fi
lăsate nu numai într-un testament, dar și de o persoană care murea ab intestato; de asemenea, puteau fi puse nu
numai în sarcina unui moștenitor, dar și a unui legatar sau a unui alt fideicomisar.
Fideicomisele puteau fi de două feluri: fideicomis particular și fideicomis de ereditate. Fideicomisul
particular avea ca obiect bunuri privite cu titlu particular, asemenea legatelor. Fideicomisul de ereditate se
referea la o cotă parte sau la întreaga moștenire.
În ultimul caz, moștenitorul în sarcina căruia era pus fideicomisul nu primea nimic din moștenire. În schimb, era
obligat, în calitate de erede, să plătească datoriile succesiunii. Pentru a se evita o astfel de situație, s-a admis prin mai multe
acte normative că moștenitorul poate să-și păstreze 1/4 din succesiune pentru datoriile căreia va răspunde, iar fideicomisarul
va răspunde proporțional cu partea primită din moștenire.
Fideicomisele particulare sunt asimilate de Iustinian cu legatele. Măsura s-a datorat, pe de o parte,
atenuării cerințelor riguroase de fond și formă ale legatelor. Pe de altă parte, s-a dorit limitarea libertății prea
mari care domina materia fideicomiselor. De asemenea, s-au atenuat deosebirile dintre fideicomisele de ereditate
și instituirile de moștenitor, fără a se ajunge la o asimilare.
____________________
BIBLIOGRAFIE:
– pentru analiza întregii problematici ridicate de testament: G. DANIELOPOLU, Introducțiune la studiul evoluțiunii
succesiunilor testamentare la romani, Tip. Gutenberg – J. Göbl, București, 1904; N. CORODEANU, Testamentul în Dreptul
Roman. Notele cursului de Pandectae 1934- 1935. Anul I. Doctorat juridic, București, 1935; M.D. BOCȘAN, Testamentul.
I. Evoluția succesiunii testamentare în Dreptul Roman, teză, Ed. Lumina lex, București, 2000;
– pentru interpretarea testamentului: G. CHIODI, L’interpretazione del testamento nel pensiero dei glossatori, Milano, 1997;
– pentru ineficacitatea testamentului: Al. CERBAN, Despre nulitatea și ineficacitatea actelor juridice în Dreptul Roman,
RCDLJ 1911.95;
– pentru legate: G.G. TOCILESCU, Despre legat în Dreptul Roman și în dreptul român, preces de un studiu istoric asupra
legatelor din timpurile primitive până astăzi, Impr. Mănescu, București, 1874;
– pentru legate și fidecicomise: Al. CERBAN, Drept roman. Legatele. Fideicomisele și Donațiunile, București, 1911-1912;
G.A. CUZA, Noi cercetări asupra chestiunii fideicomiselor în Dreptul Roman, Iași, 1924.

Dobândirea moștenirii
Dreptul pretorian a eliberat gestul de acceptare a succesiunii de orice formalități: este suficient ca
eredele să ceară pretorului să i se acorde posesiunea masei succesorale (bonorum possessio). Această măsură
beneficia moștenitorilor voluntari și nu prezenta, de fapt, vreun interes pentru cei necesari. Ambele categorii
erau însă direct interesate o altă problemă: faptul că trebuiau, consecutiv acceptării, să suporte din propriul
patrimoniu eventuala insolvabilitate a defunctului. De ce s-a ajuns la așa ceva?
Am văzut, în capitolul anterior, cum dreptul civil era preocupat de continuarea persoanei defunctului,
în sensul identificării unui nou pater familias. Schimbările social-economice de la finele Republicii au schimbat
semnificația transmisiunii succesorale, accentul deplasându-se pe aspectele de ordin patrimonial. Vechea
formulă a continuitării persoanei nu a dispărut în Dreptul Clasic, dar și-a schimbat fundamental sensul: erezii
(legitimi sau testamentari) sunt acum continuatori ai tuturor drepturilor și obligațiilor antecesorului lor,
patrimoniul defunctului contopindu-se de drept cu al lor, din momentul decesului. Aceasta înseamnă că
acceptarea moștenirii (atât de moștenitorii voluntari, cât și de cei necesari) se făcea pur și simplu, ideea de
continuare nepermițând succesorilor să se eschiveze de la confuziunea* patrimoniilor. Vom analiza în
continuare problemele concrete care decurgeau din acest regim juridic și soluțiile aduse de Dreptul Clasic și de
cel Postclasic.
