Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
blând,
Vara Ştefăniţă aleargă prin ploaie şi strigă că stropii nu sunt reci, sunt
calzi, iar ploaia nu e cenuşie, e străvezie, e ca argintul.
Dar şi acele puţine zile senine, în afară de dânsul, nimeni nu le vede. Cel mai
mult bunica se întristează când nepotul afirmă că florile înfloresc peste tot.
În ultimul timp mai ales pe mama tot mai des o bate gândul să consulte medicul.
Iar între timp Ştefăniţă continuă să rămână un om fericit între o mulţime de oameni
nefericiţi. Şi totuşi are şi el clipe de mare tristeţe. În acele clipe îşi
aminteşte de tata. Tata, după spusele mamei şi a bunicii, a dispărut într-o zi, pe
o ploaie cu stropi vişinii. A plecat şi nu s-a mai întors. Ştefăniţă ţine minte
acea zi. Înainte să plece, tata l-a sărutat, a scos din buzunar câteva semincioare
roze şi i-a vorbit:
De atunci nu la mai văzut nimeni. Mama şi bunica plâng mai tot timpul. Ştefăniţă le
sărută, le şterge lacrimile şi le zice că de asta plouă – lacrimile lor se prefac
în stropi de ploaie.
Pe drum spre medic trecură prin faţa unei cafenele pe care era scris cu litere
măşcate: "Îngheţată".
Bătrâna nu-i răspunse. Se căznea să-şi amintească încotro pornise. Uitase totul.
Se înturnă speriată. Văzu o faţă sticloasă, pătrată. Doi ochi ca două globuri de
gheaţă. Frigul ce izvora din acele globuri o străpunseră.
Afară se întunecase de-a binelea. Când intrară în cafenea era dimineaţă. I se păru
că stătură doar câteva clipe. Acum era noapte. Privi în jur şi nu recunoscu
locurile. Nu ştia pe unde s-o apuce. Toate îi erau străine. Se aflau pe o străduţă
îngustă la capătul căreia licărea o luminiţă albastră. Alergă într-acolo. În faţă i
se deschise o stradă largă, luminată de o mulţime de beculeţe multicolore. Maşinuţe
năstruşnice, pântecoase, rotunde, fără uşi, fără fereşti circulau îmbulzindu-se din
ambele părţi.
Bătrâna surâse: "Gândaci", şopti ea. Maşinuţe "Gândac". Nu mai văzuse aşa ceva.
Brusc simţi cum o arde frigul în spate. Se înturnă şi la câţiva paşi îl zări pe
omul din cafenea. Nu avea nici o îndoială – era urmărită. Fără să ezite, cu copilul
în braţe, prin mulţimea de maşinuţe trecu în fugă strada cea Mare. Nu reuşi să pună
piciorul pe trotuar că auzi o bubuitură. Spre groaza ei, îl văzu pe bărbatul din
cafenea sub roţile unui camion. Se repezi să-i acorde ajutor, dar în faţă i se
postă aceiaşi femeie în Alb.
Troleibuzul se deplasa încet, fără să oprească la vreo staţie. Prin faţa bătrânei
şi a copilului se perindau privelişti nemaivăzute. Case albe, înalte, cu vitrine
largi, ornate frumos, de jur împrejur straturi de flori, lumini ce izvorau de peste
tot şi făceau ca noaptea să pară zi.
– Să coborâm, îl trase pe copil bătrâna. Mai iute! Cine ştie unde ne poate
duce această maşină. Trebuie să găsim drumul spre casă…
– Ştefăniţă, rupse tăcerea, bătrâna. Ştii care va fi cea mai mare minune a
acestei zile?
– Care?
Închise ochii, îşi cuprinse nepotul, îşi văzu toată viaţa în faţă, dar spre marea
ei uimire în următoarele clipe nu se întâmplă nimic deosebit. Când deschise ochii
văzu că se află pe o insuliţă plutitoare, plină de flori şi verdeaţă. Deasupra lor
se deschidea cerul cu mulţimea de stele.
– Vreau, strigă Ştefăniţă! Vreau! Numai că nu ştiu cum să fac acest lucru.
Toată lumea trebuie să vadă cât de frumos e cerul cu stele! Ar fi minunat!
– Ce trebuie să fac?
Era o nimica toată. În scurta lui viaţă depănase o mulţime de gheme. În lungile şi
friguroasele nopţi de iarnă, bunica îi depăna poveşti, el depăna gheme.
– Să nu-ţi pară că e uşor, surâse femeia în Alb. Dacă adormi, tot ce-ai
depănat – se va ţese la loc. Să te îngrijeşti să nu scapi aţa din mâini. Nu te lăsa
pradă somnului… Îţi las acest trandafir. Sper că îţi va prinde bine.
