Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Căsătoria
- Dragoste şi sex.
- Alegerea unui partener.
- Sex înainte de căsătorie.
- Primul contact sexual. Ce ar trebui să ştie o fată şi un băiat înainte să se angajeze în relaţii
sexuale.
- Virginitate.
- Căsătoria tradiţională şi modelul contemporan
- Căsătoria tradiţională
- Căsătoria contemporană
Dragoste şi sex
Dragostea - ca termen - are trei mari accepţiuni: altruism, adoraţie dorință care ar avea -
fiecare - un corespondent în anumite ”centre” existente în fiecare fiinţă umană. Un centru fizic
sau instinctiv, care este plasat la baza coloanei vertebrale; un centru intelectual, localizat în creier
şi un centru emoţional situat în zona plexului solar.
Dragostea la nivel de dorinţă ar corespunde centrului fizic. Altruismul, generozitatea, tendinţa de
a fi util corespund centrului intelectual.
Dragostea ca formă a adoraţiei - corespunde centrului emoţional care permite formarea imaginii
persoanei de care te îndrăgosteşti.
Primul sens se referă la faptul că sentimentul de dragoste, în general, trezeşte ideea de bunătate,
generozitate, alianţă în fata pericolelor, devotament față de interesele celeilalte persoane.
Al doilea sens al cuvântului a iubi este "a vrea", a dori, ambele sensuri adesea coexistă, niciodată
încetând însă de a fi distincte.
Ataşamentul fată de o persoană poate să constituie un semn al dragostei, în primul sens. Teama
de a pierde pe cineva, şi mai ales posesiunea, sunt forme egoiste ale celui de al doilea sens.
Dragostea faţă de propriul copil bazată pe cele mai curate, dezinteresate sentimente. Faci totul
pentru el, îl îngrijeşti, dar parcă-ţi vine şi să-l "mănânci".
În fiecare om există mai multe personaje, corespunzătoare fiecărui mod de a iubi, uneori asociate
şi alteori opuse.
S-ar pune în mod justificat întrebarea: Nu există totuşi o adevărată dragoste, pur altruistă?
Există un acord unanim în acest sens şi anume că "adevărata dragoste nu este niciodată exclusiv
altruistă; se plasează dincolo de egoism şi altruism, înglobându-le pe amândouă dintr-o dată".
A treia accepţiune a dragostei - adoraţia - este şi mai dificil de înţeles şi explicat din cauza
termenilor improprii utilizaţi. "A adora” - o mamă îşi "adoră” copilul - un căţel este "adorabil”.
Un bărbat întâlneşte o femeie şi este cuprins brusc de o puternică emoţie, simte că ceva sa
schimbat în el însuşi, vede ”lumea” altfel. Lumea întreagă îmbracă alt aspect. Adoră acea
persoană în sensul de divinizare. Pe măsură ce trece timpul, persoana respectivă reprezintă o
parte importantă a lumii lui interioare, o poartă peste tot şi nu ca persoană, ci ca "obiect” al
adorării.
Dar dacă dragostea depinde de puterea imaginativă şi de o anumită inteligenţă abstractivă, să se
înţeleagă prin aceasta că toţi oamenii se nasc cu aceste calităţi?
Se pare că nu, şi, în plus, circumstanţele vieţii joacă un rol important în dezvoltarea sau
nedezvoltarea acestor calităţi.
Luând ca exemplu un copil care poate s-a născut cu mari posibilităţi în acest sens, dar care a
crescut într-o familie care n-a ştiut să-i arate afecţiune, el nu a citit în ochii lor adoraţia, nu i-au
’’hrănit” încrederea în el, nu va reuşi niciodată să fie puternic, să-şi manifeste fără dificultate
propriile judecăţi şi sentimente.
Puterea lui imaginativă şi creativă nu s-a putut dezvolta, nu a putut câştiga capacitatea de
abstracţie intelectuală.
În loc de senzaţia de libertate, bucurie, "iubirea” nu-i aduce decât griji, suspiciuni, teamă şi
suferinţă. Realitatea este de cele mai multe ori pentru el exagerată şi mult mai puternică decât o
imagine pe care, oricât şi-a dorit să fie capabil a şi-o construi, nu reuşeşte.
Aceştia sunt aşa - zişii oameni "modeşti", care nu pretind nimic de la viaţă; timizii care nu au
încredere în ei. Se bazează tot timpul pe alţii, dar din acelaşi sentiment de neîncredere şi
subapreciere niciodată nu o recunosc.
