Echilibrul Puterii este o modalitate de mentinere a stabilitatii intr-un sistem compus din

mai multe unitati autonome. (Daca era vorba de un sistem compus din unitati
subordonate una fata de alta, aceasta misiune trebuia sa cada in sarcina autoritatii
centrale, care regleaza sistemul). Desigur, ramane problema "autoritatii" care asigura
repartizarea echilibrata a puterii in cadrul sistemului compus din unitati/entitati
autonome. De regula, aceasta autoritate a fost fie o mare putere, fie un grup de mari
puteri care, la momentul respectiv, asigurau conducerea sistemului ori prin deciziile pe
care le impuneau altora, ori prin propria lor actiune.

            Premisele asigurarii stabilitatii pe aceasta cale sunt, in esenta, doua:

 ca toate unitatile/entitatile sunt necesare sistemului;

 si ca, daca nu se intervine, una din unitati/entitati va cauta sa le "inghita" pe
celelalte (politica este lupta pentru putere, atat pe plan intern, cat si extern) "Since
the goal is stability and the preservation of all the elements of the system, the
equilibrium must aim at preventing any element from gaining ascendancy over
the others" (Morgenthau, 189)

            Pe plan intern, echilibrul este mentinut prin intermediul separatiei puterilor, in
virtutea caruia, pe de o parte, nici una dintre puteri nu o detine in totalitate, ceea ce
presupune cu necesitate colaborarea lor in exercitarea actului de conducere, iar, pe de
alta, ca se pot controla reciproc.

            In ce priveste tipurile de actiune, in linii generale acestea sunt doua:

 opozitia directa, in care doua puteri se confrunta reciproc (de retinut ca nu avem
de-a face cu o confruntare exclusiva, ci ca, in realitate, este vorba de o impletire
intre confruntare/conflict si colaborare; pana si in razboi, partile colaboreaza,
chiar daca si numai tacit);
 competitia, care presupune existenta unui obiect al acesteia, de regula o terta
parte (statele A si B sunt in competitie unul cu altul pentru statul C)

            In decursul istoriei, s-au conturat o serie de metode practice de mentinere a

echilibrului si asigurare, pe aceasta cale, a stabilitatii in cadrul sistemului:

 metoda DIVIDE ET IMPERA, prin intermediul careia se crea un conflict,

manevrandu-se astfel incat ambele parti sa caute sprijin ("cine isi cauta un
protector, gaseste un stapan") de la cel care l-a provocat (istoria este plina de
exemple de acest gen, cele mai recente fiind inregistrate in cazul dezmembrarii
imperiilor britanic si sovietic - similitudinea este remarcabila -, precum si in
Iugoslavia);

 metoda COMPENSATIILOR, in virtutea careia fie se atribuiau teritorii (care, la

randul lor, insemnau polulatie si/sau resurse), fie bani (compensatiile de razboi,
de pilda); in ce priveste teritoriile, practica inregistreaza fie posesiunea
nemijlocita, fie cea mediata, prin intermediul includerii in sfera proprie de
 influenta (in timp, pe masura ce practicile din prima categorie au devenit tot mai
dezavuate, accentul a inceput sa cada tot mai mult pe cele din a doua categorie,
cu precizarea ca, si in acest caz, din cauza aceleiasi dezavuari crescande, s-a
inregistrat o deplasare de accent dinspre zona "vizibilului" spre cea a
"invizibilului", in sensul ca asemenea intelegeri au avut loc tot mai mult in secret -
vezi si cazul Protocolului Secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, precum si al
Acordului Procentajelor incheiat intre Churchill si Stalin);

