Tema 6.

Factori de risc
 
6.1. Locuri de muncă care conţin factori de risc
6.2. Supravegherea desfăşurării activităţilor în locuri de muncă ce
conţin factori de risc
6.3. Metodologie de determinare factori de risc
6.4 Colectarea informaţiilor. Identificarea pericolelor. Evaluarea
riscurilor generate de pericole (estimarea probabilităţii şi gravităţii
consecinţelor şi decizia încadrării riscului ca fiind admisibil)
6.5 Planificarea acţiunilor de eliminare sau reducere a riscurilor.
Analiza evaluării. Elaborarea documentaţiei de evaluare a riscurilor
 
6.1. Locuri de muncă care conţin factori de risc
Identificarea factorilor de risc şi a substratului lor cauzal este o
acţiune complexă, care necesită îmbinarea mai multor procedee,
adaptate de fiecare dată condiţiilor respectivei firme.
În principiu, se procedează astfel:
- se analizează vizual, prin studiu de caz, simulare etc.,
pentru fiecare loc de muncă , pe rând, toate elementele
sistemului de muncă aferent şi se stabilesc, pe această
bază, ce deficiente, abateri, caracteristici s.a. ar putea
conduce la accidente sau îmbolnăviri profesionale ;
- se efectuează determinări cu ajutorul metodelor şi
mijloacelor specifice, în cazul factorilor comensurabili sub
aspectul nivelului sau concentraţiei sau pentru care se pot
realiza analize ale naturii elementelor componente ;
- se analizează starea de morbiditate sau diversele
simptome care ar putea indica prezenţa unei afecţiuni
datorate condiţiilor de muncă ;
- se identifică elementele depistate în listele prestabilite
de factori de risc şi factori de substrat cauzal ;
Ordinea de executare a acestor operaţii nu este predeterminată
,dar trebuie parcurse toate pentru a se obţine un rezultat corect.
Studiile şi analizele efectuate privind fenomenul de accidentare
şi îmbolnăvire profesională au relevat incidenta majora a factorilor de
risc proprii executantului. În raport cu factorii de risc obiectivi, cu
excepţia unor cazuri reduse ca număr (calamităţi naturăle, de
exemplu), factorii subiectivi - proprii executantului - se situează şi la
originea acestora , deoarece omul este elaboratorul şi totodata cel
care verifică şi poate interveni asupra celorlalte elemente ale
sistemului de muncă: mijloacele de producţie, mediul şi sarcina de
muncă.
Indiferent de repartiţia sarcinilor între om şi maşină, activitatea
de muncă pe care o desfăşoară executantul cuprinde patru secvenţe
principale:
Ø recepţionarea şi constituirea informaţiei;
Ø elaborarea şi adoptarea deciziilor;
Ø execuţia;
Ø autoreglarea.
Ponderea acestor secvenţe în structura diferitelor posturi de
muncă sau a unuia şi aceluiaşi post, în perioade de timp diferite,
poate varia, dar prezenţa tuturor este obligatorie.
Modul cum executantul realizează aceste secvenţe defineşte
comportamentul său de muncă - totalitatea faptelor, actelor, reacţiilor
( motorii , verbale , afective ) prin care o persoană răspunde
solicitărilor sarcinii de muncă .
Din punctul de vedere al securităţii muncii, distingem un
comportament normal, care nu conduce la periclitarea sănătăţii sau
integrităţii anatomo-funcţionale a executantului şi un comportament
inadecvat, care poate favoriza sau declanşa un accident sau o
îmbolnăvire profesională.
Comportamentul normal presupune două componente:
- evitarea riscurilor prin respectarea prescripţiilor tehnice
şi a reglementărilor privind securitatea şi sănătatea în
muncă referitoare la modul în care trebuie îndeplinită
sarcina;
- neutralizarea situaţiilor de risc create, ceea ce implică
sesizarea rapidă a acestora ( chiar anticiparea lor ), a
elementelor critice, prelucrarea rapidă a informaţiilor,
decizia şi execuţia ei prompte şi rapide.
 Comportamentul inadecvat sub aspectul securităţii şi sănătăţii
în muncă se manifestă prin conduite nesigure sau
necorespunzătoare situaţiilor obiănuite sau neobişnuite de muncă.
Altfel spus, el reprezintă abaterea executantului de la modul ideal de
îndeplinire a celor patru secvenţe ale activităţii prin care se realizează
sarcina de muncă, abatere care poate consta într-o omisiune sau o
acţiune gresită.
În consecinţă, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire
profesională proprii executantului se pot subsuma unei erori la nivelul
verigilor de bază ale activităţii de muncă: erori de recepţie, prelucrare
şi interpretare a informaţiei; erori de decizie; erori de execuţie; erori
de autoreglaj.
Deosebit de importantă pentru stabilirea măsurilor de prevenire
este cunoaşterea substratului cauzal al comportamentului inadecvat
din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă. La modul
general, comportamentul în muncă reprezintă concretizarea
capacităţii de muncă a individului şi reflectă relaţia dintre nivelul
exigentelor adresate executantului ( sub forma sarcinii de muncă ) şi
capacitatea sa de a le răspunde.
Sarcina de muncă se încadreaza printre noţiunile cu ajutorul
cărora se defineşte orice activitate de muncă: funcţii, sarcini,
activitate, operaţii, procese, comportament, cerinţe etc.
Dintre acestea, funcţiile care constituie unitaţi majore ale
muncii, pot cuprinde una sau mai multe sarcini şi sunt foarte variate,
corespunzător scopului proceselor de muncă.
Funcţia implică responsabilitatea în raport cu scopurile
sistemului, are o anumită frecvenţă în ciclul de muncă , include
sarcini şi operaţii care cer cunoştinţe, deprinderi specifice, realizează
unul sau mai multe scopuri prin folosirea unor metode, procedee,
strategii şi, chiar în cadrul unor cerinţe de viteză, precizie, cantitate,
calitate etc.
Un executant poate îndeplini o funcţie singur sau împreună cu
maşina. Aceeasi funcţie poate fi îndeplinită de executanţi aflaţi în
posturi diferite, pe linii diferite sau în cadrul aceleiaşi instalaţii.
Sarcina este reprezentată de un grup de acţiuni legate
temporar şi realizate cu aceleaşi elemente informaţionale şi mijloace
de muncă; este o unitate subordonată funcţiei, are o anumită
frecvenţă, un scop (subordonat scopului funcţiei), necesită anumite
cunoştinţe şi deprinderi şi trebuie să se încadreze unor cerinţe
restrictive: viteză, precizie etc.
Operaţia este cea mai mică unitate a muncii şi este
subordonată sarcinii; se poate caracteriza în raport cu:
- conţinutul - obiecte, reguli, procedee, obiective;
- structura - modul de organizare a elementelor
componente ;
- cerinţe impuse - ansamblul condiţiilor care trebuiesc
respectate de operator pentru a atinge obiectivele muncii (
parametrii acţiunii: viteză, precizie, adecvare la reguli ).
Metoda de muncă reflectă modul în care se realizează sarcina
şi operaţiile în condiţiile tehnologice concrete şi de înzestrare
tehnica ; cuprinde, în general, ordinea de succesiune eficace a
elementelor operaţiei, alcătuirea raţională a mânuirilor şi mişcărilor în
condiţii tehnico-organizatorice precizate.
În raport cu aceste noţiuni definitorii ale activităţii de muncă, se
desprind factorii de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii
sarcinii de muncă:
Ø conţinut sau structura necorespunzătoare a sarcinii de
muncă în raport cu scopul sistemului de muncă sau cu
cerinţele impuse de situaţiile de risc , respectiv :
        - operaţii, reguli, procedee greşite;
        - absenţa unor operaţii;
    - metode de muncă necorespunzătoare
(succesiune gresită a operaţiilor, mânuirilor,
mişcarilor ) ;
Ø cerinţe sub/supradimensionate impuse executantului,
respectiv necorespunzătoare posibilităţilor acestuia.
Prima categorie de factori are la bază o insuficientă cunoaştere
a tehnologiilor şi metodelor prin care se poate ajunge la realizarea
scopului procesului de muncă.
Modul în care pot conduce la accidentare şi / sau îmbolnăviri
profesionale este evident, deoarece determină eroarea la nivelul
executantului.
 A două grupa de factori provine din neluarea în considerare a
variabilei umane, respectiv din stabilirea neraţionala a parametrilor
acţiunilor umane.
În consecinţă, dificultatea şi complexitatea sarcinii fie se
situează sub posibilităţile executantului, fie le depăşeşte, provocând
sub sau suprasolicitarea organismului său. În ambele situaţii are loc
scaderea capacităţii de muncă, datorată oboselii, într-un interval mai
mic decât cel normal, cu efecte uşor de bănuit .
După natură acţiunii lor, factorii de risc de accidentare şi
îmbolnăvire profesionala proprii mijloacelor de producţie se pot
împărţi în trei categorii:
Ø de natură fizica,
Ø chimică
Ø biologica .
Factori de risc de natură fizica. În această categorie sunt incluşi
factorii de natură mecanică şi cei de natură termică.
Factorii de natură mecanică sunt reprezentaţi de :
·        Mişcarile periculoase. Statisticile arată ca cele mai multe
accidente de muncă având cauze de natură obiectivă se
datorează organelor în mişcare ale maşinilor. În funcţie de
rolul lor în cadrul procesului de muncă, mişcarile maşinilor,
ale mecanismelor, organelor de maşini, pieselor etc. pot fi:
a) funcţionale :
- normale în intervalul de timp de funcţionare ,
fara restrictii în legatura cu declansarea ,
întreruperea , dozarea vitezei ;
- cu pericolul autodeclansarii contraindicate
( autopornire prin auto-aprindere , contact
electric etc.; prin actionarea involuntara sau din
greseala ) ;
- cu pericolul întreruperii imprevizibile ;
- cu momente de pericol în cazul în care nu pot
fi sau nu sunt controlate în sensul declansarii ,
întreruperii sau dozarii vitezei ;
b) nefuncţionale : devieri de la traiectoriile normale;
recul; balans; şocuri la pornire sau oprire;
 desprinderea şi proiectarea de corpuri, particule;
ruperea unui element de legătură, desprinderea,
desfacerea unei legături.
Toate aceste categorii de mişcari constituie surse potenţiale de
accidentare, putând produce vătămări sub formă de striviri, tăieturi,
contuzii, străpungeri etc.
Prin urmare, riscurile mecanice sunt reprezentate, în general,
de purtătorii de energie cinetica ai unui echipament tehnic, respectiv
de elementele aflate în mişcare ale acestuia, numite elemente
periculoase.
Accidentarea se produce prin contactul executantului cu un
element periculos. Spaţiul situat în interiorul său împrejurul unui
echipament tehnic în care prezenţa oricărei persoane o expune pe
aceasta riscului de accidentare mecanică este numit zona de risc
mecanic sau zona de pericol mecanic.
Zonele de pericol mecanic pot avea configuraţiile cele mai
diverse.
Mişcarile (elementelor mobile) desfăşurate în zonele de pericol
mecanic au fost denumite mişcari periculoase. Ele se manifesta în
cazul mişcarii de rotaţie ale unui singur element, ale mai multor
elemente, al mişcarilor de translaţie şi al celor combinate.
Dintre parametrii care pot determina caracterul periculos
menţionam :
- valorile ridicate ale turaţiilor sau vitezelor de translaţie
ale elementelor în mişcare ;
- masele mari ale elementelor aflate în mişcare ;
- valorile momentelor de torsiune ;
- valorile forţelor de acţionare ale elementelor în mişcare ;
- amplitudinea mişcarilor ;
- forma şi rugozitatea suprafeţelor elementelor aflate în
mişcare ;
- modul de fixare a pieselor aflate în rotaţie ;
- distanţa între partea rotitoare şi partea fixă ;
- distanţa minimă dintre partea mobilă şi partea fixă ;
- jocul componentelor ;
- dimensiunile deschiderilor etc.
 Caracteristicile enumerate, precum şi altele asemănătoare ,
trebuie considerate, analizate şi apreciate , de la caz la caz , pentru
fiecare element mobil al echipamentului tehnic , precum şi pentru
zonele de pericol mecanic.
·         Suprafeţele sau contururile periculoase. Prin
natura şi forma lor acestea pot fi înţepătoare ,
tăioase , alunecoase, abrazive, adezive. Prin
contactul dintre executant şi diversele parţi ale
mijloacelor de producţie sau obiectelor muncii care
prezintă asemenea caracteristici se pot produce
vătămări cauzate de alunecare şi cădere ( fracturi ,
luxatii ) , taiere , înţepare etc.
 