Vorbind de calităţi ca puterea imaginativă şi inteligenţa abstractivă este important de subliniat că
unii autori consideră că acestea ar fi calităţi virile. Nu este locul a se intra în amănunte, dar se
afirmă că în orice om există cele două componente, masculin şi feminin.
Indiferent de sex, virilii sunt cei care au mai puternic aceste calităţi. Se înţelege că printre bărbaţi
ar fi mai mulţi din această categorie. Femeile care iubesc aşa se manifestă în general "viril" nu ca
aspect fizic, dar ca atitudine, sigure pe ele, cu iniţiativă, active şi fără să prezinte frecvent
elemente de frustrare, indiferent ce se întâmplă în relaţiile lor cu cei din jur. Extrem de interesant
este că această categorie de femei fiind de obicei înzestrate şi cu calităţi caracteristice sexului lor:
intuiţie în stare de acţiuni concrete, delicateţe şi mai ales profund devotate familiei, copiilor ei.
Ele sunt în stare să fie generoase, să adore şi să dorească a iubi. “Amabam amare" celebra
frază a lui St. Augustine exprimă tocmai această semnificaţie a dragostei, el spune: "am iubit să
iubesc şi nu am iubit femeia".
De cele mai multe ori, persoana iubită nu este altceva decât o imagine pe care celălalt o
percepe senzorial şi mental.
Nu persoana cu calităţile ei fizice şi psihice reale, ci o persoană creată în propria imaginaţie.
Cel care s-a îndrăgostit, de regulă, se desprinde de realitate; de fapt, el o vede prin calităţile de
"absolut" atiribuite la tot ce vine din acea parte, prin orice sistem de percepţie, senzorial,
mental şi sexual el crede că iubeşte o anumită persoană reală, dar de fapt nu acea persoană este
iubită, ci imaginea pe care şi-a făcut-o despre ea.
Oamenii care sunt capabili de asemenea proiecţii (Diamonde, 1986) sunt de cele mai multe
ori aceia care afirmă că s-au îndrăgostit la prima vedere - şi pot iubi cu aceeaşi intensitate de
mai multe ori în viaţă şi la orice vârstă, numai că devin din ce în ce mai selectivi.
Propriile imagini despre cine, cum şi ce fel ar trebui să fie o persoană care să-i corespundă
rămân într-un fel ascunse la limita dintre conştient şi inconştient şi dintr-o dată le vede, le
percepe într-o anumită persoană.
Nu a existat suferinţă nici înainte de a se descoperi persoana pe care o iubeşte în acest fel şi
nici după aceea, fiindcă totul porneşte de la ceva nedefinit şi pe care abia după ce ai descoperit
partenerul descoperi că era "ceva" ce îi lipsea, era o "nevoie" de a iubi. Avea probabil o imagine
prestabilită în acest sens, alegerea putând să fie etichetată "inconştientă". De ce iubeşti acea
persoană şi nu alta? Platon răspunde. "într-adevăr" a fost o alegere; aceasta s-a produs însă ca
rezultat al unor profunde experienţe psihice pe care nu le cunoşti şi cu atât mai puţin nu le poţi
exprima. Nu simţi altceva decât fericire, o bucurie pură, clară şi calmă, fără nimic care să o
tulbure fără agitaţie şi fără ameninţare - o senzaţie neîntâlnită de libertate şi de detaşare faţă de
tot ce te înconjoară, în afară de fiinţa pe cate o iubeşti.
Lumea aceasta specială există numai la început, fiindcă, cu timpul, nu mai este suficient să
porţi "iubirea" în tine abstract. Se intensifică nevoia de a-1 vedea mai mult şi mai des, de a trăi
mai mult alături de obiect, să ştii cât mai multe aspecte din viaţa lui, să-l poţi localiza în spaţiu
şi temporal, dorinţa de aproape cât mai aproape. Adoraţia a ajuns dorinţă.
De exemplu, la întrebarea: - "Care sunt factorii care fac ca căsătoria să "funcţioneze" - răspunsul
este "apriga voinţă a participanților şi o scânteie de noroc".
Căsătoria - model contemporan. Dezvoltarea majoră a tehnologici și schimbările sociale în
societatea contemporană au condus la numeroase alternative experimentale ale căsătoriei şi
relaţiilor între sexe.
