Luceafarul-Mihai Eminescu

Romantismul este un curent de anvergura europeana, manifestat pe toata intinderea

secolului al XIX-lea, ca reactie la clasicism, exprimand refuzul limitarilor si afirmarea
libertatii de gandire si de creatie. Teme precum iubirea, natura, timpul, cosmosul, conditia
omului de geniu sunt abordate de creatorii romantici, iar in literatura romana, primele
manifestari ale curentului apar in prima jumatate a secolului, asociate idealurilor nationale si
dorintei de unitate,obiectiv al revolutiei de la 1848. “Introductie”, studiul lui M.
Kogalniceanu, publicat in 1840 in revista “Dacia Literara”, devine primul manifest al
curentului, dar, cateva decenii mai tarziu, in contextul noii directii pe care o deschide, prin
studiile sale, Maiorescu, se incadreaza si Mihai Eminescu, in care Zoe Dumitrescu-Busulenga
avea sa vada, mai tarziu, un model am implicarii.
Debutand in 1870 in “Convorbiri Literare” cu 3 poeme care l-au convins definitiv pe
Maiorescu asupra valorii poetului, Eminescu isi va concentra viziunea creatoare intr-o sumara
opera antuma, dar o monumentala opera postuma, sinteza temelor, motivelor, speciilor si
genurilor abordate fiind poemul “Luceafarul”, publicat in anul 1883. Poemul ilustreaza
viziunea romantica asupra lumii, sustinuta de inspiratia folclorica, se dezvolta pe opozitia
geniu-comun intr-o ampla antiteza, iar imaginarul poetic valorifica motive precum:
“Luceafarul”, “visul”, “oglinda”, “metamorfozele”, toate acestea confirmand caracterul
romantic al poemului.
O creatie lirica ampla, “Luceafarul” este un poem construit pe baza unei alegorii, care
debuteaza narativ intr-o formula specifica basmului, evolueaza dramatic prin dialogurile
dintre uman si geniu, teluric si astral, dar ramane esential liric, mastile epice fiind doar forme
ale diferitelor identitati ale vocii lirice.
Caracterul romantic rezida, mai intai, in sursa folclorica a poemului, basmul “Fata in
gradina de aur”, cules de Richard Cunisch si versificat de Eminescu, mai intai in poemul cu
acelasi titlu. Motivul zburatorului, mitul lui Hyperion, divinitate greaca aflata intr-un echilibru
precar intre terestru si cosmic, dar si sursele filosofice venite dinspre Kant si Schopenhauer,
isi gasesc o sinteza in mesajul poemului marturisit de Eminescu, in ideea ca geniul nu poate fi
fericit, nici nu poate ferici pe cineva, dar numele lui scapa de neagra uitare.
In acelasi timp, romantica este constructia discursului liric, articulat pe tema geniului,
in relatie cu iubirea, cu timpul si cu spatiul. De-a lungul celor 98 de catrene se structureaza 2
planuri compozitionale, unul universal, cosmic si altul uman, terestru. Titlul, care este un
motiv anticipativ, pune in relatie aceste 2 planuri si prefigureaza conditia duala a geniului,
care fiinteaza in spatiul celest, dar aspira sa se implineasca in spatiul terestru. Antiteza
romantica geniupcomun este urmarita de-a lungul celor 4 tablouri, proiectate la limita dintre
teluric si celest, apoi in planul teluric, in cel celest, pentru a reuni din nou cele 2 planuri in
ultimul tablou. Primul tablou se deschide intr-un cadru fantastic, specific basmului, in care
Luceafarul, din spatiul deschis al cerului se indragosteste de fata de imparat inchisa in “umbra
tainicelor bolti”. Proiectie a omului comun cu aspiratii inalte, fata raspunde iubirii
Luceafarului, dar, prin 2 invocatii, il cheama in lumea ei. Intalnirea celor 2 indragostiti care
apartin unor spatii antitetice ireconciliabile, nu poate avea loc decat in vis, prin motivul
oglinzii, semn ca fiecare dintre ei proiecteaza in celalalt propriile aspiratii. Nascut, mai intai,
din cer si din mare, Luceafarul se intruchipeaza angelic, dar aparitia sa neptunica ii ramane
straina fetei. A doua oara, se naste din cer si din noapte, ca o zeitate demonica, “un mort
frumos cu ochii vii ce scanteie-n-afara”. In ciuda metamorfozelor aparent omenesti,
Luceafarul ramane o imagine spectrala, o fiinta himerica, pe care fata o respinge, fiindca o
percepe in opozitia viu-mort. Conditia implinirii erotice ramane renuntarea la nemurire, iar
geniul, in conditia sa superioara, este gata de acest sacrificiu.
Cel de-al doilea tablou transfera privirea cititorului catre planul teluric, unde fata de
imparat, renuntand la aspiratiile sale inalte, reface un cuplu romantic, alaturi de Catalin.
Limbajul devine acum colocvial, iubirea e traita ludic, ritualul implinirii ei e sagalnic,
confirmand potrivirea dintre cei doi. Dialogul, articulat pe cuvinte populare si pe expresii
colocviale, aminteste de inocenta poeziilor eminesciene de dragoste si se constituie intr-o
idila.
Odata cu tabloul al treilea, Eminescu va zugravi un impresionant pastel cosmic,
urmarind zborul regresiv al “Luceafarului”, intre ceruri paralele, catre originea universului,
acolo unde “timpul incearca in zadar, din goluri a se naste”. Aici, Luceafarul devine
Hyperion, iar dialogul sau cu demiurgul concentreaza esenta filosofiei Schopenhauer-iene.
Demiurgul ii aminteste lui Hyperion care sunt opozitiile fundamentale intre geniu si comun,
evidentiaza convingator conditia efemera a umanitatii si ii ofera alte ipostaze ale geniului:
inteleptul, artistul, geniul militar. Moartea, pe care o cere, insa, Hyperion, nu este posibila.
Raspunsul demiurgului il determina pe Luceafar sa-si intoarca, in ultimul tablou,
privirea catre Pamant si sa vada implinirea deplina a celor 2 indragostiti, care si-au pierdut
identitatea si care au devenit o intruchipare a cuplului romantic “doi copii cu plete lungi
balaie”. Atmosfera este romantica, de vraja, indragostitii sunt metamorfozati prin iubire, de
aceea Luceafarul nu mai coboara la chemarea fetei, ci isi accepta conditia, concentrand in
raspunsul final, esenta intregului poem, “cercul stramt” ramane o metafora a limitei omenesti,
in vreme ce “sfera” va simboliza lumea nemarginita, in care isi regaseste starea de ataraxie,
redevenind “nemuritor si rece”. Meafora “chip de lut”, departe de a fi dispretuitoare, este
expresia unei intelegeri superioare a conditiei efemere a omului comun
In ciuda amplitudinii ideatice, “Luceafarul” este un poem de o impresionanta
simplitate, cu o limpezime clasica si o armonie exceptionala, limbajul popular (“colo”,
“vecinic”) se armonizeaza cu limbajul cult, neologic(“haos”, “nimb”), cuvintele sunt
imbogatite semantic, versurile au adnacimea unor filosofii, iar versul scurt, rima incrucisata si
ritmul, predominant iambic, ofera discursului o muzicalitate unica.
In concluzie, “Luceafarul” ramane un poem unic, o sinteza a viziunii eminesciene
asupra lumii si o dovada a frumusetii limbii poetice, pe care Eminescu a creat-o.