·        Utilajele sub presiune sau vid. Acestea pot genera
în cazul supra-presiunii explozii , iar în cazul
lucrului în vid implozii.
Principalele utilaje şi instalaţii care lucrează sub presiune sunt
compresoarele , autoclavele şi recipientele butelie de gaze
comprimate.
Pericolul de explozie , în cazul recipientelor butelie sub
presiune , este deosebit de mare la temperaturi ridicate ( în cazul
amplasării acestora în apropierea unor surse de căldură). De
asemenea, dacă în recipientele sub presiune se depoziteaza
substanţe puternic corosive , exista riscul producerii unor
neetanşeitaţi care pot conduce la explozii.
Principalele cauze potenţiale ale accidentelor la utilajele sub presiune
sunt:
- dimensionarea necorespunzătoare a utilajelor, în raport cu
condiţiile de lucru;
- umplerea necorespunzătoare a autoclavelor şi recipientelor
butelie ( lipsa unui spatiu de sigurantă suficient de mare,
necesar în cazul dilatării conţinutului , ca urmare a unor creşteri
necontrolate ale temperaturii ) ;
- lipsa aparatelor de măsură şi control ale presiunii şi
temperaturii ( manometre, termometre ) ;
 - lipsa dispozitivelor de sigurantă ( discuri de explozie , supape
de sigurantă , membrane de sigurantă , capace de protecţie
etc. ) ;
- manevrarea necorespunzătoare a recipientelor , lovirea unuia
de celalalt sau de obiecte tari , răsturnarea , supunerea lor la
trepidaţii ;
- păstrarea buteliilor la soare , în apropierea surselor de căldură
sau în locuri cu substanţe corosive ;
- depozitarea în aceeaşi încăpere a recipientelor butelie care
conţin substanţe incompatibile ( oxigen şi hidrogen, oxigen şi
amoniac, amoniac şi clor, clor şi hidrogen , clor şi oxigen etc. ) ;
- deschiderea brusca a ventilului buteliilor şi recipientelor ;
- introducerea gazelor comprimate în recipiente butelie, în vase
de sticlă sau alte recipiente care funcţionează la presiuni mai
reduse ;
- defecţiuni ale reductoarelor de presiune ;
- ungerea ventilelor şi a manometrelor de la recipientele care
conţin oxigen cu uleiuri sau grăsimi.
Instalaţiile, utilajele şi aparatura care lucrează sub vid pot , de
asemenea , să constituie surse generatoare de factori de risc de
accidentare. Riscurile de implozie apar cel mai frecvent în
urmatoarele cazuri:
- defecte ale materialului ( tensiuni remanente sau neregularităţi
structurale ) ;
- neetanşeităţi ale instalaţiilor , în special când se lucrează cu
produse care , în contact cu aerul, formeaza amestecuri
explozive ;
- lipsa unor paravane de protecţie sau coşuri de protecţie în caz
de implozie ;
- reducerea bruscă a presiunii în instalaţie ;
- vibraţia puternică a recipientelor sub presiune redusă ;
- variaţii bruşte de temperatură şi presiune în instalaţii ;
- încalzirea cu flacară a aparatelor de distilare în vid.
Atât în cazul exploziilor cât şi al imploziilor, vătămările produse
constau , în general , în mutilari parţiale sau totale ale victimei.
 Vibraţiile excesive ale sculelor, utilajelor, instalaţiilor,
cladirilor etc.
Un sistem material scos din poziţia de echilibru , prin
aplicarea sau suprimarea unei forţe , începe să se miste.
Dacă mişcarea sistemului faţă de starea de referinţă este
alternativa , aceasta se numeşte vibraţie sau oscilaţie.
Vibraţiile întâlnite în tehnica sunt variate şi pot fi clasificate după mai
multe criterii.
După forţele care acţionează în timpul mişcarii sistemului
material:
- vibraţii neamortizate - forţa rezistentă este nula ;
- vibraţii amortizate - forţa rezistentă este negativa ;
- vibraţii autoîntreţinute - forţa rezistentă este pozitiva ;
- vibraţii libere - forţa perturbatoare este nula ;
- vibraţii forţate - forţa perturbatoare este diferită de zero.
După numărul gradelor de libertate ale sistemului: vibraţii cu
un grad de libertate, cu două sau mai multe grade de libertate.
După felul mişcarii : vibraţii de translaţie, de rotaţie, de
torsiune.
După evoluţia în timp: vibraţii periodice , aperiodice şi
aleatorii.
Factorii de risc de natură termică. În numeroase ramuri industriale
există locuri de muncă unde, prin natură sarcinii de muncă,
executantul poate intra în contact cu obiecte sau suprafeţe cu
temperaturi excesive : ridicate sau coborâte.
Factorii de risc de natură electrică . Majoritatea instalaţiilor,
utilajelor şi maşinilor sunt acţionate electric. Curentul electric poate
constitui factor de risc de accidentare în muncă în două situaţii :
- realizarea contactului dintre organismul uman şi părţile
componente ale mijloacelor de muncă aflate sub tensiune -
factor de risc direct ( final ) ;
- creşterea bruscă a energiei termice radiate datorită rezistenţei
conductorului - factor indirect ( intermediar ) .
Prima situaţie apare în cazul :
- atingerilor directe , respectiv prin contactul cu elemente
conductive ale instalaţiei sarcini electrice datorită capacităţii,
 prin omiterea descărcării acestora după deconectare ; a fost
scoasă de sub tensiune , dar se află sub o tensiune indusă pe
cale electromagnetică de alte instalaţii , prin omiterea legării la
pământ a elementelor deconectate;
- atingerilor indirecte, produse prin contactul cu un element
conductiv care în mod normal nu este sub tensiune , dar care a
intrat accidental sub tensiune (deteriorarea izolaţiei , contacte
electrice cu alte elemente aflate sub tensiune etc.), prin el
trecând " curenţi de defect " ( curenţi care circulă pe alte căi
decât cele destinate trecerii curentului electric ) ;
- tensiunii de pas , respectiv la atingerea simultană a două
puncte de pe sol ( considerate la o distanţa de 0,8 m ) aflate la
potenţiale diferite ca urmare a scurgerii prin pământ a unui
curent electric ; tensiunile de pas pot să apara în apropierea
unui conductor căzut la pământ , a unei linii aflate sub tensiune
sau în apropierea unei prize de pământ de exploatare sau de
protecţie prin care trece un curent electric.
A doua situaţie se produce atunci când rezistenţa conductorului
nu este corespunzătoare intensităţii curentului care-l parcurge , fie din
construcţie , fie din cauza unei variaţii întâmplătoare a intensităţii
curentului (curenţi suplimentari induşi) sau creşterii rezistenţei
datorate degradării conductorului.
În toate cazurile are loc o creştere a radiaţiei calorice , suficient
de mare pentru a provoca aprinderea îmbrăcămintei exterioare a
conductorului. În funcţie de celelalte
condiţii de muncă ( mai ales dacă sunt prezente în cantitate mare
substanţe inflamabile sau explozive ) se produc incendii şi / sau
explozii.
Curentul electric, în calitate de factor de accidentare în muncă,
poate provoca două tipuri de leziuni:
- electrotraumatismul, care constă în arsuri şi metalizări ale
pielii datorate căldurii dezvoltate de arcul electric format la
punctele de contact sau la trecerea curentului electric;
- electrocutarea, respectiv trecerea curentului electric prin
organism.
          Factorii de risc de natură chimică . În funcţie de proprietăţile
chimice datorită cărora diverse substanţe utilizate în procesul de
muncă devin surse generatoare de accidente şi îmbolnăviri
profesionale , distingem în principal substanţele toxice , caustice,
inflamabile , explozive , cancerigene .
·        Substanţele toxice. Acestea sunt cele care ,