Din ce în ce mai frecvent apar aranjamente între cuplurile legale căsătorite, ca de exemplu
domicilii separate, sex extfaconjugal consimţit de ambii parteneri şi în diferite contexte - sau
inversarea structurii tradiţionale - femeia preluându-şi responsabilitatea de a câştiga bani necesari
existenţei familiei - bărbatul ocupându-se de casă şi de copii au apărut în acelaşi timp şi alte
forme de relaţii - ca de exemplu cupluri care trăiesc împreună fără să fie legal căsătorite. Au şi
copii sau folosesc această formă ca pe o perioadă de încercare sau de învăţare înainte do
căsătorie.
Proliferarea unei variaţii atât de mari de forme poate fi interpretat ca o necesitate de revizuire a
conceptului clasic de căsătorie:
Pentru foarte mulţi, discrepanţa dintre condiţiile socio-culturale externe şi structura veche -
concepţiile pe care s- a bazat tradiţional căsătoria - este derutantă şi de aceea se caută ieşiri
(Crosby).
Primul scop al cercetătorilor care s-au ocupat de aceste aspecte a fost să stabilească o corelaţie
între idealurile şi forţele care le influenţează atitudinea.
Au fost investigate în acest sens mii de cupluri şi rezultatele au fost foarte diferite. Unii au
considerat Căsătoria tradiţională ca fiind în parametri normali, alţii că este imperios necesară o
schimbare.
Printre cei care au analizat grupul al doilea, respectiv cei care susţin schimbarea, au fost G.
O’Neil şi N. O’Neil pentru care s-a dovedit evident că problema centrală în căsătoria
contemporană este sistemul de relaţii. Ei susţin că presiunile asupra relaţiilor soţ-soţie s-au
intensificat; că ar exista o permanentă creştere a necesităţii ca relaţiile să ofere o împlinire a două
aspecte importante pentru orice individ:
- să rezolve prin căsătorie nevoia lui de intimitate, dar în acelaşi timp şi o posibilitate de a-
şi dezvolta potenţialul personal fără a distruge relaţia.
Forma tradiţională a căsătoriei nu este atât de flexibilă, nu oferă posibilitatea de egalitate şi
limitează de obicei potenţialul individual de cele mai multe ori al femeii.
Mulţi factori din lumea contemporană - inclusiv speranţa de viaţă prelungită, mai multă educaţie,
o extraordinară mobilitate, o rapidă comunicaţie şi inovaţii tehnologice au schimbat poziţia
femeii şi au creat noi necesităţi pentru o mai mare egalitate în cadrul căsătoriei, şi ui general al
sistemului de relaţii bărbat - femeie. Aceşti factori au creat necesitatea pentru o formulă de
căsătorie schimbată.
Exclusivitatea şi posesiunea "drepturi ale bărbatului" ca sistem în care căsătoria tradiţională nu
mai funcţionează. Nu se renunţă la aspectul de dragoste romantică, la dreptul de a cere, a
pretinde, dar cumulat cu înţelegerea că aceste obligaţii sunt reciproce, nu mai poate funcţiona
sistemul că bărbatul asigură hrana cea de toate zilele şi femeia este casnică, ea face curăţenie,
mâncare şi creşte copii, bărbatul ştie ce bani sunt în casă, decide când şi cum se cheltuiesc
aceştia.
El are opinii, ea nu se pricepe şi deci înţelept ar fi să tacă. De altfel, în majoritatea căsătoriilor
nici alte "constante" nu mai funcţionează, ca de exemplu fericirea până la moarte, aceiaşi prieteni
pentru care amândoi trebuie să dovedească aceeaşi consideraţie, o continuă admiraţie pentru tot
ceea ce face bărbatul, fără îndrăzneala de a ţi exprima o părere, nici o schimbare în relaţii, rare
momente de intimitate, nici o posibilitate de a te ataşa de o altă persoană de sex opus. În ceea ce
priveşte relaţiile sexuale rămân o perimată speranţă că se vor îmbunătăţi cu cât trec anii şi grijile
vor înceta.
Rigiditatea rolurilor a fost intr-un fel stabilită de când s-a pronunţat o primă fază: "prin căsătorie
deveniţi unul" - noţiune care elimină orice identitate ca persoană.
"În aceste condiţii", spunea D.M.Reed, "este remarcabil faptul că aşa de multe căsătorii se
termină prin divorţ, dar că aşa de multe durează atât de mult".