(1) Acceptarea pură și simplă a moștenirii de către moștenitorii necesari (erezii din prima clasă și
sclavii) putea să le aducă prejudicii, dacă succesiunea era insolvabilă. Ei ajungeau să suporte din fonduri proprii
pasivul succesoral. Pentru a evita o astfel de situație, pretorii au intervenit:
- au examinat societatea contemporană lor și au observat că vechea coeziune familială și ideea de
coproprietate tindeau să dispară. Ca urmare, au dat moștenitorilor sui et necessarii un drept de abținere. Pe
temeiul acestuia, fără să renunțe, aceștia rămâneau totuși străini de moștenire. Consecința era că moștenirea
urma să fie vândută în numele defunctului, iar moștenitorii scăpau de infamie și de obligația de a achita din
bunurile lor personale pe creditorii succesiunii;
- au acordat sclavului instituit testamentar o separație de bunuri (bonorum separatio). Invocare
separației obliga pe creditori să urmărească numai patrimoniul defunctului, nu și achizițiile viitoare ale
sclavului.
(2) Dreptul civil nu stabilise, pentru moștenitorii voluntari, un termen de exercitare a opțiunii
succesorale. Dreptul pretorian a observat practica testamentară republicană, prin care testatorul impunea celor
instituiți să opteze în o sută de zile de la deschiderea moștenirii. A stabilit astfel că, persoanele interesate de
soarta succesiunii (creditorii și legatarii) pot cere pretorului să impună eredelui un termen pentru a se pronunța.
În general, acest termen era de o sută de zile și dacă în acest interval moștenitorul nu se pronunțase, era
prezumat că a renunțat la succesiune. Iustinian mărește termenul până la un an, eredele fiind socotit că a
acceptat moștenirea, dacă nu s-a pronunțat în acest interval.
Care este efectul acceptării succesiunii de către moștenitorii voluntari? Orice acceptant devenea
proprietarul bunurilor succesorale, fiind obligat să plătească legatele și fideicomisele indicate în testament,
precum și datoriile defunctului. În caz de succesiune insolvabilă, putea fi urmărit de creditori și ultra vires
hereditatis. În asemenea situații, el trebuia să achite pe creditori din propria sa avere. Iustinian vine în ajutor și
stabilește că moștenitorul, dacă face un inventar și o evaluare în bani a patrimoniului succesoral, își limitează
răspunderea sa față de creditorii defunctului la activul succesoral. În acest caz, vorbim de o acceptare sub
beneficiu de inventar. Inventarul trebuia să fie întocmit în termen de trei luni de la data când moștenitorul a știut
de deschiderea succesiunii.
Acceptarea moștenirii putea însă aduce prejudicii creditorilor defunctului, în cazul în care moștenitorul
era insolvabil. E.g., pasivul succesoral era de 100 și activul tot de 100, iar patrimoniul moștenitorului era alcătuit
dintr-un activ de 100 și un pasiv de 200, masa patrimonială rezultată va avea un activ de 200 și un pasiv de 300.
Într-o asemenea situație, creditorii defunctului erau păgubiți. Ei vin în concurență cu creditorii moștenitorului și
nu vor primi creanțele în întregime, ci numai o cotă-parte din acestea. Pretorul a combătut inechitatea evidentă,
acordând, atât creditorilor defunctului, cât și legatarilor, o separație de patrimonii (separatio bonorum). Pe
temeiul acesteia, cele două patrimonii (succesoral și al creditorului/legatarului) erau separate unul de celălalt, iar
creditorii moștenirii urmau să fie plătiți din activul succesoral înaintea creditorilor moștenitorului.

Acțiunile succesorale
În materie de petiție de ereditate, un senatus-consult din timpul domniei lui Hadrian a făcut o
deosebire între posesorul de bună-credință (care trebuia să restituie numai îmbogățirea sa) și cel de rea-credință,
care era obligat să despăgubească pe moștenitor de tot ceea ce lipsește acestuia din succesiune (răspunde, e.g.,
pentru fructele pe care a omis să le perceapă, pentru pagubele pricinuite prin cazul fortuit etc.).
Petiția de ereditate nu putea fi intentată decât de către moștenitorul civil. Moștenitorul pretorian avea la
îndemână un interdict (interdictul quorum bonorum), cu ajutorul căruia putea dobândi numai posesia bunurilor
corporale din succesiune. Acest interdict era lipsit, în multe privințe, de eficacitatea petiției de ereditate.
În vederea înlăturării acestei deficiențe, pretorul a asimilat pe moștenitorul pretorian cu cel civil,
îngăduind celui dintâi să intenteze acțiunile defunctului, cu ficțiunea calității de moștenitor civil. Măsura a
permis și creditorilor defunctului să-l urmărească, folosind aceeași ficțiune. O ultimă reformă (sec. II p.Chr.)
acordă moștenitorului pretorian o acțiune similară cu petiția de ereditate, numită hereditatis petitio possessoria.