pătrunzând în organism , au o acţiune dăunătoare ,
perturbând funcţiile acestuia şi provocând intoxicaţii
acute sau cronice. Intoxicaţia acută are loc atunci când
substanţa toxică pătrunde în organism în cantitate
mare şi într-un interval scurt de timp , generând
tulburări intense şi imediate ; în situaţia contrară -
cantităţi mici în interval mare de timp - apare intoxicaţia
cronică.
Substanţele toxice pot pătrunde în organism pe cale
respiratorie ( inhalare ) , prin piele ( cutanat ) sau prin tubul digestiv
( ingerare ) .
Pătrunderea toxicelor pe cale respiratorie este cazul cel mai
frecvent în industrie (circa 90 % din intoxicaţii) şi are consecinţele
cele mai grave , deoarece absorbirea acestora la nivel celular şi
molecular se face mai rapid. Ca stare de agregare fizică , asemenea
substanţe se regăsesc sub forma de gaze , vapori , fum , ceaţă ,
aerosoli sau praf.
Pătrunderea toxicelor prin piele are loc , în special , în cazul
substanţelor toxice lichide ( benzină , toluen , xilen , derivaţi
halogenaţi ai metanului şi benzenului etc. ) .
Ingerarea substanţelor toxice este mai rar întâlnită , fiind
posibilă numai din neglijentă .
Riscul specific de accidentare şi îmbolnăvire profesională în
cazul mijloacelor de producţie este de pătrundere a toxicelor prin
piele.
Acţiunea toxicelor asupra organismului poate fi locală , numai
asupra anumitor organe ( de exemplu , benzenul acţioneaza asupra
sistemului nervos central ) sau generală , când afectează toate
ţesuturile şi organele ( de exemplu, acidul cianhidric sau hidrogenul
sulfurat ). Nu se poate face însă o delimitare precisă după criteriul
tipului de acţiune, deoarece majoritatea substanţelor toxice au, în
acelasi timp, şi o acţiune generală şi una locală asupra organismului.
Acţiunea toxică a substanţelor din aceeaşi clasă variază în
funcţie de compoziţia lor chimică. De exemplu , toxicitatea
hidrocarburilor creşte o dată cu numărul de atomi de carbon din
moleculă. Dacă în molecula unei substanţe toxice se înlocuieşte
hidrogenul cu oxigen , sulf sau gruparea hidroxil ( OH ) , toxicitatea
creşte brusc ; acelaşi efect îl are introducerea grupei " amino " sau "
nitro " într-un nucleu aromatic.
De asemenea , toxicitatea creşte o dată cu gradul de
nesaturare : etanul este mai putin toxic decât etilena , iar aceasta , la
rândul ei , este mai putin toxică decât acetilena ; oxidul de carbon
este toxic , în timp ce bioxidul de carbon nu prezinta o astfel de
caracteristică etc.
·        Substanţele caustice. Acestea sunt substanţe care , în
contact cu organismul, provoacă arsuri. Arsurile
chimice constituie accidente şi se caracterizează prin
leziuni organice de intensitate diferită , în funcţie de
natură , concentraţia şi durata contactului cu substanţa
caustica.
·         Substanţele inflamabile. Inflamarea este o ardere de
scurtă durată a amestecului de vapori ai unui lichid
combustibil cu oxigenul din aer şi se produce în urma
creşterii locale a temperaturii datorită unei surse
externe de căldură. Notiunea de inflamare este legată ,
deci , numai de lichidele combustibile , spre deosebire
de aprindere , care este comună tuturor substanţelor
combustibile , indiferent de starea de agregare .
Caracteristic fenomenului de inflamare este faptul ca arderea
se produce şi înceteaza brusc , deoarece căldura degajată nu este
suficientă pentru încalzirea întregii cantitaţi de lichid care să asigure
în continuare formarea vaporilor.
Pe lângă pericolul de incendiu datorat substanţelor inflamabile,
în industrie se pot produce incendii ca urmare a autoaprinderilor
produse de acumulari de căldură provenite din procese chimice sau
biochimice care au loc în însăşi masa substanţelor. Fenomenul de
autoaprindere se manifestă atât la substanţele inflamabile , cât şi la
cele combustibile.
Autoaprinderea de natură chimică are la bază fenomenul de
oxidare şi se poate produce în cazul substanţelor care au o
capacitate intensă de combinare cu oxigenul din aer. Pentru ca în
timpul reacţiei chimice de oxidare să se atingă temperatura de auto-
aprindere , este necesar ca substanta combustibilă să aiba o
suprafaţa mare de contact , iar mediul ambiant să prezinte o
temperatură ridicată.
Autoaprinderea de natură biochimică se datoreaza acumularii
de căldură în interiorul masei de substanţă , ca urmare a activităţii
biologice a microorganismelor.
În desfăşurarea acestui proces se deosebesc urmatoarele faze:
- faza biologică sau începutul de fermentaţie , când
temperatura creşte pâna la 55 ºC ;
- faza începutului de carbonizare, când temperatura se
situează în intervalul 55-100 ºC ;
- faza de înnegrire a produsilor mai putin stabili, când
temperatura ajunge la 140-150 ºC
- faza de carbonizare, când se ajunge la temperatura de
autoaprindere a substanţei date.
·         Substanţe explozive. Exploziile de natură chimică
sunt rezultatul unei reacţii chimice foarte rapide , când
într-un timp foarte scurt rezultă produşi noi , cu
degajare de căldură.
Explozia , în sensul cel mai restrâns al cuvântului , este un
fenomen chimic ( un proces de transformare chimică a materiei ) care
se desfaşoara rapid , însoţit de o degajare tot atât de rapidă a unor
cantitaţi apreciabile de căldură şi gaze sau vapori puternic încalziti ,
care produc un lucru mecanic de deplasare sau distrugere .
Substanţele explozive se descompun sub acţiunea temperaturii
, cu formare de cantităţi mari de gaze. Numeroase substanţe , în
contact cu aerul , formează amestecuri explozive.
Amestecurile explozive sunt caracterizate de limite de explozie
- superioare şi inferioare - care reprezintă cantitatea maximă ,
respectiv minimă , de substanţă , exprimată în procente , care
formează cu aerul un amestec exploziv.
·        Substanţele cancerigene sunt cele care genereaza
tumori maligne , caracterizate printr-o înmulţire
excesiva a ţesuturilor unor organe . În numeroase
legislaţii naţionale se interzice complet utilizarea
industriala a unor astfel de substanţe , al căror efect
este sigur cancerigen.
Factori de risc de natură biologică. În mod deosebit în industria
farmaceutică, în laboratoarele de analize medicale, ca şi în
cercetarea medicală obiectul muncii îl constituie culturi sau preparate
cu microorganisme generatoare de maladii infecţioase : bacterii,
virusuri, spirochete, ciuperci, protozoare.
De asemenea, există procese de muncă unde se lucrează cu
plante periculoase ( de exemplu , ciuperci otrăvitoare ) , precum şi cu
animale periculoase ( şerpi veninoşi etc.), care pot provoca accidente
şi / sau intoxicaţii acute profesionale , decese , răniri, înţepături etc.
Mediul de muncă este cea de a patra componentă a sistemului
de muncă şi include , pe de o parte , mediul fizic ambiant ( condiţiile
de microclimat , iluminat , zgomot , vibraţii , radiaţii , noxe chimice ,
presiunea mediului , factori biologici etc.) , iar pe de alta parte, mediul
social ( relaţiile , atitudinile , interacţiunile , modurile de comportament
etc. ). Influenţa condiţiilor de mediu asupra celorlalte elemente poate
să fie considerabilă ; mai ales asupra executantului pot produce atât
efecte fiziologice , cât şi psihologice , sub forma de vătămări sau stări
patologice.
 
