însă, cei din satul de peste râu, trecând şi ei râul în timpul nopţii, l-au luat cu ei fără să se

împotrivească, dar nici să meargă de bunăvoie. Iar episcopul cetăţii în care l-au adus, voind să-i dea
darul preoţiei şi dărâmând o parte din căsuţa în care cuviosul stătea zidit, a intrat înăuntru. După ce l-
a hirotonit preot şi sfântul nu a rostit nimic, nici nu a dat vreun răspuns la întrebările lui, a plecat,
poruncind să fie zidit din nou zidul căsuţei care fusese dărâmat. Deci, cuviosul Salaman trăind în toată
înfrânarea şi sihăstria, în toată cugetarea la cele înalte şi în linişte, a bineplăcut lui Dumnezeu şi s-a
săvârşit în pace, făcându-se izvor de multe minuni după moarte.

Tot în această zi, pomenirea binecredincioşilor şi pururea

pomeniţilor împăraţi Marcian şi Pulcheria.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Teodor

Vizantiul, care a mărturisit în Melitina, la anul 1795, când prin
sugrumare s-a săvârşit.

Sfântul Nou Mucenic Teodor s-a născut în 1774 în Neocorion, lângă Constantinopol, din părinţi
evlavioşi. El a muncit în palatul sultanului şi acolo s-a convertit la islamism.

O dată cu izbucnirea unei epidemii de ciumă în Constantinopol, şi-a dat seama de gravitatea faptei
sale şi s-a întors la creştinism. Sf. Teodor a plecat la Kios şi apoi, la Militina, unde l-a mărturisit pe
Hristos în faţa autorităţilor musulmane, fiind închis, torturat şi spânzurat de turci în anul 1795.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe

noi. Amin.

Sinaxar 18 Februarie

În această lună, ziua a optsprezecea, pomenirea celui între sfinţi

părintelui nostru Leon cel Mare, papa al
Romei.

Acest părinte al nostru Leon, pentru nespusa lui curăţie,

Înţelepciune şi bunătatea vieţii, a fost hirotonit prin Duhul
Sfânt episcop al Romei celei vechi. Ducând viaţă curată şi
plăcută lui Dumnezeu şi păstorind turma lui cu cuvioşie, a
nimicit în chip desăvârşit şi bârfelile ereticilor, în vremea
când s-a întrunit sfântul Sinod Ecumenic al patrulea, la
Calcedon, la care au luat parte 630 de părinţi. El a scris
multe lucruri în legătură cu credinţa ortodoxă şi a înfruntat
învăţăturile ereticilor, care bârfeau şi grăiau despre o
singură lucrare şi o singură voinţă întru Hristos Dumnezeul
nostru. Deoarece bârfitorii aceia de Dumnezeu,
împotrivindu-se adevărului, încercau să strice şi să întoarcă
dogmele cele insuflate de Dumnezeu dumnezeieştilor
părinţi, fericitul acesta, plecându-se la rugămintea Sinodului
şi făcând multe zile post şi priveghere şi rugăciune
stăruitoare către Dumnezeu insuflat fiind de Duhul cel de
viaţă făcător, a alcătuit o lucrare cu privire la cele ce erau
discutate atunci, susţinând cu putere, îndoita lucrare şi cele
două voinţe în Hristos Dumnezeul nostru, şi a trimis-o
Sinodului cu o epistolă a sa. Preacuvioşii părinţi primind-o au fost mulţumiţi şi o socoteau ca pe un
stâlp al Ortodoxiei. Sfântul Sinod, sprijinindu-se pe ea, s-a ridicat şi a stat împotriva ereticilor cu mai
multã îndrăzneală, şi a biruit meşteşugirile de multe feluri ale lor. Iar minunatul Leon trăind încă multă
vreme şi strălucind ca un luminător cu faptele sale cele bune, la adânci bătrâneţi s-a mutat către
Domnul.

A se vedea si: Leon cel Mare (în ro.OrthodoxWiki.org).

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Leon şi Parigoriu, care

s-au nevoit în Patarele Liciei.