Interogaţi cei a căror căsătorie a durat mult, cum s-a reuşit, care ar fi după ei justificarea, nu s-a
prea putut răspunde. Un fapt a fost însă clar şi deosebit de important: voinţa, iar alții spun că nu
s-au căsătorit din dragoste care trece după un timp şi recunosc deschis că s-au căsătorit
gândindu-se la ce le-ar fi util şi au rămas, n-au divorţat din alt fel de considerente - copii,
prestigiu. Mulţi au decis să rămână împreună fiindcă n-au unde să plece, alţii din motive
financiare şi în sfârşit, unii vor motiva emoţional, simplu, că preferă cunoscutul necunoscutului
(O’Neil).
În general, întrebaţi de ce s-au căsătorit - răspunsul a fost "din dragoste", determinaţi de factorii
geografici, aceleaşi preocupări sau fiindcă "trebuia" (ar fi rămas necăsătoriţi şi în sfârşit "o
sarcină" a determinat momentul).
D.M.Reed încearcă să prezinte căsătoria ca rezultatul a trei forme componente: structura
sociologică a societăţii respective, starea psihologică a fiecăruia dintre soţi şi factorii
adaptaţionali care formează comportamentul marital de-a lungul vieţii.
Factorii sociologici:
Căsătoria oferă o definiţie clară a domeniului sexual.
Istoricii arată că dacă activitatea sexuală nu ar fi fost limitată la familie ar fi fost un adevărat
haos social.
Căsătoria a pus bazele sistemului economic al societăţii, prin distribuirea proprietăţilor.
Căsătoria este forma cea mai potrivită pentru a se combina responsabilitatea relaţiilor sexuale cu
cea a reproducerii şi socializarea.
S-ar mai putea adăuga şi un al patrulea component: căsătoria oferă un cadru de socializare pentru
acei în vârstă, copiii trăind de regulă în alte părţi şi cu alte griji. Ca parteneri, cei în vârstă pot
mai bine să-şi controleze frica de necunoscut, de boală, existenţa sau chiar moartea.
Sociologii descriu pentru lumea civilizată două forme de căsătorie: căsătoria tradiţională, care
este măsurată prin criteriul de stabilitate, uşor de măsurat fiindcă se poate controla prin numărul
de divorţuri, şi căsătorii de companie care se măsoară prin calitatea fericirii celor doi parteneri
(greu de măsurat).
Numărul permanent în creştere al acestui ultim sistem demonstrează plasarea valorii mai mult pe
dragoste şi fericire, decât pe stabilitatea familiei.
S-ar putea ca schimbarea de valori şi în domeniul relaţiilor de căsătorie să fie o consecinţă a
rolului nou pe care-1 capătă sexualitatea ca o componentă a stilului de viaţă.
Reiss şi alţi autori numesc această modificare de atitudini "renaştere sexuală" provocată de mai
mulţi factori:
- Populaţia se mişcă către o etică de tolerare şi afecţiune în viitorul probabil.
- Tineretul va considera că are dreptul de decizie în raport cu propriile considerente şi nu
determinate de modele tradiţionale. Acesta este al doilea factor că deciziile încep să se
bazeze pe o mai bună cunoaştere a responsabilităţii fiecăruia dintre soti, a rolului
fiecăruia în relaţia soţ - soţie.
Un alt factor este importanţa care se acordă performanţelor. Niciodată nu s-a discutat ca acum
despre "satisfacţii sexuale", "potenţial orgasmic", cine are mai mult apetit sexual, femeia sau
bărbatul etc. Importanţa crescândă acordată performanţelor sexuale a condus la un ghid artificial
prin intermediul căruia mulţi se străduiesc nu numai să-şi măsoare competenţa sexuală, ci şi
meritul personal. Aceasta a condus la o nouă dimensiune a bătăliei între sexe privind rolul
comportamentului şi normele de performanţă atribuite atât femeii cât şi bărbatului. În sfârşit, un
ultim dar nu mai puţin important factor mişcarea de eliberare a femeii, constituie o formă de
protest faţă de dreptul bărbatului la "dublu standard". Subliniind faptul că menţinerea femeii în
rolul pasiv de casnică, mamă şi soţie înseamnă nu numai anihilarea ei ca persoană socială, ci şi o
atitudine profund dăunătoare integrităţii ei psihologice.
Într-un articol din "Boston Womens Health Book Collective" se cerea ca rolurile să nu mai fie
stabilite pe criteriul sexual, ci pe valoarea, abilitatea, capacitatea fiecăruia, ca individ.