Factorii de risc proprii mediului fizic de muncă se clasifică după cum
urmează :
1.   Factori de risc de natură fizică. Această primă grupă de
factori include mai multe subgrupe , dintre care amintim :
a)   Microclimatul locului de muncă cuprinde :
Ø temperatură excesivă a aerului (ridicată/ scazută);
Ø umiditatea necorespunzătoare a aerului ( ridicată /
scazută);
Ø viteză mare a curenţilor de aer .
 Factorii de microclimat acţionează asupra mijloacelor de
producţie , caz în care îndeplinesc rolul de factori de risc indirecţi şi
asupra executantului ca factori direcţi.
În calitate de factori indirecţi , influenţa lor se concretizează în
ansamblul transformărilor termochimice care se produc la nivelul
mijloacelor de producţie , transformări care perturbă funcţionarea
normală a acestora şi pot genera accidente sau boli profesionale.
Influenţa asupra executantului se traduce într-o serie de
transformări fiziologice. Temperatura mediului ambiant determina
fenomenul de termoreglare a organismului , care are drept rol
menţinerea stării de echilibru termic al acestuia.
Umiditatea relativă a aerului poate afecta direct organismul
uman. Scăderea acesteia sub 30% produce uscarea mucoaselor
oculare şi respiratorii. Muncă în aer uscat sporeşte riscul de
îmbolnăvire , din cauza scăderii capacităţii de apărare a organismului
faţa de flora microbiana din aer. Creşterea umidităţii relative peste
70% devine dăunătoare prin împiedicarea eliminării normale a
transpiraţiei , perturbând procesul de termoreglare.
Viteza curenţilor de aer are o influenţa deosebită asupra stării
de confort termic ; la aceeasi temperatură , în funcţie de viteza lor ,
curenţii de aer pot provoca disconfort , iar la depăşirea anumitor
limite perturbă termoreglarea.
b)   Presiunea excesiva a aerului ( ridicata / scazuta) , precum
şi supra-presiunea în adâncimea apelor.
În condiţii normale, presiunea atmosferică exercitată asupra
organismului uman este echilibrată de contrapresiunea din interior ( a
plasmei sanguine , a ţesuturilor , cavităţilor organismului etc.) şi de ea
depind schimburile de gaze dintre organism şi atmosfera.
La creşterea sau scăderea presiunii atmosferice, proporţia
gazelor din aer nu se modifică , în schimb variază numărul
moleculelor pe unitatea de volum (creşte la presiuni ridicate şi scade
la presiuni reduse). Aceste modificari au consecinţe asupra
solubilităţii gazelor în ţesuturile organismului, generând tulburări
specifice.
c)   Zgomotul excesiv ; ultrasunetele.
 Din punct de vedere al perceperii lor de către organul auditiv,
oscilaţiile acustice se clasifică în: infrasunete, cu frecvenţa sub 20 Hz,
sunete, cu frecvenţe între 20 şi 20.000 Hz şi ultrasunete, cu frecvenţa
peste 20.000 Hz.
În mediul industrial , infrasunetele , sunetele şi ultrasunetele se
suprapun atât în ceea ce priveşte componenţa spectrului oscilatiilor
generate de maşini şi utilaje , cât şi în privinţa acţiunii lor asupra
organismului executanţilor. Numai în mod excepţional se întâlnesc
exclusiv oscilaţii cu frecvenţa sub 20 Hz sau peste 500 Hz , frecvenţa
care reprezintă limita superioară de percepere a analizorului acustic.
Totuşi, la fiecare loc de muncă predomină o anumită gamă ,
imprimând caracteristici specifice mediului fizic ambiant.
Zgomotul este definit , cel mai des , ca un sunet nedorit.
Sunetul este senzaţia auditivă provocata de vibraţia acustică ( deci în
domeniul audibil ) a particulelor unui mediu elastic în jurul unei poziţii
de echilibru.
El apare ca urmare a vibraţiilor unui corp , aşa încât sursele
sonore pot fi grupate în raport cu natura forţelor care produc aceste
vibraţii :
- surse producătoare de zgomot prin acţiune aerodinamică ,
în această grupă fiind cuprinse curgerile laminare de fluid prin
orificii sau curgerile turbulente;
- surse producătoare de zgomot prin acţiune
electromagnetică ;
- surse producătoare de zgomot prin acţiune termică.
d) Iluminatul necorespunzător. Cercetările experimentale au
demonstrat ca 80% din solicitarea nervoasă umană se poate atribui
excitaţiilor optice. Cantitatea cea mai mare de informaţii primite de
către om în procesul muncii o formează semnalele luminoase
recepţionate de analizorul optic . Întrucât purtatorul de mesaj în
transmiterea şi recepţionarea semnalelor optice îl constituie
semnalele luminoase , calitatea transmisiei şi recepţiei informaţiilor
este condiţionata de calitatea iluminatului.
e) Radiaţiile neionizante care interesează în mod deosebit din
punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă sunt: undele
radiometrice de înaltă frecvenţă, microundele , radiaţiile infraroşii ,
ultraviolete şi laser.
Radiaţiile de înalta frecvenţa reprezinta partea din spectrul
radiaţiilor electromagnetice care corespunde undelor radio de la
câtiva kilometri la 50 cm. Microundele au lungimi de unda cuprinse
între 0,04 cm şi 50 cm. Orice obiect care se gaseşte în câmpul
electromagnetic care se formează în jurul instalaţiilor de înaltă
frecvenţă absoarbe o parte din energia acestuia.
Energia absorbită de organismul uman depinde de
caracteristicile câmpului electromagnetic ( intensitate , frecvenţa ) ,
de durata de expunere , de distanţa faţa de sursa de energie , de
microclimat ( temperatura , umiditatea şi viteza aerului ) şi de
particularităţile organismului ( regiunea iradiată , rezistenţa electrică ).
Acţiunea undelor de înaltă frecvenţă şi a microundelor asupra
organismului este cu atât mai puternică cu cât intensitatea şi
frecvenţa acestora sunt mai mari , respectiv cu cât lungimea de unda
este mai mică. Durata de expunere are o importanţa deosebită
deoarece efectul microundelor este cumulativ.
Radiaţiile infraroşii sunt radiaţii electromagnetice cu lungimi de
unda cuprinse între 0,76 şi 425 µ . Ele sunt emise de obiectele
calde , motiv pentru care se mai numesc şi radiaţii termice sau
calorice.
În funcţie de acţiunea lor biologică , radiaţiile infraroşii pot fi
împărţite în două categorii:
- radiaţii de undă scurta ( 0,76 - 1,4 µ ) , care pătrund adânc
în organism ;
- radiaţii de undă lunga ( 1,4 - 25 µ ) , care sunt absorbite de
straturile superficiale ale
   epidermei.
Radiaţiile infraroşii cu lungimea de unda peste 25 µ sunt
nepericuloase pentru organism , având o intensitate mică şi fiind
practic absorbite de aer. Acţiunea biologică a radiaţiilor infraroşii se
manifestă prin efecte locale asupra epidermei şi mucoaselor expuse ,
precum şi prin efecte generale asupra întregului organism.
 Radiaţiile ultraviolete - acţiunea cea mai puternică asupra
organismului o prezintă radiaţiile cu lungimi de undă scurte ( 2000 -
2800 Å ).
Radiaţiile cu lungimi de undă între 2800 şi 3150 Å influenţeaza
tegumentele , iar peste 3150 Å acţiunea biologică este foarte slabă.