Dintre aceşti doi mucenici, fericitul Parigoriu cu multe feluri de chinuri fiind chinuit, a luat cununa cea
nestricăcioasă a muceniciei, săvârşindu-se în Hristos. Iar fericitul Leon, rămânând singur, nu suferea
despărţirea de mucenicul Parigoriu şi fiindcă n-a câştigat şi el acea cunună a muceniciei, cu amar
suspina şi se tânguia. Ieşind afară la locul unde erau îngropate moaştele sfântului Parigoriu, lăcrima şi
i se aprindea inima de dorul muceniciei. Pentru aceasta plecând de acolo, s-a dus la locul unde se
făcea adunarea închinătorilor de idoli. Şi văzând acolo candele şi făclii, care dădeau multă lumină, le-a
luat cu mâinile lui şi le-a zdrobit; şi aruncându-le la pământ, le călca cu picioarele. Fiind prins, a fost
adus la stăpânitorul cetăţii, şi fiind cercetat a propovăduit pe Hristos Dumnezeu adevărat. Pentru
aceasta a fost bătut tare cu vine de bou. Iar nevoitorul lui Hristos suferea cu atâta bucurie ca şi când
ar fi pătimit un altul, iar nu el. Şi iarăşi fiind bătut, a fost târât cu silnicie pe marginea unei văi adânci
şi prăpăstioase; şi îngăduindu-i-se şi-a făcut rugăciunea, şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar
chinuitorii îndată luând cinstitele sale moaşte, le-au aruncat de sus în prăpastie, şi astfel s-a săvârşit
mucenicia lui.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Agapit,

episcopul cetăţii Sinau, mărturisitorul şi făcătorul de minuni.

Acest sfânt a trăit pe vremea lui Diocleţian şi Maximian şi era de fel din Capadocia, fiu de părinţi
creştini. Pe când era încă tânăr cu vârsta, s-a dus la mănăstirea de acolo, în care se afla ca la o mie de
monahi. De la aceia culegând felurite bunătăţi, precum strânge albina din felurite flori, a ajuns un
încercat lucrător al poruncilor Domnului, şi şi-a topit trupul cu postul şi cu privegherea şi cu înfrânarea
de la toate. Pentru aceasta era iubit şi admirat de toţi. El s-a arătat folositor în ascultările fraţilor
mănăstirii, şi pe toţi monahii îi socotea şi îi numea stăpâni ai săi. Pentru aceasta s-a învrednicit a lua
de la Dumnezeu darul minunilor. El vindeca nu numai bolile oamenilor, ci şi ale animalelor.

Împăratul Liciniu, aflând despre el că este tare la trup, l-a luat şi fără voie l-a încorporat în oastea lui.
Dar sfântul şi acolo aflându-se, nu a părăsit nevoinţele sale pustniceşti; căci şi ostăşeştile slujbe fără
zăbavă le împlinea şi obişnuitele pustniceşti osteneli urma. Iar în vremea aceea fiind chinuiţi cumplit
pentru credinţa în Hristos, Victorin şi Dorotei, Teodul şi Agripa, bunii biruitori mucenici şi alţii mai
mulţi, fericitul acesta Agapit a voit să fie şi el părtaş cu aceia. Dar aceia săvârşindu-se în Hristos prin
sabie, sfântul Agapit, fiind doar rănit de o suliţă, a scăpat, poate spre mântuirea mai multora fiind
păzit. După ce a murit Liciniu, şi cârmele ocârmuirii împărăţiei romanilor le-a luat marele Constantin,
s-a întâmplat următorul lucru.

O slugă vrednică a împăratului a fost cuprins de un duh necurat şi chema numele sfântului Agapit.
Împăratul a adus pe sfânt la palat şi, îndată ce acesta a făcut rugăciune, a izgonit duhul necurat, iar
sluga a dobândit vindecare. Sfântul n-a cerut alt dar de la împărat, decât să fie slobozit din oştire şi să
se ducã la dorita lui linişte, iar împăratul i-a împlinit dorinţa. Şi întorcându-se sfântul la liniştea sa,
episcopul cetăţii Sinau a trimis de l-a chemat la sine şi l-a hirotonit preot; şi nu după multă vreme,
mutându-se episcopul din viaţă, sfântul Agapit, din voinţă dumnezeiască şi cu alegerea preoţilor şi a
întregului popor, a fost făcut episcop al cetăţii Sinau. Şi îndată ce a fost făcut arhiereu, sfântul a făcut
şi mai mari minuni, învrednicindu-se şi de dar proorocesc. Dar nu putem să pomenim aici proorocirile
şi marile faceri de minuni ale sfântului. Deci, bine şi în chip plăcut lui Dumnezeu vieţuind, şi plin de
zile făcându-se, s-a odihnit în Domnul.