Apoi Femeia tăcu. Pe furiş îşi şterse o lacrimă. Luându-şi avânt se înălţă şi
dispăru printre stele.
Continuă să depene. Ghemul se mărea văzând cu ochii. Prin spărtura formată îşi văzu
oraşul. Acolo jos, într-o căsuţă mică, îl aşteaptă mama. Va fi foarte mândră când
va afla de isprăvile lui, îi trecu prin minte. Cu gândul la mama nici nu observă
cum îl prinde somnul.
De al vostru ajutor!
Abia după asta băiatul îşi dădu seama cât e de obosit. Se culcă alături de bunica
şi legănat de insuliţa plutitoare, îmbătat de mirosul florilor adormi buştean. Se
treziră în oraşul lor, pe băncuţa de lângă luminiţa albastră. Strada era luminată
şi lumina venea din cer.
– Ce vis, bunico?
– Bunico, priveşte!
– Nu visezi, zise copilul şi vru să-i spună toată povestea, dar brusc
cerul se întunecă. Casele mohorâte, strada pustie, arborii dezgoliţi, toate câteva
clipe în urmă aurite de razele lunii – se cufundară iarăşi în beznă.
– Eh, oftă bătrâna. Ce păcat că nu pot să-i văd faţa. Dar sunt sigură că e
tânără şi frumoasă. Dacă aş avea anii ei – mi-aş lua avânt şi aş zbura până-n
bolţile cerului… Aş cutreiera străfundurile pământului… Nu m-aş da bătută până nu
aş afla unde e Marius, copilul meu, tatăl tău, Ştefăniţă. Dar sunt bătrână şi fără
de putere. Să ne întoarcem acasă.
Pe neaşteptate însă începu să ningă. Fulgi albi, măşcaţi cădeau lin, uşor şi părea
că peste oraş ninge pentru prima oară. De la albul fulgilor strada prinse contur.
Bătrâna îşi văzu nepotul:
– Ştefăniţă! Strigă ea. Ce s-a întâmplat?! Adineauri erai mic, acum eşti
băiat mare. Îmi ajungi aproape la umăr! Femeia! Femeia aia e o vrăjitoare! Mi-e
frică… Să plecăm de aici!
– Cine te-a adus aici?! Se repezi bătrâna spre copil. Să plecăm acasă!
– Ştefăniţă, bâigui ea. Această femeie… sunt chiar eu… A înviat fotografia
mea de pe perete… Doamne sfinte… Ştefăniţă, femeia asta mi-a furat tinereţea!
De al vostru ajutor!
Steluţele îl prinseră în razele lor ca într-o plasă şi peste câteva clipe se văzu
aşezat pe o podea de beton. De la lumina steluţelor observă că se află într-o
încăpere asemănătoare cu acea de sus. Doar că aici tavanul era sprijinit de o
mulţime de coloane vişinii. Clădirea încetă să se zguduie.
– Tată, am venit, vorbi Ştefăniţă şi glasul lui, în liniştea din jur, sună
ca un ecou. Dar această linişte sinistră fu brusc spartă de nişte sunete stranii
care se înteţeau cu fiecare clipă. Sunetele ţâşneau de peste tot. Din coloanele
vişinii, din pereţi, de sub podea. Plânsete, vaiete, strigăte de durere făcură
clădirea să se zgâlţâie iarăşi. Chiar dacă mai crescuse un pic, Ştefăniţă rămase un
copil. Aceste sunete înfricoşătoare îl speriară. Îşi astupă urechile:
– Tată, unde eşti? Întrebă el şi izbucni în plâns. Mi-e dor de tine, tată!
"De ce nu te văd?", vru să întrebe Ştefăniţă, dar observă cum din centrul
încăperii, de sub podea se strecură o şuviţă de fum. Şuviţa căpătă forma unui sul
şi când sulul se înălţă la câţiva metri, în interiorul lui Ştefăniţă îşi văzu
tatăl. Arăta altfel decât îl ţinea minte. Era foarte înalt. Avea îmbrăcăminte albă,
lungă, strălucitoare, iar faţa îi păru străvezie. Cu toate acestea era tatăl său.
Ştefăniţă alergă spre el.
– Vezi un cerc?
– De ce, tată?
– Am fost zidiţi în această clădire… Însă altceva vroiam să-ţi mai zic.
– Spune-mi, tată!
– Tată…
– Ştiu… E o povară prea grea pentru un copil. Dar nici nu bănuieşti cât de
puternic eşti. Te vei descurca…
– Adio, fiule, auzi Ştefăniţă. Caută torbiţa! Când vor înflori florile –
toate sufletele întemniţate aici vor fi eliberate. Se vor înălţa… Ai grijă de tine,
de mama, de bunica! Nu permite sufletului tău să îngheţe… Femeia în Alb… Femeia în
Alb… fură ultimele cuvinte pe care le mai desluşi Ştefăniţă. Glasul se stinse. În
sală se lăsă aceeaşi tăcere sinistră.