În cazul unor expuneri masive , radiaţiile ultraviolete pot să
producă arsuri la nivelul pielii şi mucoaselor mergând pâna la gradul
II , iar la doze foarte mari de ultraviolete are loc o degenerescenţa a
ţesuturilor.
La nivelul ochilor, expunerea excesivă la radiaţii ultraviolete
conduce la apariţia unor leziuni acute ale conjunctivelor sau corneei ,
cunoscute sub denumirea de electro- sau fotooftalmie.
Radiaţiiile laser - laserul ( " Light Amplification by Stimulated
Emission of Radiation " ) este o sursă de lumină coerentă , ale cărei
unde sunt în acord de faza între ele. Lungimea de undă a razelor
este în general cuprinsă între 0,30 µ şi 0,60 µ în regiunea spectrului
de unde electromagnetice , cuprinzând domeniul vizibil ( 0,4 - 0,75
µ ) , ultraviolet ( sub 0,4 µ ) şi infraroşu ( peste 0,75 µ ).
Concentraţia de energie şi focalizarea excepţionala a razelor
laser constituie pericolul principal pe care acesta îl prezintă pentru
organismele vii , în general şi pentru om , în special.
f) Radiaţiile ionizante sunt radiaţii corpusculare sau
necorpusculare care au proprietatea de a crea, prin interacţiunea lor
directa sau indirecta cu materia , atomi sau molecule încărcate
electric ( ioni ) .
g) Potenţialul electrostatic . Fenomenul de încarcare a
corpurilor cu sarcini electrice este explicat în prezent prin două teorii.
Teoria energetică a încărcării arată că transferul electronilor de
la un corp la altul se poate efectua la simplul contact al celor două
corpuri. Dacă aceste corpuri , în contact , sunt separate brusc ,
electronii ( sarcinile electrice care au migrat) nu mai au timp suficient
pentru a reveni pe corpul iniţial şi astfel nu se mai realizează
compensarea , straturile superficiale ramânând neegale. Unul dintre
corpuri va avea exces de electroni (deci este încărcat negativ) , iar
celalalt ramâne în deficit de electroni (deci încărcat pozitiv).
 Teoria bazată pe stratul dublu electric , a lui Helmholtz , implică
existenta la suprafata corpurilor a unui potenţial electric diferit de cel
din interior , rezultând un câmp electric cu potenţial de suprafata.
h) Calamităţile naturale. Acestea formează ultima categorie
în grupa factorilor de risc de natură fizică. Sub această denumire sunt
cuprinse: trăsnetul , inundaţiile , vântul puternic , grindina , viscolul ,
alunecările , surpările şi prăbuşirile de teren sau copaci , avalanşele ,
seismul etc. Toate pot acţiona în calitate de cauze directe ale unor
accidente , în majoritatea situaţiilor mortale.
2. Factori de risc de natură chimică . În categoria factorilor de
muncă de natura chimică proprii mediului de muncă sunt incluse:
- gazele, vaporii, aerosolii toxici ;
- gazele, vaporii, aerosolii caustici ;
- pulberile în suspensie în aer , gazele sau vaporii inflamabili ;
- pulberile în suspensie în aer , gazele sau vaporii explozivi ;
- pulberile pneumoconiogene.
Acţiunea primelor patru grupe asupra organismului uman poate
fi regăsita la prezentarea făcută la categoria factorilor de risc de
natură chimică proprii mijloacelor de producţie.
Pulberile pneumoconiogene. Atmosfera de la locurile de muncă
are întotdeauna un conţinut  de pulberi , dintre care cele mai
periculoase sunt cele invizibile, cu diametrul mai mic de 5 microni.
S-a constatat că o parte dintre ele pot provoca transformari
pulmonare , numite generic " pneumoconioze ". Pulberile generatoare
de pneumoconioze sunt numeroase , atât de natură minerală , cât şi
vegetală : pulberi cu conţinut  de bioxid de siliciu, azbest , silicaţi
naturali , cărbune , unele metale ( beriliu , aluminiu , carburile
metalelor dure ) , fibrele de lâna , de bumbac etc.
3. Factori de risc de natură biologică. În cazul în care în
procesul de muncă se utilizează microorganisme, acestea pot să
ajungă în suspensie în aer, provocând afecţiuni pulmonare: infectii,
alergii etc., generate de bacterii, virusuri, richetii, spirochete, ciuperci,
protozoare.
4. Caracterul special al mediului . În ultima categorie de
factori de risc proprii mediului fizic de muncă se încadrează
caracterul special al acestuia în anumite procese de muncă :
subteran , acvatic , subacvatic , mlăştinos , aerian , cosmic.
Reprezentând un mediu care nu este propriu existentei omului , va
produce suprasolicitarea psihică a executantului , tradusa prin
oboseală excesiva , manifestari depresive etc., mergând pâna la
psihoze de claustrofobie , fotofobie s.a.
5. Factorii de risc proprii mediului social de muncă reprezintă
o alta componentă a mediului de muncă.
Între executant şi colectivitatea în cadrul careia îsi desfasoară
activitatea se creeaza legături , dependente şi interferente care
variază în funcţie de nivelul integrării în colectiv şi care exercită o
influenţa determinantă asupra comportamentului sau.
Concepţiile şi obiceiurile din cadrul unei colectivităţi , precum şi
modul cum apreciază grupul respectiv riscul , determină într-o
masura foarte mare comportamentul sub aspectul securităţii şi
sănătăţii în muncă.
Relaţiile care se stabilesc între membrii implicaţi în realizarea
unui proces de producţie , atât pe orizontală cât şi pe verticală ,
alcătuiesc "mediul social" sau "ambianţă socială" de muncă.
Factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională
proprii mediului social de muncă sunt de natură relaţiilor interumane.
Climatul social neadecvat sub raportul securităţii şi sănătăţii în
muncă este caracterizat de :
Ø relaţii primare şi competenţe necorespunzătoare nivelurilor
de responsabilitate ,
Ø structura comunicaţională defectuoasă,
Ø neconcordante între relaţiile formale şi informale etc. .
Relaţiile primare necorespunzătoare se manifestă prin
perturbări şi întreruperi de relaţii între membrii colectivităţii , formal
asimilate , ceea ce are drept consecinţă faptul că echipa de muncă ,
în calitate de formaţie sociala , nu mai funcţionează în conformitate
cu scopul său .
Dintre motivele perturbărilor de acest gen putem enumera :
a) adaptarea insuficientă a unei persoane ;
b) lipsa de asimilare într-un grup de muncă ;
c) izolarea noului venit ;
d) dezacordul dintre structurile de grup ;
 e) tensiuni între categoriile de vârsta ;
f) relaţii insuficient consolidate între membrii colectivităţii .
Relaţiile cu colegii de muncă ( relaţii pe orizontală ) sunt mai
semnificative şi mai importante în ceea ce priveşte producerea
accidentelor decât relaţiile cu superiorii ( relaţii pe verticală ) ,
deoarece contactul social este de durata mai mare în primul caz .
Deficientele din sistemul de comunicare conduc la perturbarea
activităţii , la disfuncţii cu repercusiuni directe în planul securităţii
muncii .
Lipsa de satisfacţie în muncă constituie o importantă cauză de
accidentare .
 
