Educaţia fizică

Este o componentă a educaţiei generate, integrate, alături de educaţia

intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică şi educaţia tehnico-profesională.
Între toate aceste componente există - logic - interdependenţă, relaţii reciproce,
ele formând un întreg, un sistem. Educaţia fizică poate influenţa extraordinar de
mult sfera intelectuală a personalităţii umane, dar şi celelalte sfere (mai ales
morală şi estetică). Sensul principal al relaţiei în cadrul componentelor
menţionate este de la educaţia fizică către celelalte şi nu revers.
În lucrarea "Terminologia educaţiei fizice şi sportului" (16) la care vom face
frecvent trimiteri, se prezintă următoarea definiţie pentru educaţia fizică:
"activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a
exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal (n.n. - deci nu exclusiv!) a
potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale".
Tot în lucrarea menţionată anterior se atribuie educaţiei fizice următoarele
caracteristici fundamentale:

• este fiziologică prin natura exerciţiilor;

• este pedagogică prin metodă;
• este biologică prin efecte;
• este socială prin organizare.

Educaţia fizică presupune întotdeauna activitate. De aceea este greşită

expresia "practicarea educaţiei fizice". Nu se practică educaţia fizică, ci exer-
ciţiile fizice. Educaţia fizică este una din variantele prin care se practică exer-
ciţiile fizice. Ea este un tip fundamental de activitate motrică care implică legi,
norme, prescripţii metodice etc., în scopul realizării unor obiective instructiv -
educative bine precizate.

Se desfăşoară (fiind activitate!) în două modalităţi: ca proces instructiv -

educativ bilateral şi ca activitate independentă. Cea mai răspândită modalitate la
noi în România este prima. În alte ţări cea mai frecventă modalitate este cea de-a
doua. Oricum, cele mai multe referiri teoretico-metodice vizează educaţia fizică
ca proces instructiv-educativ bilateral.