– Aşa e… Oamenii cu ochii de gheaţă sunt însă cei mai adevăraţi căpcăuni.
Se hrănesc, se adapă cu sufletele celorlalţi oameni. Cine nimereşte în ghearele lor
au de ales – să devină ca ei ori să putrezească pe fundul acelei prăpăstii. Îi vom
aştepta în sala în care se adună în fiecare zi. Hai, Ştefăniţă!
– Acum vor dormi, zise femeia în Alb. Ne vom apropia de cel mai important
căpcăun şi-i vom sustrage cheia.
Luară cheia fără probleme. Căpcăunul sforăia de se zgâlţâia scaunul sub el.
Abia acum îşi dădu seama de ce femeia în Alb botezase această grădină drept
"Grădina Durerii". În aerul pe care îl respira plutea atâta durere încât i se păru
că aici se concentrase toată Durerea pământului. Şi pe el îl durea sufletul. Îl
durea sufletul pentru mama, pentru bunica, pentru oraşul cufundat în noapte şi în
ploaie, pentru cei rămaşi pe fundul prăpăstiei. Dar mai ales îl durea sufletul la
gândul că nu va reuşi să smulgă cu tot cu rădăcină floarea Minciunii. Privea
neputincios la dezastrul din jur şi nici nu observă cum fu înconjurat de păsările
negre. Stătea prins ca într-o capcană. Nu-şi dădea seama cum să treacă de aceste
fiinţe înfricoşătoare. Până să născocească ceva – în grădină apărură o ceată de
omuleţi. Gârboviţi, mici, unul din ei i se păru chiar că e vecinul lor de peste
drum. Imediat păsările se feriră şi îşi luară zborul. Pe locul unde stătuseră –
Ştefăniţă observă un pâlc de flori strivite. Oamenii făcură cerc în jurul pâlcului,
şoptiră ceva şi păsările se făcură nevăzute.
Nu reuşi să-şi termine gândul. Văzu cum dintre florile strivite se înălţă o
tulpiniţă. Când tulpiniţa crescu, în vârf observă un boboc de floare. Bobocul brusc
îşi desfăcu petalele. Fu orbit de atâta frumuseţe. Tivite cu aur, cu argint,
petalele florii erau de fapt nişte bijuterii enorme. Era o floare artificială.
Curios, vru să treacă de cercul de oameni, să vadă minunea mai îndeaproape, dar
auzi un răcnet, un muget de se cutremură pământul. Din interiorul florii îşi făcu
apariţia un cap hidos, deformat, cu o gură enormă şi lipicioasă. Dihania porni să
scuipe slobozind pe nări fum negru şi înecăcios. Dezgustat, Ştefăniţă se feri. Apoi
asistă la ceva oribil. Scoţând câteva limbi de foc, fiinţa aia scârboasă îi sorbi
pe omuleţii care nici măcar nu se împotriviră, ca pe nişte mere.
Îşi aminti însă că nimeni nu-l aude, nimeni nu-l vede. Degeaba striga. Ar fi vrut
să aibă un paloş, să răpună capul hidos, dar nu găsi decât o nuieluşă şi începu să-
l plesnească. Acesta, de parcă plesniturile i-ar fi provocat plăcere – zâmbi, mugi,
închise ochii, se sprijini de petalele florii şi adormi sforăind zgomotos.
Rămase trist, abătut şi nu ştia de la care capăt să-nceapă. Merse spre un havuz să-
şi răcorească faţa. În oglinda apei văzu alt chip. Nu mai era copilul de altădată.
Crescuse. Ba chiar îi apăruseră tulei de mustaţă. Nu-şi va ierta niciodată dacă nu
va reuşi să îndeplinească rugămintea tatălui său. Privi cerul şi i se păru că
cerul, soarele – toate sunt de gheaţă. În jur – pământ negru, doar fluturaşii şi
albinuţele şi se mai zbăteau cu aripile frânte. Culese un fluture, îl duse la buze,
îl încălzi cu răsuflarea sa şi brusc fluturaşul i se zbătu în palmă. Apoi brusc îşi
luă zborul. Culese încă unul. Se întâmplă acelaşi lucru. Rând pe rând încălzi în
palmă şi readuse la viaţă toţi fluturaşii şi toate albinuţele. Grădina se umplu
iarăşi de zumzet. Ştefăniţă era fericit. Făcuse o faptă bună. Se simţea însă foarte
obosit.
– Mă voi odihni, îşi zise el, apoi, sprijinindu-se de peretele unui havuz,
adormi.
Se trezi din pricina unui fâlfâit de aripi. Pe deasupra zbura un stol de păsări
albe. Una din ele îi atinse faţa.