 
6.2. Supravegherea desfăşurării activităţilor în locuri de muncă
ce conţin factori de risc
Evaluarea riscurilor profesionale este o obligaţie a angajatorilor
cerută de directivele europene transpuse în legislaţia
naţională. Fiecare stat membru al Uniunii Europene a aderat la un set
de valori comune, reprezentat de obicei prin directive europene în
toate domeniile, inclusiv în cel al securităţii şi sănătăţii în muncă.
Principiul de bază al politicii europene comune în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă este următorul:
Ø Fiecare lucrător al Uniunii Europene merită un loc de
muncă sigur
Evaluarea riscurilor profesionale este un instrument ce
demonstrează aplicarea principiilor de prevenire la nivelul
întreprinderii/unităţii. Aceasta înseamnă că orice întreprindere trebuie
să anticipeze pericolele care pot genera accidente de muncă sau boli
profesionale, în loc să reacţioneze după ce astfel de evenimente au
avut loc. O etapă esenţială pentru a implementa o abordare
responsabilă în domeniul securităţii şi sănătăţii la locul de muncă este
evaluarea riscurilor profesionale.
Înainte de a se realiza o evaluare a riscurilor profesionale, locul
de muncă trebuie să îndeplinească cerinţele minime de securitate şi
sănătate în muncă legale în vigoare.
 Procedura de evaluare a riscurilor profesionale în întreprinderile
mici şi mijlocii poate fi rezumată după cum urmează:
• Identificarea pericolului
• Eliminarea pericolului dacă este rezonabil posibil
• Analizarea pericolului dacă acesta nu poate fi eliminat şi
evaluarea riscului
• Luarea de măsuri pentru a limita consecinţele
• Supravegherea riscurilor
Evaluarea riscurilor profesionale trebuie să acopere fiecare
activitate şi fiecare post de lucru dintr-o întreprindere, luând în
considerare fiecare componentă a sistemului de muncă, respectiv
lucrător, sarcină de muncă, echipamente de muncă şi mediu de
muncă. Evaluarea riscurilor serveşte la îmbunătăţirea continuă a
condiţiilor de muncă şi, în acest scop, necesită o documentare
adecvată şi susţinută.
În evaluarea riscurilor profesionale se recomandă implicarea
lucrătorilor şi, dacă este cazul, a reprezentanţilor acestora cu
răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, respectiv a comitetelor de securitate şi sănătate
în muncă.
Lucrătorii cunosc cel mai bine situaţiile periculoase de la
posturile de lucru, iar comitetelor de securitate şi sănătate în muncă
şi reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă sunt formaţi şi informaţi cu privire la pericolele
specifice activităţilor din întreprindere.
Pentru a înţelege abordarea unei evaluări de risc este important
să se definească termenii de bază:
Ø Pericol: orice poate cauza o vătămare
Ø Risc: combinaţia între gravitatea vătămării şi probabilitatea
unui pericol de a cauza vătămarea
Ø Evaluare a riscului: procesul de estimare a pericolelor la
postul de lucru
Ø Prevenire: aplicarea de măsuri pentru eliminarea sau
reducerea riscului înainte ca un eveniment să aibă loc.
Cunoaşterea şi evaluarea riscurilor dă posibilitatea persoanei
juridice de a intreprinde acţiuni, care să conduca la reducerea sau
 eliminarea lor. A investi în prevenirea accidentelor de muncă şi a
imbolnăvirilor profesionale inseamnă a investi în imbunătăţirea
activităţii societatii.
Activitatea de prevenire fiind o componenta intrinseca a
procesului de muncă, poate sa-l influenteze sub urmatoarele aspecte:
Ø   Continuitatea procesului de producţie - se ştie
că producerea unui accident generează întreruperea
lucrului pentru o perioadă de timp relativ limitată, dar în
acelaşi timp generează o stare de tensiune nervoasă
în rândul personalului datorată evenimentului şi
incertitudinii. Acest lucru face ca procesul de muncă să
se desfaşoare cu scăderi ale ritmului de muncă şi
implicit cu scăderea producţiei.
Ø   Reducerea costurilor - mijloacele de prevenire a
riscurilor, bine alese, măresc viteza de derulare a
fluxului tehnologic micşorând sau eliminând timpii
morţi, fapt ce conduce la o creştere a producţiei şi
implicit la reducerea cheltuielilor pe unitatea de produs.
în acelaşi timp sunt eliminate şi cheltuielile făcute cu
realizarea măsurilor de protecţie a muncii, ce se pot
dispune în urma cercetării eventualelor accidente ce
se pot produce în sistemul dat.
Ø   Creşterea eficienţei muncii - aplicarea unor
măsuri de prevenire conduce la reducerea sau
eliminarea cheltuielilor făcute cu repararea utilajelor
afectate de accidente, la eliminarea costurilor directe
ale accidentului (asistentă socială, plata concediului
medical, ajutoare materiale etc), la evitarea
perturbărilor procesului de producţie prin reorganizări
ale personalului precum şi la eliminarea cheltuielilor
suplimentare legate de pregătirea personalului ce
suplineşte pe cei accidentati.
Ø   Creşterea productivităţii - alegerea tehnologiilor
şi a echipamentelor cât mai putin periculoase,
stabilirea ergonomică a fluxului tehnologic,
disciplinarea (tehnologică) a personalului, respectarea
graficelor de întreţinere şi reparaţie sunt tot atâtea
elemente care contribuie la creşterea productivităţii,
atât prin creşterea randamentului utilajelor cât şi prin
creşterea randamentului personalului. De asemenea,
un rol deosebit la creşterea productivităţii îl are
realizarea unui mediu de lucru normal. Este ştiut faptul
că un mediu ambiental corect conduce la creşterea
atenţiei şi implicit la reducerea numărului de rebuturi
prin creşterea confortului în muncă.
Ø   Creşterea calităţii produselor - acest fapt se
realizează aproape automat derivând din disciplinarea
personalului prin respectarea procedurilor de lucru. Un
produs realizat în condiţiile optime prevăzute de
procedurile de lucru nu poate fi decât un produs de
calitate.
Ø   Îmbunătăţirea climatului socio-profesional -
implicarea întregului personal în activitatea de
prevenire a riscurilor conduce la conştientizarea rolului
socio-profesional pe care îl are fiecare. De asemenea,
aceasta conduce la găsirea celor mai bune metode de
organizare a muncii (formarea echipelor de lucru,
transmiterea sarcinilor de muncă etc.). Un personal
conştient de sarcinile sale, cunoscător al mijloacelor de
acţiune este un personal performant. Relaţiile
profesionale şi sociale corect stabilite în cadrul
formaţiei creează un climat de siguranţă şi încredere,
care favorizează creşterea eficienţei muncii.
Ø   Creşterea prestigiului societăţii - prin asigurarea
unor condiţii de securitate sporită în muncă, prin
neintervenţia unor factori perturbatori cauzaţi de
accidente în respectarea contractelor şi
angajamentelor şi ca urmare a realizării unor produse
de calitate, atât în randul angajaţilor proprii cât şi în
rândul beneficiarilor şi colaboratorilor se va crea o
imagine favorabilă cu privire la seriozitatea societăţii.
 Ø   Eliminarea consecinţelor administrative,
contravenţionale sau penale suferite de eventualele
persoane vinovate de producerea unor accidente
precum şi despăgubirile către victime sau urmaşii
acestora.
 
