Floare albastră- particularități de construcție poezie

Poezia "Floare albastră", scrisă în 1872 și publicată în revista "Convorbiri literare" în

1873, este o dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie, putand fi
considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.

Poezia se încadrează în romantism prin mai multe trăsături: temele predilecte

(iubirea și natura, condiția geniului, aspirația spre absolut), motivele literare, atitudinea
poetică, amestecul speciilor, dar și antiteza pe baza căreia este construită poezia.

În primul rând, în "Floare albastră" sunt asociate, în manieră romantică, mai multe
specii literare: poem filozofic, eglogă (idilă cu dialog), și elegie (poezie în care sunt
exprimate sentimente de tristețe, regret, melancolie).

În al doilea rând, poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație

europeană, într-o viziune lirică proprie. "Floare albastră" își are punctul de plecare în mitul
romantic al aspirației către idealul de fericire, iubire pură. În creația eminesciană, albastrul
este culoarea infinitului, idealului, iar floarea simbolizează viața, iubirea. De asemenea,
poezia are o compoziție romantică, fiind structurată în jurul unei serii de opoziții: eternitate –
viață, masculin – feminin, geniu – ființă terestră, vis – realitate, departe – aproape, trecut –
prezent.

La romantici, tema iubirii apare în corelație cu tema naturii, pentru că natura vibrează
la stările sufletești ale poetului. "Floare albastră" aparține acestei teme și reprezintă ipostaza
iubirii paradiziace; depășește însă cadrul unei idile, pentru că implica tema condiției omului
de geniu care aspiră la absolut. Emblematic pentru tema iubirii și a naturii, cadrul natural
feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin motive romantice frecvente
în lirica erotică eminesciană: codrul, izvoarele, valea, luna.

Tema geniului este evidențiată prin antinomii. Ca în lirismul cu măști, eul liric
împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin – feminin) sau portrete spirituale (geniul
– făptură terestră), care se asociază celor două lumi. Portretul geniului se configurează
simbolic, prin intermediul culorii albastre, din elementele cosmicului "stele", "nori", "ceruri
înalte"; portretul fetei, ființa telurică, este perceput la început ironic ("mititica"), pentru ca în
finalul poemului, prin abstractizare (metafora "dulce minune"), sa fie proiectat în ideal, fiind
desemnat prin simbolul "floare albastră".

Titlul fixează simbolul central, un motiv romantic de circulație europeană, ce

sugerează aspirația spre fericirea prin iubire. În viziune romantică, se confruntă cu două
moduri de existență sau ipostaze ale cunoașterii: lumea cunoașterii absolute, infinite, a
geniului (simbolizată de culoarea "albastră") și lumea iubirii concrete, a cunoașterii terestre
(simbolizată de "floare").

Cele 14 strofe alcătuiesc patru secvențe poetice prin alternanța a două planuri,
cosmic – terestru, în dialogul celor două voci lirice: geniul/vocea masculină și iubita. Simetria
celor patru secvențe poetice este potențată de monologul liric al fetei, care evidențiază
opoziția dintre cele două lumi, a geniului și a omului comun.

Prima secvență (strofele I-III) reprezintă monologul fetei care descrie lumea rece a
geniului. Termenii populari susțin adresarea familiară, iar cele doua apelative, "sufletul vieții
mele" și "iubite", dispuse simetric la începutul și sfârșitul primei intervenții a fetei, exprima
iubirea sinceră.
 În prima strofă, universul spiritual în care geniul este izolat se configurează prin
enumerarea simbolurilor eternității – morții: "stele", "nori", "ceruri nalte". Aspirația spre
cunoașterea absolută este sugerată de metafora "râuri in soare" și de mișcarea
ascensională. Domeniul cunoașterii guvernat de timpul infinit este definit prin intermediul
unor metafore cu valoare de simbol: "întunecata mare" – misterul genezei; "câmpiile asire" –
universul culturii, și "Piramidele" – universul creației umane proiectate cosmic. Avertismentul
final "Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!", cuprinde un adevăr: în lumea terestră,
împlinirea umană se realizează doar prin iubire.

Meditația bărbatului din strofa a IV-a constituie cea de-a doua secvență poetică și
prezintă reacția îndrăgostitului la reproșurile fetei. Deși recunoaște adevărul din vorbele ei,
se detașează cu o anumită ironie.

Secvența a treia, care conține strofele V-XII, este cea mai amplă. Spre deosebire de
alte idilice eminesciene, aici femeia este cea care adresează chemarea la iubire; ea
încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca aspirație spre refacerea cuplului
adamic. Femeia iubită este o apariție de basm, grațioasă, șăgalnică, senzual-naivă. Cadrul
obiectiv al idilei se termină cu despărțirea ("Și sosind l-al porții prag..."), iar în plan subiectiv
se accentuează lirismul.

Ultima secvență poetică (strofele XIII-XIV) conține a doua intervenție a vocii

masculine ce apare în strofa a patra si reprezintă meditația bărbatului asupra iubirii trecute,
pe care o proiectează de această dată în ideal și amintire. Dacă în penultima strofă
despărțirea îndrăgostiților pare temporară, în ultima strofă, separată, la nivel formal, printr-un
șir de puncte de suspensie de restul poeziei, sfârșitul visului de iubire devine o certitudine.
Contrastul dintre vis și realitate, dar și dintre cele două lumi, care o clipa s-au întâlnit în
iubire, pentru ca apoi să se reașeze în limitele lor, este sugerat de repetiția din ultimul vers
("Floare-albastră! floare-albastră!...").

Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de elementele de prozodie: rima

îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura versurilor de 7-8 silabe.

Poezia "Floare albastră" reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa

de tinerețe, care anticipează marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în poemul-
sinteză "Luceafărul".