Nu avea nici o îndoială, insectele i-au arătat anume ceea ce căuta. Se repezi să o
smulgă, dar tulpiniţa firavă, asemenea unui elastic, revenea la loc de fiecare dată
şi nu se lăsa smulsă. Ştefăniţă îşi dădu seama că balaurul o trage înapoi, în
pământ. Băiatul se opinti, ţinu tulpiniţa cât de mult putu şi în sfârşit căpăţâna
hidoasă îşi făcu apariţia. Mii de albinuţe se repeziră spre ochii balaurului.
Urlând de durere, cu ochii în ace, acesta părăsi floarea luând-o la fugă. Pe
Ştefăniţă îl umflă râsul. Monstrul cu capul enorm avea un trup chircit şi aproape
că nu avea picioare.
De data asta femeia nu dispăru brusc. Merse încet de-a lungul clădirii
până ce Ştefăniţă o pierdu din vedere.
Traversă acelaşi drum. Din sala cu maşinuţe, în care acum nu mai văzu nici
una, merse în prima sală. Se opri pe o clipă. În gând îşi luă rămas bun de la tata.
Apoi, trecând prin spărtura din perete, nimeri în exterior. Nu o văzu pe bătrână.
Porni să o caute şi o găsi adormită la un colţ al Monumentului.
– Da, Magda, sunt Terinte! Continuă să tune cel din maşină fără să-şi facă
apariţia. E adevărat! Am dispărut în aceeaşi zi, dar spre deosebire de prostul tău
de fecior, eu am preferat să trăiesc. Sunt viu şi nevătămat. Ţi-e dor de el,
Magda?! Ha! Ha! Ha!
Atins de seminţele roze, fiara îşi recăpătă imediat înfăţişarea de mai înainte. Cel
căruia bunica îi zise Terinte porni să alerge bezmetic prin piaţă.
– Am orbit, Magda! Strigă el. Nu văd nimic! Fie-ţi milă, Magda! Ajută-mă!
Îţi sunt frate! Frate, Magda! M-ai omorât!
– Îţi spusesem adio, vorbi ea. Însă nu puteam să trec pe alături într-o
clipă de grea cumpănă pentru voi. Să nu-i povesteşti bunică-i despre Marius, despre
Terinte. Va fi o durere prea mare. Acum chiar îţi voi zice adio. Mulţumesc că ai
mers în Noaptea Minunilor!
Străbătură în tăcere fâşia de ceaţă. Erau din nou în oraşul său trist. Aici mai
dăinuia noaptea.
Apoi nu mai zise nimic. Luă câteva seminţe şi le aruncă pe luciul alb al zăpezii.
Femeia se înturnă:
– Nu poate să fie adevărat, îngână ea. Nu credeam să te mai văd. Dar… cine
e băiatul?
– Oana, eşti bolnavă? Cât de mare putea să crească într-o singură noapte?
Am întârziat, Oana. Iartă-ne!
– O singură noapte?! Aţi întârziat?! Doisprezece ani încheiaţi! Ani de
nădejdi şi de deznădejde. Unde aţi fost atâta amar de vreme? Şi femeia îl îmbrăţişă
pe Ştefăniţă. "Băiatul meu, bietul meu băiat", nu contenea ea să îngâne.
– Ştefăniţă? Făcu ochi mari bătrâna. Dar… parcă încă ieri îl duceam de
mânuţă?
– Ba nu, Oana. Nu e bine să uiţi. Acolo unde se lasă uitarea, balaurii îşi
găses culcuşul… Să nu uiţi nimic, Oana! Şi nici tu, copile! Nimic…
În iarna aceea a nins mult peste oraşul cu ochii de Ploaie. Ciudat, dar
orăşenii uitaseră să plângă. În ochii lor apărură sclipiri de adevărată fericire.
Oamenii începeau să înveţe cum să se bucure. Cerul de deasupra oraşului nu mai
rămânea mereu cenuşiu. Mai ales în nopţile când nu ningea, bolta cerească, cu
puzderia de stele, îi scotea din case şi pe mari şi pe mici. Uneori apărea Luna,
arătându-se în toată splendoarea ei.
Bătrânul îşi ducea zilele singur, într-o căsuţă mică, cu două ferestruici
spre drum ce priveau mereu mirate la tot ce se întâmplă afară. Pe pervazul uneia
dintre ferestre trecătorii vedeau zi şi noapte trei flori minunate care nu se mai
ofileau. Curtea moşului – vară şi iarnă era înfrumuseţată cu straturi de flori. Şi
doar Ghioceii nu-şi găsiră locul printre acele flori. În ultima vreme, Ghioceii
înfloreau tot mai rar prin oraş. În fiecare zi, bătrânul pleca spre parcul din faţa
Clădirii Principale. Se aşeza pe vreun scăunaş şi ore-n şir privea la trecători, la
straturile de flori, la hulubii albi.