 metoda echilibrului prin intermediul ARMAMENTELOR, cu corolarul ei CURSA

INARMARILOR (de retinut ca, o continuare a ei nesupravegheata, pe fundalul
progreselor realizate in domeniul tehnologiei militare, implica producerea cu
suficienta siguranta a catastrofei pe care competitia trebuia tocmai sa o evite; de
aici cooperarea fortata a competitorilor, prin intermediul negocierilor si
acordurilor de control al inarmarilor si dezarmare);
 metoda ALIANTELOR, care au fost, in ansamblu, de doua tipuri: impotriva
dominatiei mondiale (alianta creata impotriva Germaniei, Japoniei si Italiei) si
impotriva altei aliante (cazul Antantei si al Puterilor Centrale in primul Razboi
Mondial, precum si cel al Tratatului de la Varsovia impotriva NATO). In acest din
urma caz, al existentei unei aliante indreptate impotriva altei aliante, practica
politica a inregistrat si existenta unui balansor al puterii, respective al unei puteri
care veghea asupra mentinerii echilibrului dintre ele, urmand sa se alature aceleia
dintre aliante care parea sa piarda teren. Istoric, in Europa, acest rol l-a jucat
Marea Britanie, care, pentru a se proteja, a vegheat cca. doua secole ca Europa sa
nu ajunga sa fie dominata de o singura putere, pentru a preveni astfel aparitia
unui pericol direct la adresa securitatii sale fizice. Iata pentru ce Marea Britanie s-
a aliat cu Prusia - si alte puteri - impotriva Frantei lui Napoleon, dar si cu Franta
impotriva Germaniei in cele doua razboaie mondiale; de aici si celebra fraza:
"Anglia nu are dusmani sau prieteni permanenti, ci doar interese permanente !"

            Unul din marii teoreticieni ai echilibrului puterii a fost Morton Kaplan, reprezentant
de seama al scolii behavoriste. El a identificat existenta a 6 tipuri de sisteme
internationale ipotetice bazate pe echilibrul puterii. In cadrul fiecarui tip, el a identificat 5
seturi de variabile:

1. reguli esentiale;
2. reguli de transformare;
3. variabile de clasificare a actorilor;
4. variabile de capabilitate;
5. variabile informationale.

            Iata, spre exemplificare, regulile esentiale de functionare a sistemului clasic de

echilibru al puterii:

1. Actorii isi sporesc capacitatile, dar, mai degraba, negociaza decat lupta; (vezi 20
relatia dintre SUA si URSS in perioada postbelica).
 2. Mai degraba lupta, decat sa scape ocazia de a-si spori capacitatile; (vezi decizia
Germaniei de a intra in primul si in cel de-al doilea Razboi Mondial).
3. Mai degraba opresc lupta, decat sa elimine un actor esential (vezi incheierea
razboiului din Golf, data fiind importanta Irakului pentru echilibrul local de putere).
4. Refuza preponderenta unui actor sau a unei aliante de actori; (vezi cazul Marii
Britanii la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial, cand, pentru aproape un an
- din iunie 1940 pana in iunie 1941 - a tinut piept singura Germaniei).
5. Cauta sa-i constranga pe cei ce cauta sa subscrie la principii supranationale
(expresia efortului de mentinere a unei individualitati distincte in cadrul
sistemului; vezi opozitia actuala a Marii Britanii fata de planurile de transformare
a Uniunii Europene intr-o entitate suprastatala).
6. Permit invinsului reintrarea/revenirea in sistem (vezi cazurile Frantei lui Napoleon
si ale puterilor invinse in primul si cel de-al doilea Razboi Mondial, care decurg din
prima premisa a echilibrului puterii - respectiv ca toate unitatile/ entitatile sunt
indispensabile sistemului).

            Transformarile recente din cadrul sistemului international pun in lumina

impletirea unor tendinte ce indica spre lumea de maine (de integrare) si tendintele ce
indica recursul la practicile clasice ale "politicii puterii" (power politics). In acest sens, si
conceptul de "echilibru al puterii" cunoaste atat o diminuare de utilitate determinata de
intarirea consensului si cooperarii, cat si o revigorare, tinand seama de competitia
multipolara derivata din aparitia unor noi centre de putere.