 
6.3. Metodologie de determinare factori de risc
Evaluarea riscului este procesul de estimare a celor
două elemente de bază, probabilitate şi gravitate, menţionate mai
sus.
Dacă lucrătorul va fi instruit, cu siguranţă va acorda mai
multă atenţie şi aceasta va reduce probabilitatea unui accident de
muncă.
Dacă lucrătorul va primi echipament individual de protecţie, se
va reduce gravitatea unui accident de muncă.
Ambele măsuri vor reduce riscul, dar pericolul în sine va
rămâne.
Maniera de abordare a oricărei evaluări de risc profesional
trebuie să îndeplinească criteriile prevăzute în Legea nr. 319/2006,
care introduce măsuri pentru a încuraja îmbunătăţirea securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă.
Evaluarea riscurilor în formă scrisă nu se realizează doar
pentru a arăta autorităţilor competente că s-a îndeplinit o obligaţie
legală. Aceasta permite partenerilor interni (cum ar fi lucrătorii,
comitetelor de securitate şi sănătate în muncă etc.) să afle
constatările făcute şi să urmărească realizarea măsurilor de
prevenire stabilite în urma procedurii de evaluare a riscurilor.
O evaluare de risc trebuie să fie:
Ø Sistematică - urmând o procedură definită, respectiv
o metodologie
Ø Cuprinzătoare - pentru a aloca priorităţi măsurilor
recomandate
Ø Adecvată - în ceea ce priveşte gravitatea şi
probabilitatea pericolelor
 Ø Documentată - pentru a demonstra că măsurile
recomandate se bazează pe dovezi
Evaluarea riscurilor trebuie să fie realizată într-un mod
sistematic pe bază unei metodologii definite şi logice. Punctul de
plecare trebuie să fie o examinare generală (analiza situaţiei curente)
ce relevă situaţia întreprinderii din punctul de vedere al securităţii şi
sănătăţii în muncă.
Evaluarea riscurilor dintr-o întreprindere trebuie să fie destul de
cuprinzătoare pentru a oferi soluţii alternative pentru combaterea
riscurilor profesionale (de preferat la sursă) şi
să stabilească ierarhizarea şi prioritatea măsurilor de prevenire.
Aria de acoperire şi nivelul de detaliu al unei evaluări de risc
trebuie să respecte mereu gravitatea şi probabilitatea riscurilor
profesionale. Pentru aceasta, trebuie să se arate că se iau în
considerare pericolele general recunoscute dintr-o ramură industrială,
dar trebuie să se demonstreze că s-au avut în vedere şi constatările
concrete de pe teren, la un moment dat.
Evaluarea de risc trebuie să fie adecvată, în sensul
că profunzimea analizei şi nivelul măsurilor trebuie să fie diferite
pentru pericolele majore şi minore. Păstrarea rapoartelor şi fişelor
legate de evaluarea de risc şi a altor documente reprezintă o
bună practică de securitate şi sănătate ce are ca scop analiza
evoluţiei şi asigurarea dovezilor cu privire la starea de securitate din
unitate.
Documentaţia va servi unor scopuri interne, ca bază pentru
instruirea periodică a lucrătorilor, deoarece aceştia trebuie informaţi
cu privire la pericolele şi măsurile de la postul de lucru. Mai mult, se
recomandă folosirea documentaţiei pentru realizarea listelor de
verificăre, ce reprezintă un instrument simplu pentru stabilirea de
proceduri de supraveghere a condiţiilor de securitate şi sănătate la
postul de lucru.
 