Factorii adaptaţionali - care formează comportamentul marital de-a lungul vieţii - includ
sistemul de valori în cadrul căruia trăieşte cuplul.
Sistemele de valori au fost descrise ca variabile sociologice. Valoarea adaptării se referă la
distincţia dintre ceea ce este considerat greşit sau considerat corect. în acest sens, ar trebui
amintit că cele mai multe căsnicii se destramă pentru:
- lipsă de înţelegere reciprocă: ceea ce unul consideră corect pentru celălalt este greşit;
- dificultăţile sexuale care de obicei duc la infidelitate;
- banii - din ce în ce mai mulţi se căsătoresc şi trăiesc împreună pentru bani şi, în special
femeile, tind să "iubească" pe aceia care reprezintă o forţă materială sau socială şi mai
puţin pe cei care nu-şi pot forma măcar o carieră (D.MReed).
Căsătoria contemporană. Există o soluţie sau o propunere pentru ieşirea din impas ? Ce spun
specialiştii ?
S-a oferit un nou concept, acela de "căsătorie deschisă". Este un model de relaţii maritale destul
de flexibil, astfel încât să permit progresul ambilor parteneri.
O’Neill şi O’Neill definesc căsătoria deschisă ca o relaţie în care fiecare parte acţionează atât în
interesul lui, cât şi al celuilalt. Este bazată pe o relaţie deschisă şi integră, pe sinceritate, pe egala
libertate şi identitate a ambilor parteneri.
Este o relaţie atât de flexibilă, încât permite modificări care pot fi constant renegociate în raport
de nevoile, problemele care apar. Cel mai important mijloc de a reuni un astfel de sistem de
relaţii este să poli ajunge să înţelegi ce înseamnă "a trăi acum".
A "trăi acum" poate fi un concept oarecum diferit pentru cei doi parteneri, dar ei discută deschis,
încearcă să admită şi până la urmă admit că fiecare este o personalitate, cu idei, opinii şi nevoi,
care trebuie respectate. Fiecare va respinge sau va ceda în cadrul aşa-ziselor "conflicte", dar se
ajunge la a accepta responsabilitatea a ceea ce face fiecare pentru el, şi vor înţelege compromisul
amândoi. Scopul căsătoriei deschise nu mai este statutul de căsătorit, ci relaţia.
Nenumăraţi cercetători au studiat acest concept. S-au propus programe, ghiduri; s-au prezentat
detalii ce se întâmplă când apar copiii. Ce rol va dobândi sexul, dragostea şi fidelitatea în noile
condiţii ?
"Relaţii deschise într-o căsătorie, ca şi în orice relaţie interpersonală, implică a deveni tu, ca
individ, o persoană deschisă, să ştii să te comporţi şi să mânuieşti abil problemele care apar
mereu, se schimbă într-o căsnicie. Ceea ce trebuie recunoscut nu este uşor pentru majoritatea
cuplurilor". (Sexuality Today)
Maturitatea emoţională şi dezvoltarea responsabilităţii, încrederea în tine însuţi: a recunoaşte că
ceea ce se întâmplă nu este vina partenerului, ci a ta, că nu ai ştiut sau n-ai putut să te adaptezi,
nu sunt "daruri" care se capătă peste noapte".
Concluzia autorilor este că forma de căsătorie deschisă nu constituie soluţia definitivă a
problemelor maritale, ci constituie încă un pas.
Este un fel de a recunoaşte că relaţiile interpersonale trebuie să-şi găsească prin căsătorie şi
familie noi semnificaţii, să-şi câştige cu adevărat puterea, indiferent de forma pe care o va
îmbrăca.
Indiferent de vârsta şi de mediul socio-cultural, oamenii au nevoie înainte de toate de cineva să-i
înţeleagă şi să-i protejeze.
Această nevoie de protecţie nu este resimţită numai în schema clasică de căsătorie sau de
interes material. Acest sindrom atinge şi pe cei independenţi de ideea unei instituţii cum ar fi
mariajul - pe cei în vîrstă şi singuri şi pe unii care nu au nici un fel de probleme privind banii.
Cum spunea Bunerie: "Ceea ce caută bărbaţii şi femeile, 1a orice vârstă, unindu-se, sunt reperele.
Oamenii au nevoie să se structureze, ei caută o identitate şi unii au nevoie să simbolizeze ceea ce
trăiesc şi se unesc '’tradiţional" sau ... mai mult sau mai puţin "contemporan".