6.4 Colectarea informaţiilor. Identificarea pericolelor. Evaluarea
riscurilor generate de pericole (estimarea probabilităţii şi gravităţii
consecinţelor şi decizia încadrării riscului ca fiind admisibil)
Informaţii şi documente recomandate:
 Ø Descriere sumară a postului de lucru sau a zonei evaluate
Ø Liste utilizate pentru verificarea sau supravegherea postului de
lucru
Ø Listă de măsuri pentru monitorizarea ulterioară a evaluării de
risc
Ø Numărul şi tipul lucrătorilor (sex, vârstă, grupuri sensibile la
riscuri specifice)
Ø Verificări medicale necesare
Ø Lista echipamentului individual de protecţie necesar pentru un
post sau zonă de lucru
Ø Documentaţie cu privire la echipamentul individual de protecţie
(manuale de utilizare, inspecţii periodice etc.)
Ø Inventarul substanţelor chimice şi fişele tehnice de securitate
relevante
Ø Rapoarte cu privire la supravegherea tehnică a echipamentului
de muncă
Ø Cărţile tehnice sau instrucţiunile de utilizare a echipamentelor,
utilajelor şi instalaţiilor
Ø Rapoartele inspecţiilor iniţiale şi periodice pentru echipamente,
utilaje şi instalaţii
Ø Prevenirea incendiilor şi alte planuri în caz de urgenţă (de ex. în
caz de cutremur, inundaţii)
Ø Instruire specializată necesară
Ø Semnalizarea de securitate şi sănătate şi restricţii de acces
Ø Rapoarte ale sesiunilor de instruire (conţinut, program, lista
participanţilor etc.)
Ø Planul de situaţie
Ø Regulament intern şi instrucţiuni de lucru
Pentru a organiza o evaluare de risc adecvată, trebuie alese
persoane competente.
O largă participare asigură acceptarea măsurilor ce vor fi eventual
luate, şi în acelaşi timp, conştientizează asupra posibilităţii apariţiei
altor riscuri decât cele identificate. În acest scop, se formează o
echipă compusă din angajator sau reprezentantul său autorizat,
lucrătorii desemnaţi pentru activităţile de protecţie şi prevenire a
riscurilor profesionale, conducătorii locurilor de muncă – în special cei
responsabili de producţie, reprezentanţii lucrătorilor şi - în funcţie de
natură pericolelor şi gravitatea presupusă a riscurilor - medicul de
medicina muncii şi experţi. În cazul în care s-a stabilit deja un comitet
de securitate şi sănătate în muncă comitetelor de securitate şi
sănătate în muncă, acesta trebuie consultat cu privire la componenţa
echipei.
Mai ales în faza de identificare a pericolelor, nu numai că se
recomandă, dar este
obligatorie implicarea lucrătorilor. În majoritatea cazurilor ei cunosc
cel mai bine pericolele asociate fiecărui loc de muncă. Experienţa lor
trebuie folosită pentru ca evaluarea de risc să se bazeze pe condiţiile
existente.
Angajatorul/reprezentantul conducerii, precum şi comitetul de
securitate şi sănătate în muncă trebuie să primească, să discute şi
să aprobe rapoartele periodice din partea echipei responsabile cu
evaluarea riscului.
Numărul membrilor ce trebuie implicaţi depinde de mărimea
întreprinderii şi de gravitatea riscurilor prezente la postul de lucru.
Mărimea şi activitatea economică a întreprinderii
determină gradul de complexitate, timpul şi resursele alocate
evaluării de risc.
Evaluarea de risc este un proces continuu şi trebuie reînnoit
periodic pentru a reflecta schimbările condiţiilor de muncă. O astfel
de reînnoire se recomandă o dată pe an şi de fiecare dată când
condiţiile de muncă se schimbă semnificativ (de ex. când se
instalează noi echipamente de muncă).
Luând în considerare că o evaluare de risc este un proces ce
are ca scop îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă, echipa de
evaluare a riscului trebuie privită ca o instituţie semipermanentă ce se
întruneşte periodic pentru a înnoi şi adapta evaluarea de risc la
schimbările survenite şi pentru a monitoriza progresul în
implementarea măsurilor.
Experienţa a arătat că, pentru a trezi interesul, a creşte
motivarea şi a implica activ membrii echipei, este benefică discutarea
unor aspecte practice cu privire la îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii
la locul de muncă: creşterea productivităţii, evitarea deşeurilor,
economisirea costurilor etc.
 
6.5 Planificarea acţiunilor de eliminare sau reducere a
riscurilor. Analiza evaluării. Elaborarea documentaţiei de
evaluare a riscurilor
 

 
 
 
 
 
  
 

 
 
 
 
 
FIŞĂ  DE  IDENTIFICARE
RISCURI                                                                          model
 
Cod atelier ,secţie, birou, colectiv:________________
Denumire:___________________________________
Locul de Muncă cu pericol deosebit de accidentare sau
îmbolnăvire profesională:____________________________
 
 
Factori de risc:___________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
 
  
Materii prime şi materiale folosite în procesul de  
muncă :
 
 
 
Analize toxicologice:______________________  
_______________________________________
 
Materiale igienico_sanitare (categoria……)  
-
săpun__________________________________
_
-
prosop__________________________________
- perie de
unghii___________________________
-
unguent_________________________________
 
Alimentaţia de protecţie ( criteriul……)